Femeia în albastu (15)

Era mulţumită, totul mergea cum îşi dorea, viaţa ei îşi redefinea sensul. Ada fusese câteva zile în Bucureşti pentru o serie de investigaţii… Era bine, părul îi crescuse parcă mai frumos. Analizele arătau că nimic nu recidivase, avea acordul medicului pentru reconstrucţia sânului şi stabilise pentru toamnă intervenţia.

Acum ceva vreme şi Măriuca, sora ei, îi dăduse o veste  ce-o făcuse să ţopăie ca un copil prin toată agenţia. Nu-şi îmbrăţişase sora de-un amar de ani şi uneori o durea dorul de ea. Vorbeau, se vedeau pe web… dar avea nevoie s-o simtă… mai ales de când  îi confirmase că va avea un nepoţel. Şi precupeţelor de unde-şi făcea piaţa le spusese că va fi mătuşică… şi… doamnei de unde-şi cumpăra ziarele în fiecare dimineaţă… spusese tuturor, oricui avusese vreme s-o asculte.

Femeia în albastru (14)

Opriră după câtva timp. Angela coborî, urmând-o în tăcere pe Cristina ce urca veselă treptele unei clădiri.

Grăbită observă doar din coada ochiului exteriorul. Era un imobil cu două etaje în renovare.

- Ce-i aici?! întrebă ea discret.

- Aici va fi noul sediu al agenţiei, chiria  devenise supărător de mare aşa că m-am înfuriat şi-am cumpărat  acest spaţiu. Parterul şi demisolul vor fi ale noastre iar pentru partea de la etaj o să dau anunţ de închiriere.

Femeia în albastru (13)

Ştergându-şi lacrimile ce-i curgeau în neştire  întinzându-şi şi mai mult  dramul de mascara aplicat de dimineaţă Angela grăbi pasul ţinând-o tot într-o fugă până în apartamentul Cristinei.

Intră în casă bucuroasă că era singură,  era prea dărâmată şi n-avea chef de consolarea nimănui indiferent câtă bunăvoinţă ar fi pus în cuvinte.

Oftă şi aruncând toate lucrurile după ea se înfăşură în halatul de baie și-şi dădu drumul la apă.

Auzise un scâncet la intrare şi-l simţise pe Mark împleticindu-i-se printre picioare da-l ignorase, trecând ca o locomotivă.

Femeia în albastru (12)

Trecuseră mai bine de două ore când auzi cheia în uşă şi zări capul Cristinei iţindu-se după câteva pachete.
- Ai prins lichidare de stoc?! îi sări acesta în ajutor.
- Râzi tu, dar n-avem de niciunele pe aici. Eu sunt mai musafir ca tine… şi singura hrană care-o am în casă e a lui Mark… şi pot să jur că nu vrea s-o împartă cu noi. Acum nu-i vorbă că avem un restaurant la două străzi mai încolo… dar m-am gândit să fac şi eu impresie. Nu mi-a reuşit, nu?!
- Ba da… cum să nu?!
- Angela…dar ce-ai făcut? O să ne supăram… serios… ce-ţi veni?! Am o femeie care vine o dată pe săptămână şi mai deretică. Să nu mai faci aşa ceva că mă supăr. Eşti prietena mea…

Femeia în albastru (11)

Oarecum stingheră şi agitată, Angela dădu să închidă telefonul însă vocea veselă a Cristinei o calmă, drămuindu-i neliniştile. Convorbirea debută timid, domol ... şi uşor, uşor se transformă  într-un hohot de râs întrerupt de propoziţii foarte scurte.
Nu ştia dacă, Cristina era  la curent cu perioada de detenţie… dar nici nu consideră potrivit să-i relateze la telefon întreaga poveste. Aşa că punctă doar câteva aspecte legate de viitor. Nici nu-şi terminase ideea că aceasta sări ca arsă când auzi urma să se stabilească în Bucureşti şi că voia să-şi caute o locuinţă cu chirie.

Femeia în albastru (10)

- Aşa e sâmbăta.  Poţi lua loc aici, oricum  nu aştept pe nimeni! auzi o voce de undeva din dreapta ei.
Întoarse capul spre locul cu pricina şi mai cercetând c-o privire sala se aşeză, mulţumind.
- Mai bine aşa, că tot nu-mi place să mănânc singur,  se auzi iar vocea bărbatului.
- Poftă bună, i se adresă și ea.
- Aron, e numele meu. Bună ideea cu îngheţata. Merg să-mi iau şi eu una.
Angela privi în urma lui nedumerită.

Femeia în albastru (9)

De voie, de nevoie petrecu destul timp cu Victor şi cum amândoi păreau a fi singuri prin Bucureşti, invitaţia la film, la cină  fuseseră inevitabile şi chiar plăcute. 

Şi tot aşa până într-o primă seară când, ca de obicei  o conducea spre hotel după ce savuraseră un frumos film de dragoste. Un film vechi… cu actori celebri... o distribuţie cu multe stele.  Se priviseră mai mult pe furiş aproape tot drumul spre hotel discutând banalităţi până ce mâinile li se atinseră, involuntar. 

- Scuze, murmură el. Ai mâinile reci, ţi-e frig?

Femeia în albastru (8)

Ar fi vrut ea, să intre aşa, pe nevăzute, dar vezi de reuși. Un lătrat puternic se auzi de dincolo de portiţa grădiniţei unde vara era un colţ de rai când  flori care  de care mai frumoase şi parfumate, te îmbiau la zâmbet şi visare. 

Se apropie cu teamă căci nu recunoştea lătratul. Semăna dar nu era Bobiţă…

- Pe cine căutaţi?... auzi ea vocea mamei  şi-i zări silueta în dreptul porţilor ce separau restul curţii de oborul animalelor.

- Săru’mâna mama.

- Angelica mamă, tu eşti fata mea?!

Ce bine era la pieptul mamei, ce dor îi fusese de obrazul ei, de atingerea mâinilor. Seri la rândul acolo în mizera celulă îşi imagina cum va fi revederea lor. Se bucurase că amurgise, nu voia ca mama ei să-i zărească ochii şiroind şi nici încrâncenarea sufletului.

Femeia în albastru (7)

- Spune-mi, cum e acasă? Ce fac copiii? se agăţă Angela de primul lucru ce-i veni în minte, vrând să schimbe subiectul deşi cuvintele Adei o urmăreau,   reamintindu-i de laşitatea ei în momentele de răscruce. Clacase din mândrie, din neputinţa de a-şi asuma erorile în timp ce prietena ei simţise pe pielea ei fragilitatea şi unicitatea vieţii.

- Sunt bine. Cresc, continuă ea zâmbind şi scoase din poşetă un album cu poze.

- Sunt superbi, Ada! Si ce mari sunt!

- Da. Ionuţ va merge la toamnă la şcoală, iar Nicola e deja la grădiniţă.

Femeia în albastru (6)

Angela intră în restaurant. Era aproape gol, lucru normal întrucât era trecut de zece. Dormise şi se odihnise spre dimineaţă cât n-o făcuse întreaga noapte.

Cafeaua şi mica gustare sosiră rapid. Îşi luă ceașca şi ieşi pe terasă . Era o zi de primăvară superbă. Ici colo mai zăreai un petic de zăpadă împotrivindu-se soarelui. Se piti într-un colţ, privind prin deşirarea fumului de ţigară  graba trecătorilor. 

Îşi terminase cafeaua şi acum stătea aplecată pe marginea terasei, chiar deasupra intrării în hotel.  Pe alee păşi intrând iute în hotel silueta unui bărbat îmbrăcat sport. Înalt, atletic şi puţin grizonat, nu-i vedea faţa, dar putea să jure că era bărbatul necunoscut de seara. Intuiţia feminină şi taxiul ce-l lăsase aşteptând în faţa hotelului o îndemnau să spună că acesta va pleca.

Femeia în albastru (5)

Ea fuma, el tăcea… privind-o. Păreau doi  călători într-o sală de aşteptare, nimeriţi întâmplător unul lângă altul, care observându-se schimbară  câteva amabilităţi, epuizându-le.

Oare ce îi adusese împreună? 

Privi fugar spre trandafirul de pe masă, termină ţigara şi se ridică decisă să plece la plimbare. Şi da, voia să fie singură. Îşi luă la revedere scurt, mulţumind încă o dată, de astă dată destul de protocolar, pentru trandafir… pentru cele câteva minute petrecute împreună. 

Probabil luat prin surprindere de modul tranşant în care i se adresase, el se mulţumi să-i sărute mâna şi să-i ureze în continuare o seară plăcută.

Femeia în albastru (4)

Acum se plimba agale pe aleile oraşului, admirând castitatea acelei noi primăveri ce bătea la uşă înmugurind totul  până la cel din urmă  ram. 

Soarele nu  avea încă putere dar mângâia tandru, aurind totul.  O adiere firavă de vânt  mai învălătucea paşii tardivi ai gândurilor, dându-le impresia că mai pot zbura. Se opri câteva clipe pe o bancă. Era singură, doar ea cu ea şi mii de paşi ce-şi căutau potecă. Se bucură de mireasma primăverii şi făcându-şi curaj părăsi parcul.

Femeia în albastru (3)

Psihologul închisorii şi cartea deveniseră punctele ei de sprijin, la ele alergase ori de câte ori se simţise dărâmată. Doamna Maia cum ajunsese să-i spună, aproape c-o adoptase. Mai avea un an până la pensie şi spunea că ea care consilia, sfătuia ascultând şi despicând situaţii, unele unice, nu ştia cum va face faţă pensionării. Angela avea numărul ei de telefon gravat în suflet. Datorită ei trăia şi-şi dorea să trăiască.

Şi cartea… mai mereu avea o carte în buzunar, sub pernă şi-era bine ştiind-o acolo. Avea sentimentul că nu e singură.  Socializa, asculta poveşti care mai de care mai neaşteptate, mai nefireşti dar adesea se ascundea între filele cărţilor să-şi domolească tumultul de întrebări ce-o măcina.

Femeia în albastru (2)

Un salt peste timp şi revăzu aceeaşi masă…  el şi ea. O altă ea… rafinată, stilată sorbind elegant din cafea în timp ce între degete îi fumega  una din cele mai fine ţigări. Nimic din eleganţa ei nu mai amintea de codana cu părul strâns cu bilele de câţiva bănuţi şi acelea cu elasticele mult prea slăbite de atâta folosinţă. 

Se emancipase, ajunsese o orăşeancă sadea cum o ironiza în glumă, cea mai bună prietenă a ei. 

Plecaseră împreună din sat traversând pe diagonală ţara pentru a-şi găsi un rost.

Femeia in albastru (1)

Microbuzul se apropia de staţie. Era penultima  căci următoarea era capătul de linie al călătoriei sau poarta reîntoarcerii în "cuibul de cuci".
Pentru că şoferul coborâse să predea ceva bagaje, Angela profită de uşa  din spate larg deschisă prin care pătrundea adierea pădurii şi se dădu jos să-şi mai dezmorţească oasele.
Privi cu drag la verdele pădurii şi-şi umplu plămânii cu aerul răcoros al dimineţii de mai.
Se auzi şoptindu-şi gândurile, deprindere căpătată în nopţile de pedeapsă şi  izolare trăite.
”Privesc în jurul meu cu drag, totul îmi e atât de cunoscut şi totuşi nimic nu mă mai recunoaşte. Mi-e pasul greu, iar verdele ierbii  mă arde până în străfunduri. Florile îşi pleacă tăcute capul, iar petalele se chircesc de teamă şi subit au de lucru. E semn că-s supărate tare, le mai zăresc culoarea dar nu le mai simt parfumul, nu mai vor  să mi-l dăruiască. Copacii care până mai ieri îşi întindeau crengile a îmbrăţişare, acum s-au înălţat spre cer iar frunzele parcă-s surde, n-aud strigătul meu. Nici lumina nu-mi mai umbreşte-n cale, doar timpul mă numără secundă cu secundă şi-mi pândeşte trecerea prin cămările lui, de parc-aş fi o hoaţă.”

Vitraliu stingher (21) - ultima parte

Ce bine dormise şi cât de liniştit îi fusese somnul acestei după-amieze. Era deja pe amurgite când Marga deschise ochii oarecum, buimacă. Din bucătărie răzbăteau vocile celor dragi. O auzea pe Irina cum le povestea despre casa ei, despre mobilă şi ce mai avea de făcut ca totul sau aproape totul să fie la locul lor. Era ca o albinuţă zumzăind din floare-n floare.

Deschise uşa şi strecurându-şi întâi capul, rosti un firav:

-              Bună dimineaţa!

-              Da, se poate spune şi aşa la cât ai dormit! aprobă glumind Irina

-              Eram obosită, frântă…

Vitraliu stingher (20)

Un rest de noapte cât o clipită, risipt asemenea unui vânticel. Nici nu realiză că se făcuse dimineaţă. Se ridică iute din pat şi cercetând alarmată spre ceas se ocupă rapid de cele câteva obişnuinţe ale dimineţii. Privi spre telefon. Ştia ca Victor avea avion în jur de 12 dar conveniseră s-o sune el când şi cum, poate.

De sunat, trebuia s-o sune pe Irina şi trebuia să meargă la magazinul unde aceasta făcuse comandă pentru mobila ei. Erau ceva neconcordanţe care-i reclamau prezenţa. Ciuguli ceva pe fugă, sorbi repede şi dintr-o cafea şi la 8,30 deja ieşea pe uşă.

Vitraliu stingher (19)

Revenită în sală la braţul lui Victor, Marga roşi când simţi multitudinea de ochi aţintiţi asupra lor. „Norocul meu că m-am schimbat de rochia lungă de mireasă, că sigur m-aş fi împiedicat !” gândi ea în timp ce surâdea celor pe lângă care trecea. Schimbă amabilităţi, făcând şi prezentările de rigoare şi aplecându-se discret spre Victor:

-              Vom fi ştirea zilei câteva zile bune!

-              Atunci să condimentăm un picuţ ştirea? intră acesta în jocul ei

-              Sunt bunicii… aici, spuse aceasta îndreptându-se spre aceştia care-o priveau cu ochii în lacrimi.

Se îmbrăţişară cu drag. Simţea toată dragostea pământului adunată în privirile şi mângâierile lor.

Vitraliu stingher (18)

Pe drumul spre casă multă vreme domni tăcerea, fiecare rătăcind prin hăţişul propriilor gânduri Şi Andrei era schimbat. Boala necruţătoare a tatălui său şi mai ales inerenta suferinţă a mamei sale îi accentuaseră ridurile de pe frunte întristând privirea atât de senină, de obicei.

-              Asta e viaţa! Unii mor, alţii vor muri… totul e să nu uităm să ne mai bucurăm cât suntem! auzi Marga ca din senin glasul molcom al unchiului.

Se uită spre el doar aprobator şi tăcu. Erau multe de spus dar cât contau? Esenţa fusese spusă în cele câteva cuvinte, restul era de prisos.

Vitraliu stingher (17)

Liniştită în susurul apei ce încă curgea îşi răsfiră mâna de gânduri. O duruse nepăsarea ei, cum o numise Victor, dar îi era peste putinţă să fie altfel. La fel de bine recunoştea în sinea ei că nu avea dreptul de a cere explicaţii deşi le-ar fi dorit şi era convinsă că Victor i le-ar fi oferit. Nu exista nimic între ei decât o dulce amăgire între doi oameni care iubeau, două suflete care se căutau.

Marga ciuli urechile percepu sunetul telefonului, semn că primise un mesaj. Reveni în lumea gândurilor şi de undeva îi apăru zâmbetul lui David. Recunoscu că nici ea nu era corectă. Undeva într-unul din sertarele comodei era cadoul de la acesta. Nu-l purtase niciodată în aceste două luni şi era decisă să-l înapoieze.

Vitraliu stingher 16

Erau simpatici colegii, prietenii lui Victor, dar cel mai mult îi plăceau sărbătoritul, Radu, şi soţia acestuia. Erau veseli şi puşi pe glume iar Marga îi simţi foarte deschişi. Realiză că şi Victor manifesta aceeaşi deschidere faţă de ei. Păreau că se ştiu de-o viaţă.

Victor ieşise asaltat de un coleg care-i ceruse foarte curtenitor voie să-i răpească logodnicul câteva minute. Marga intră în jocul colegului incitată de farmecul cererii, lăsându-se cu greu convinsă. Remarcase că nici lui Victor nu-i picase tocmai bine intervenţia colegului dar cum acesta insistase şoptindu-i că e o problemă care chiar nu suferea amânare se resemnase, însoţindu-l.

Vitraliu stingher (15)

Dimineaţa trecu ca o şoaptă. Cu Elena la braţ, Marga răvăşi rafturile magazinelor apelând uneori şi la sfatul Irinei, care fremăta că nu poate fi ea în focul acţiunii.

O dimineaţă plăcută oarecum obositoare dar era mulţumită de alegerile făcute. Şi era adevărat, prinsă între serviciu şi treburile casei nu-şi mai acordase atenţia necesară. Multe din hainele ei le avea datorită Irinei care ştiindu-i măsurile de multe ori proiecta pentru ea şi i le dăruia pretextând că n-a avut cumpărători la acea măsură… sau i le cumpăra pur şi simplu de pe unde-i săreau în ochi.

Azi putea spună că făcuse o investiţie, pe care o sărbătoreau acum c-o salată din piept de pui, preferata Elenei. Se opriseră la insistenţele Margăi să mănânce ceva.

Vitraliu stingher (14)

Trecuseră trei săptămâni de atunci, trei săptămâni în care îşi canalizase întreaga energie pe finalizarea proiectelor de la serviciu pentru că îşi depusese deja cererea de demisie. Şi la casă terminase până şi ultimele retuşuri înainte de sosirea mobilei.

Marga privi în jurul ei. Nici nu-i venea să creadă că scăpase de praf de unelte şi scule împrăştiate în cel mai haotic mod. Avusese o echipă bună la lucru, conştiincioasă şi pricepută în cele din urmă. Se cam contrase cu şeful de lucrare, întorcându-i la fiecare imperfecţiune. Era conştientă c-o boscorodeau considerând-o prea pretenţioasă, tipicară… dar nici nu-i păsa, ea voia cum gândise ea, nu cum le era mai comod acestora. Se bucură când la un moment dat văzu că se trezise conştiinţa-n ei făcând totul cu simţ de răspundere.

Vitraliu stingher (13)

Într-un astfel de week-end, o sunase Irina că va veni în capitală. Se ocupa, încă din decembrie, de organizarea unei parade pentru Mărţişor şi mai avea ceva cumpărături de făcut, pe final. O ajutase şi ea pictând metri de pânză din care mâinile dibace ale Irinei scoteau adevărate minuni. Stilul unic, materialele de bună calitate, bunul gust şi eleganţa croiului făceau din creaţiile Irinei adevărate opere de artă care erau vânate de protipendada oraşului lor de provincie aducând chiar şi cumpărători din Bucureşti. Ştia că printre clientele mătuşii sale se numărau cântăreţe şi soţii de politicieni dornice de ţinute unicat.

Şi-ar fi deschis o filială şi la Bucureşti, Irina, dar Andrei sub nici un chip nu voia să dea liniştea şi calmul provinciei pe forfota capitalei. Dar nu se ştia niciodată, cu multe… nu fusese de acord Andrei dar până la urmă se făcuse pe voia Irinei.

Vitraliu stingher (12)

De ce mereu o urmărise umbra acestui bărbat, nu-şi putea explica. „Ce resorturi nebănuite declanşa amintirea lui, de ce o înfiora prezenţa lui, el?”…doar şiruri de întrebări care-o năuceau.

Discret privirea îi poposi pe mâinile lui Victor, ce manevrau cu abilitate volanul. Frumoase mâini, le remarcase încă de atunci din microbuz aspectul îngrijit, pe când nici nu bănuia cine e. 

Privirea-i avansă timid pe profilul lui. Cu siguranţă, era un bărbat frumos, ochii albaştri şi conturul buzelor o fascinau… dar, realiza…  era un străin. Nu ştia mare lucru despre el, decât din amintirile copilăriei, din spusele Anemonei… iar cele mai multe erau rostuite de imaginaţia ei, adunate din visele unei puştoaice ce n-a uitat niciodată gustul primului sărut.

Vitraliu stingher (11)

Marga îl privi pe Victor, chipul lui înflorise într-un râs curat, senin. Nu era  forţat, nu era nimic protocolar era aidoma râsului de copil, cu poftă ca şi cum a râde era chiar raţiunea de a fi.

- Victor, îmi cer scuze. Mătuşa nici nu te-a lăsat să te exprimi.

- Mi-e atât de dragă mătuşa ta, că nici n-aş fi îndrăznit s-o contrazic. Aşa că, nu ne rămâne decât să-i urmăm planul, aprobă el râzând.

Vitraliu stingher (10)

       Ajunşi acasă în puterea nopţii se pierdu în braţele bunicilor. Abia spre dimineaţă merseră la culcare şi atunci de gura lui Andrei care nu pricepea ce pot avea atât de discutat.

      A doua zi se luă cu despachetatul, se ocupă de căutarea ornamentelor de brad dar mai ales stătu la poveşti cu bunica şi bunicul. Cuibărită în patul din bucătăria copilăriei, asculta şi-i sorbea din priviri pe cei doi bătrânei ai ei care din an în an parcă se împuţinau.

Vitraliu stingher (9)

       Făcu un duş rapid se schimbă de vreo trei ori până ce reveni ca de obicei, la prima alegere. Se privi în oglindă, arăta acceptabil. S-ar fi simţit mult mai bine în blugi şi-ntr-un pulover dar preferase ceva mai clasic, un pantalonul negru  şi o bluză verde la fel de simplă. Aplică un fond de ten mai mult pentru protejarea tenului şi un ruj la fel de discret. O tuşă de culoare pe pomeţi. Era ceva atât de simplu ceva doar ce se bănuia a fi. 

Îşi amintea cu plăcere de acea zi petrecută în sânul familiei Elefterie. Doamna Clara parcă întinerise. Întreaga masă fusese un festin, cafeaua de după prânz un deliciu. O familie fericită, o familie la care zâmbetul era cartea de vizită. Aflat într-una din zilele lui bune, domnul Ioanid îşi scosese vioara din cutie şi dădu un minunat recital. La final  toţi aveau lacrimi, de emoţie, de frumos. Era  pace şi încântare pe chipurile lor.

Departe, într-un gând

Mai lasă-mă să te doresc o clipă

privirea peste tine să-mi aștern

tainice gânduri să-mi roșească chipul

când tu,  văzând prin mine ca prin sticlă

m-oi dezlega de pământeana mea risipă

rostire să ne fim și adevăr în clipă.

Mai lasă-mă să uit că vremea mi-a luat dijmă,

prea multe răsărituri, trecute-au  fără mine

și-atâtea vise risipite’ntr-o zbatere de pleoapă.

Cu tine vreau să tac pe-o margine de clipă

nestinsă’nfiorare să zvonești prin mine

cu  palma-ți învelită-n rouă și lumină.

Să fie noapte și lună să ne fie, numai nouă!

Un murmur tu, o șoaptă eu, tot împreună, 

cu praf de stele netezind cărarea regăsirii.

Pe gleznă vreau sărutul tău fierbinte,

la tâmple freamătul chemării line…

să urci, tot coborând în mine și să mă risipesc în tine .
-10 august 2012-

Vitraliu stingher (8)

Urcată în maşina ce-o lăsa cel mai aproape de casă, Marga privea tăcută pe geam. Pe caldarâmul, până nu de mult acoperit de albul iernii, răsunau acum roţi de cărucioare sau tocuri care mai  de care mai felurite. O lume pestriţă, aşa privise mereu Bucureştiul. Iubea oamenii dar o sufoca aglomeraţia acestui oraş ce i se părea mult prea înghesuit! Se simţea în largul ei pe străduţele încă pietruite ale vechiului Bucureşti parfumat cu ecoul unor secole.

Acolo-şi cumpărase casa…  acolo, era gura ei de rai, un contur de linişte şi pace, unde şi gândurile trec în şoaptă din teama de a nu deranja! Departe de tumultul şi freamătul oraşului modern casa era pe o fundătură pe care abia încăpuse maşina care-i transportase cele câteva piese de mobilier pe care-şi dorise să le păstreze din vechea locuinţă ce aparţinuse cândva familiei ei!

Într-un ecou fără de timp

Fă-mi loc, 

în gândul tău, 

pe-o vară,

cuvintele domol 

să ne alinte,

să ne uimim 

c-o ploaie de lumină,

și însetați să ne sorbim,

mi-e dorul o sete flămândă

de mare cu valuri în trepte.

Dansează cu mine

pe-o șoaptă de vreme,

ridică-ne deasupra lumii,

și tu și eu, 

știm

că mai presus de nebunie

mai tare doare 

lipsa ei.

Ignoră nedumerirea stelelor

privește surâsul lunii, 

se arcuiește atât de viu

că ar putea  topi 

chiar și  ghețarii de la pol.

Și apoi, eliberează-mă

să zbor

într-un ecou fără de timp,

secundă să mă pierd

precum aproapele-n departe;

născută sunt,

să fiu

doar o privire

făr’ de hotar și anotimp.

- 12 iulie 2012-

Vreau...

Vreau să ne fie firească visarea

cu ochii închiși sau larg deschiși,

cu gândul hai-hui sau idiot de cuminte.

Să simțim până dincolo de tăcere

cascadele dorului tropotind sălbatic

alintul șoptit înmugurit pe la gene.

Vreau să dorim cu  setea pâmântului

uitând de etichetele absurd aninate

și-ncătușările unor surâsuri scorojite.

Să atingem cu palmele goale prezentul

amanetând suspinul pe-un sărut

și îmbrățișări ireal de fierbinți.

Vreau să ne fim zămislitoare şoapte

să  doară  fiecare clipă de așteptare

când lumina ne desparte cărările.

Primeşte-mă în braţele dimineților tale

sunt privirea cu lacrimi de rouă

Eu te cunosc... tu, mă mai recunoști?

- 8 iulie 2012-

Vitraliu stingher (7)

-Hei pe unde umbli, prin ce zări albastre te poartă penelul gândurilor tale?...Te privesc de câteva minute bune.

 -Da, eram departe, undeva între poveştile timpului meu. De-aş putea desena tot noianul gândurilor mele.

- Ai trebui să desenezi multe uşi, Marga.

- Uşi? De ce uşi, Elena?

- Pentru că fiecare om se poate rătăci în propria poveste dacă nu-i arată nimeni o uşă.

- Da, s-ar putea spune că fiecare etapă a vieţii noastre are o uşă. O deschidem timid păşind cu teamă iar la plecare o închidem cu grijă, ascunzându-i cheia sub preş sau în ghiveciul cu flori numite amintiri.

Vitraliu stingher (6)

Marga cobora scările zâmbind. Elena deschisese uşa iar acum contrariată i se adresa:

- A început să picure. Să-l rog pe Sandu şoferul domnului director,să vină să ne ducă repede?! Șeful ... oricum mai întârzie la primărie,completă bâjbâind în poşetă după telefonul mobil.

- Hai, Elena,  nu fi copil… doar de atât te sperii?! Se scutură un nor, doi. Şi-apoi dacă ţi-e frică pentru coafură, nu uita că am umbrela în poşetă. Lecţia bunicii… niciodată… fără un baticuţ … şi fără umbrela de poşetă.

Vitraliu stingher (5)

Trecuse mai bine de un an de la incident. Auzise că Paul avea pe cineva şi se bucura sincer pentru el. 

Acum era convinsă că el nu s-ar fi putut preta la aşa meschinărie. De fapt, la câteva luni de incident îl sunase invitându-l la o cafea  cu intenţia de a-şi cere scuze pentru judecata ei pripită. Dovedindu-se  încă o dată un domn prin excelenţă nici nu-i dădu voie, spunându-i că reacţia ei fusese perfect normală, perfect îndreptăţită şi că el este cel ce trebuie să-şi ceară scuze că nu a luat atitudine.

Mi-e dor...

...să mai vin acasă, să te găsesc frunzărind ziarul cu veşnicii ochelari mereu fără un braţ. Mai ştii, mereu te certa mama că adormi cu ei pe nas sau că nu ştii pe unde ţi-i laşi, că-ţi puneai ceasul la mână după duşul de seara, de parcă dormeai în gară  şi multe altele... şi ce te distra s-o necăjeşti. Iar eu mă amuzam de şotiile tale şi deseori... ne-o luam amândoi. Spunea că-ţi semăn la prostii, că vorbim mult şi facem haz din te mir ce... că noi nu ştim să fim serioşi. Uite c-am învăţat, deşi vreau să cred că n-o să uit nicicând să-ţi semăn.
...s-o strigi pe mama şi să-i spui: pune ceva de mâncare, a venit fata acasă şi să mă-ntrebi surâzând... după, facem şi noi o tablă, un şah. Te bucurai ca un copil când acceptam şi nu jucam doar table, ne uitam uneori cu zarurile în mână vorbind despre cu totul alte probleme.
Eram, Dănuţa ta!
Tresar când mă mai strigă cineva aşa...
Atâta linişte la tine astăzi ca şi-n zilele  ce-au trecut şi negreşit vor trece, flori, mult verde şi pace în jurul tău. Mi-aş dori să fie şi la mine-n suflet. Îmi spun în fiecare zi că trebuie să acceptăm ce nu mai putem schimba... dar ce să fac dacă doare şi doare. 
O lumânare aprinsă,o rugă şi uite nevoia asta de a-ţi scrie... cu atât mai pot ajunge la tine, tata.
"Spune-i, Dănuţei mele că mi-e bine!" a fost mesajul tău primit în vis, imediat după înmormântare, de prietena mea s-a trezit speriată şi nu îndrăznea să mă sune, ea neştiind că atunci în poarta cimitirului când te-am pupat, pentru ultima oară, exact aceste cuvinte ţi le-am şoptit: "Să vii tata, să-mi spui că ţi-e bine!"
Mai vino, tata, şi spune-mi că ţi-e bine. Atât am nevoie să ştiu....

Un petec de cer- ultima parte

Iarina terminase de spălat și ultimele vase. Mai aruncă o privire în bucătărie și închise ușa. Intră apoi în camera lui Mihnea adună cele câteva lucruri rămase alandala în urma plecării, împăturindu-le cu drag. Se împiedică de paletele de tenis, de mingea de fotbal a acestuia, c-un surâs blajin o recuperă aruncând-o în coșul din hol în care mai stăteau cuminți alte câteva.

Un petec de cer (53)

Se urcă la volanul mașinii și după primele secunde de stinghereală dădu  drumul la muzică. Se opri în fața ușii și parcă fără a-și da răgaz pentru a se putea răzgândi, apăsă cu sete soneria. Astrele păreau a-i fi favorabile căci găsi ușa de la intrare deschisă sărind peste etapa interfonului, care probabil i-ar fi mai temperat elanul.

Cum niciun sunet din casă nu indica intenția cuiva de a-i deschide, Iarina insistă pe sonerie până la un ușor abuz.

După câteva minute auzi pași grăbiți și declicul închizătorilor sfărâmă bariera dintre ea și bărbatul de dincolo.

Uimirea lui era atât de mare că Iarina simți cum roșul puloverului îi colora  obrajii.

-         M-am gândit că poate dimineață o să ai nevoie de mașină, spuse ea surâzând fluturându-i cheile.

Un petec de cer (52)

Următoare întâlnire păru firească și clar așteptată de amândoi. Grig își reluă rolul de ghid povestindu-i Iarina frânturi din istoria nescrisă a Bucureștiului. Îl asculta fascinantă mirându-se de toate câte le știa. Se simțea jenată că ea doar privise fără să vadă prea multe. Doar cu Ștefan mai străbătuse ani în urmă Bucureștiul la pas, dar  prea orbită de dragostea pentru el, aproape toate trecuseră pe lângă ea, iar timpul făcuse restul.

Un petec de cer (51)

Iarina urcă scările zâmbind. Prin minte i se perindau întâmplările acelei seri. Totul cu o viteza uimitoare, totul mult prea amețitor ca ea să aibă prea multe de spus. Își aminti de micuța Dorothea și uraganul ce-o luase pe sus aruncând-o într-o altă lume. Oare exista pentru fiecare un Oraș de Smarald?!

Cu toată febra evenimentelor uitase să-l mai considere pe Grig  fostul soț al Ninei, și-i plăcuse cum se așternuseră clipele între ei. Se rușinase pentru refuzurile ei repetate și stingherită așteptase reproșuri care nu mai veniseră, drept  pentru care îi mulțumi în gând. Găsise în schimb un om deschis cu o privire caldă... un om iubit și adorat de ai lui și-și permisese să-l privească să-l simtă.

Un petec de cer (50)

 

Uimirea Dadei nu fu mai mică, dar dură doar o clipă căci după ce Grig făcu prezentările, o recunoscu și-un zâmbet larg îi înflori pe chip.

-         Pe stradă sigur nu vă recunoșteam, domnișoara Iarina, cel puțin nu așa în haine de iarnă. Dar ce bucurie să vă revăd. Intrați faceți-vă comozi, mă duc să aduc ceva de băut. Mă ajuți, Grig?

-         Imediat, mă ocup eu. Tu ia loc și pregătind terenul prin alte câteva replici aparent banale. Își informă sora de motivul vizitei lor, de accidentul fără urmări grave, de prezențăa Iarinei, acolo și implicit aici.

Poate

Pentru tine:

aș opri fâlfâirea timpului

implorându-l ca pentru o clipă

să-ți asculte  bătăile  inimii

ce se risipesc în van;

aș decreta, 

ca unic anotimp iubirea

și i-aș permite Lunii să șadă lângă Soare,

cu de la mine putere!

Poate, 

c-aș bulversa al lumii orizont

aducându-l tot mai aproape

la jumătatea unui freamăt,

dar pentru deranjul provocat

aș fura stropi din roua dimineților de mai

să-i umezesc buzele însetate de dorință,

aș ruga cascadele să tacă o secundă,

munții să binecuvânteze ecoul cuvântului dor,

iar brazii să ne înalțe spre cer  

palmele  împreunate în aceeași chemare

rostind în șoaptă, 

o veche rugă doar de îndrăgostiți știută.

Să fim nebuni, oare-i păcat?!

- 19 mai 2012-

Spune-mi...

Cum să tulbur

liniştea 

în care se orânduiesc 

paşii timpului?

Mi-s umerii încovoiaţi 

de atâta aplecare,

mă doare să urăsc

iarba ce-a crescut iară,

la fel de verde şi nepăsătoare.

Spre cer adesea îmi ridic privirea

umbrind șuvoiul unor lacrimi,

când întrebări prea multe strâng

despre plecări neașteptate, 

despre durerile acestei lumi.

E atât de rece și de hâd pământul!

Mă-ntreb: se simte oare mai bogat?

Că eu săracă nu mă simt

acum, c-am înțeles 

că niciodată, de lângă mine, n-ai plecat.

 -17 mai 2012-

Un petec de cer (49)

Pentru Iarina octombrie aduse începutul ultimului an de facultate. Habar n-avea când trecuse timpul. Parcă mai ieri se-ntorsese de la mare cu Diana și uite trecuse un an.  

Un an în care-și schimbase locul de muncă, în care adunase experiență ajutând-o pe Diana la cabinet, un an ce-o aducea tot mai aproape de visul ei, pentru care-și sacrifica și dramul timp liber, în diverse acțiuni de voluntariat.  Dar era fericită, era încântată de tot ceea ce făcea.

Diana se dovedise un înger și-un mentor formidabil. Aproape o adoptase. Între ea și familia ei  se legase o prietenie caldă și parcă predestinată. Nici nu-i venea să creadă că Bucureștiul îi schimbase așa de mult viața.

Un petec de cer (48)

 

Acesta rătăci până spre miezul nopții plimbându-se și disecând momentele serii. Conchise că mai mult ca sigur, Iarina îl va evita. La fel de bine cum conștientizase și zidul ridicat de ea și totuși se izbise de el ca nuca de perete. Se și mira că mai era întreg.

Scoase telefonul și formă numărul Adelaidei. Promisese c-o sună și uitase.

-         Iartă-mă, am pierdut noțiunea timpului. Iartă-mă...  te-am trezit?! Scuze, vorbim mâine.

-         Nu dormeam, dar nu mai speram să suni și chiar mă gândeam că e semn bun. Ești bine?

-         Vorbim mâine, Adelaida. Sunt cel mai mare idiot, așa am început... așa trebuia să închei.

Un petec de cer (47)

Ziua trecu neașteptat de repede. Iarina parcă întinerise. Nu-i plăcea să vorbească despre  ea și Diana îi respectă dorința.

-         Mă bucur să constat că te-ai întors mult schimbată.

-         Până la urmă tot răul a fost spre bine, spuse Iarina, terminând paharul cu bere, spre surpriza Dianei care nu reușise s-o convingă în niciuna dintre zile măcar să-și înmoaie buzele într-unul.

De Jeff nu se împiedicase pe  nicăieri. Nici la prânz, nu-și făcuse apariția.

Un petec de cer (46)

 

Cu telefonul la ureche asculta cum apelul se derula lin, fără ca nimeni să răspundă. Își spuse că asta e, poate data viitoare va fi cu noroc și se întoarse la Diana, care-i făcea semne disperate că vrea ceva bun. Aruncă telefonul pe șezlong și zbură ca gândul spre gogoșeria din zonă. Știa, ale Dianei trebuiau să fie cu ciocolată multă, ale ei cu gem de caise. Trecu și pe la dozatorul cu bere, căci reținuse că după dulcele din gogoși, Diana tânjea după o gură de bere și ca să se  scutească un alt drum cumulă totul într-o deplasare. Între cele două drumuri cumpărase și ziarele.

Vitraliu stingher (4)

     Firma Margăi avea multe colaborări pe plan naţional şi internaţional aşa că destul de des primeau invitaţii de la diverşii parteneri la diferite reuniuni, congrese şi mai ales la târguri. Cum acolo se iveau cele mai multe oportunităţi, directorul accepta participarea, la cele pe care le considera foarte importante. În funcţie de cum îi permitea programul pe unele le onora personal, de cele mai multe ori, însoţit de unul sau doi şefi de departament din firmă, în funcţie de specificul reuniunii şi tematică.

  De asemenea ţinea foarte mult ca personalul firmei să fie la curent cu noutăţile şi o făcea prin abonamente la publicaţiile de specialitate prin cursuri de specializare. Aşa se ivise şi acel târg ce se deschidea cu o prelegere susţinută de o somitate din domeniu la care directorul hotărâse să meargă patru persoane din firmă printre care Marga şi Paul.

Îndrăznește

Iubeşte cu parfumul

florilor de mai,

pe sub salcâmii

ce se trec de floare

şi teii îmbobociţi  iar, a mirare.

Priveşte-i,

parcă-i prima oară!

Nu măsura,

nu cântări la gram dorinţa,

nicicând nu poţi primi egal

iubirea nu-i răsplată

ci miracol.

E  trilul vântului

ducând pe umeri dorul,

e cântecul florii albastre

sprijinită în buza prăpastiei,

e răcoare şi arşiţă deopotrivă,

poate acel dram de nebunie,

scânteia ce ne ţine viaţă.

Învaţă de la stele

să străluceşti de dor,

învaţă de la lună

să luminezi în jur

şi nu uita,

fără iubire

viaţa rămâne doar un şir de paşi

către acel ultim asfințit.

- 8 mai 2012-

Un petec de cer (45)

Auzi un ciocănit ușor dar refuză să se trezească. Când se făcuse dimineață? Parcă abia adormise? Și era încă întuneric. Bănui că era o greșeală și-și spuse că va renunța dar ciocănitul nu încetă. Se gândi apoi la cea care făcea curățenie, dar nuuuu... era prea cu noaptea-n cap.

Se ridică ca o umbră și-și dori ușa mai aproape măcar cu câțiva pași. Adormise târziu și peste toate visase că făcuse dragoste cu Jeff... sau cel puțin așa-i spunea gândul ei... deși când era Jeff, când recunoștea mâinile lui Ștefan... sau Vlad. Era buimacă... și totul sub privirea indiferentă a străinului cu pleoapele de ceară. Nedrept se strecuraseră toți în mintea ei, în așternuturile unei nopți mult prea scurte.

Un petec de cer (44)

Pășea fără a vedea mare lucru în jurul ei. Erau primele zile ale unui alt septembrie, dar soarele nu-și pierduse încă ardoarea. Gândul îi zbură pentru o clipă la Vlad și zilele petrecute pe un  alt mal de mare. Jeff îi amintea de Vlad și se trezi zâmbind. Aceeași dezinvoltură și franchețe. Ea de ce nu putea fi așa?!

Părăsise de mult închisoarea părintească, se întemnițase apoi la capătâiul lui Ștefan și acum când nimic n-o mai lega de nimeni se temea de viață.

Un petec de cer (43)

Iarina se aplecă și adună un pumn de nisip. Marea era calmă iar ea îndrăznea s-o tulbure cu mâna ei de nisip. Privi firicele plutind nedumerite și apoi acceptându-și scufundarea. Hulpava mare, înghițea fără milă tot ce i se oferea. 

Înserarea se așternuse și ici colo mai zăreai câte-o umbră îmbrățișată  rătăcind pe plajă. Se opri pe-un șezlong și adunându-și picioarele sub ea se pierdu în imensitatea cerului, respirând liniștea.

Statuile

Da, știu...

statuile

nu suferă de sete

ori din prea multă așteptare,

pe lângă ele, zilnic trece

în curgere perfectă

pasul lumii.

Da, știu...

statuile

nu-și strigă bucuria,

nici dragostea nu-și cântă;

ele doar sunt,

plătind în nerostiri

fiece zbucium îndrăznit vreodată.

Nici lacrimi n-au

pentru a se spăla de doruri

sau de nedumerirea unor stări,

oameni cândva,

statuile de astăzi,

același cer va plânge

pentru izbăvirea tuturor.

         *

Nedumeriri firești

sau poate idioate,

cuvinte imperfecte

sau prea mult șlefuite.

Mai știm ce vrem?

Mai știm ce suntem?

- 1 mai 2012-

Un petec de cer (42)

Iarina tremura din toate încheieturile. Se miră că nu scăpase telefonul din mână. Îl puse pe masă și se așeză pe scaun pentru câteva minute. Mai avea câte ceva de făcut și pe urmă părăsea cabinetul, dar trebuia să se liniștească mai întâi și-n principal  să poată sta în picioare, căci își simțea genunchii topiți de atâta emoție.

Inima bătea să-i sară din piept și-n mintea ei era o învălmășeală dramatică, de parcă un uragan trecuse pe acolo, destabilizând totul. Nu reținea  nimic coerent din replicile ei... își amintea doar că,  la auzul numelui,  o luase un tremur teribil,  răsfrânt și-n vocea sa ezitantă  iar  cuvintele, ca niște  prietene adevărate, o trădaseră mișelește. Alergase ca o bezmetică după sunetele ce i se destrămau în cap ca să poată lega câteva propoziții.

Secunda unui zbor

Un gard de mărăcini

e timpul

secunde ce se zbat nedumerite,

în aparență ora 

e întreagă,

 neîndoielnic,

tot așa se scurge.

Mult prea perfect,

nimic nu-i tulbură trăirea

cadranului cu brațe inegale;

din loc în loc

o floare mai apare

are parfum de-nțelepciune,

dar poartă-n ea atâta renunțare.

La tâmple venele pulsează

dorințele ucise-n fașă,

trăind cuminți, 

cu teamă de risipă,

ne mistuim în jumătăți de zbor

și-n fiecare zi murim câte-o secundă.

- 29 aprilie 2012-

Vitraliu stingher (3)

     Ştia Marga… şi o durea faptul că nu-i putea răspunde sentimentelor  Se apropiaseră colaborând pe diferite probleme de serviciu. De câteva ori, când interesele firmei o ceruseră, fuseseră împreună  în diverse delegaţii, schimburi de experienţă sau diverse cursuri de specializare. Divorţat, la treizeci şi-un pic se apropiaseră treptat, se legase o amiciţie şi-o camaraderie între ei… aşa cel puţin îl privise, şi-l privea ea, realizând mult prea târziu că el nutrea o altfel de atracţie.  Îi plăcea Paul, îl admira pentru eleganţa sa, pentru tactul şi bunul simţ dovedit.  Descoperise în timp, era un tip citit, cu vaste cunoştinţe în multe alte domenii,  aparent taciturn, şoca prin umorul şi buna dispoziţie în cercul de prieteni între care se simţea cum spunea el „ca acasă” dar mai ales o impresionase cu romantismul său.

Vitraliu stingher (2)

       Marga luă loc docilă, aşteptând cu dosarele în braţe. Nu-i era aşa comod locul indicat, la două scaune de director şi colac peste pupăză cu toţi ochii aţintiţi parcă numai spre  ea. O înhibau toate acele priviri. Se bucură totuşi că era lângă Camelia care o privi zâmbind şi făcându-i cu ochiul . 

       Încercă să-şi ignore emoţiile care simţeau că deja o  copleşeau, canalizându-şi întreaga atenţie spre discursul directorului care prezenta noţiuni generale despre activitatea în firmă, accentuând succesul şi reuşita lor în domeniu. Realiză la un moment dat că părea ridicolă cu dosarele în braţe, asemeni unei studente încătuşată de  emoţiile primul său curs, aşa că  se debarasă de ele plasându-le pe tăblia lustruită din faţa sa.

Un petec de cer (41)

 

Grig părăsi biblioteca, cu aceeași dezamăgire în priviri. Nici astăzi Iarina nu trecuse pe acolo. Purta volumul ei în servietă de luni bune. Trecuse iarna peste ei, și-o altă tandră primăvară dădea semne că surioara sa bate la ușă.

Se jenase să insiste la Tania deși era convins că Iarina avea  lăsate datele de contact. Își lăsase,  în schimb, cartea de vizită spre a-i fi înmânată. Notase pe ea rugămintea de a fi sunat și acum aștepta, iar între câteva așteptări mai trecea pe la bibliotecă sperând într-o minune.

Vitraliu stingher (1)

           Raze timide, gingaşe se strecurau printre lamelele întredeschise  a jaluzelelor  descriind pe lemnul rece al biroului linii curbe, jucăuşe… frânturi de lumină aurie ca nişte petale pe apa unor gânduri.

Una, mai rebelă, mai şmecheră ca toate,  se desprinse  de grup şi zâmbind şăgalnic se  postă ca o matroană subjugând sticla monitorului, reflectându-se discret şi pe chipul Margăi. Preocupată de ceea ce făcea, aceasta aruncă fugitiv o privire spre fereastra, locul pe unde luminoasa gaşcă se strecurase dar  grăbită să termine ce mai avea, decise să răsucească monitorul. Parcă anticipându-i gestul raza îşi schimbă rapid unghiul.

Un petec de cer (40)

Soneria telefonului părea că-i sparge timpanele. Adormise spre dimineața. Citise, recitise, refuzând  altor gânduri s-o cuprindă până ce în sfârșit oboseala o răpuse. C-un singur ochi desluși că nerăbdătorul era Vlad.

-         Bună dimineața, iubire. Gata cafeaua?! Sau te-am trezit?

-         Bună dimineața, Vlad. Pun acum de cafea. Hai, te aștept!

-         Să-ți spun că sunt în fața blocului?!

-         Nu-mi mai spune. Urcă!

Un petec de cer (39)

Odată intrată în casă, Iarina se opri studiindu-se în imensa oglinda din holul apartamentului. Chipul mult prea alb trăda încă slăbiciunea suferită. Revăzu sevențele recent trăite. Intră în baie și se spălă pe față. Se frecă îndelung cu prosopul vrând să-și șteargă de pe chip fiecare cuvânt aruncat în față. Și totuși încă, se simțea murdară.

Cu mișcări mecanice  intră în cabina de duș lăsând apa să curgă cu presiune. Își simțea trupul biciuit de stropii ce deveneau tot mai fierbinți. Lacrimile  se amestecau cu apa. O frigea apa, o ardeau țepii pe care Nina reușise să-i semene iar pe cărarea ei. Bravase încercând să se închidă în fața răutăților aruncate cu atâta patimă.  De ce-o ura femeia aia? Era nefiresc. Ea, Nina, atentase la fericirea ei... atunci, de ce atâta ură?

Un petec de cer (38)

Grig zâmbea deși mintea îi rămăsese agățată în privirea nedumerită a Iarinei,  acum că știa cum o cheamă pe fata misterioasă ce roșea atât de frumos.

Din când în când privirea sa se răsucea spre ușa ce-i despărțea. Se bucura că rămăsese Dada cu ea. Își dorea ca toată lumea să plece, își dorea ca el să găsească puterea să se ridice și să alerge la ea. Voia un zâmbet, un surâs... un cuvânt. Auzea lumea felicitându-l dar mintea lui era încă dincolo.

Semna autograf după autograf, întrebându-se câți vor mai deschie cartea, odată pusă în bibliotecă. Îl durea de pe acum nepăsarea ce-o aveau de înfruntat aceste file născute și așternute cu sufletul.

Tribut

De departe tăcere

de aproape o vrere

cuvinte înșirate pe o ață

ce fără milă le-arunci în zare.

Unele cad răsturnate,

altele de caldarâm se sfărâmă

un alt măcel

aceeași soartă

doar cioburi amare

cerșind tribut

o talpă sângerând.

Ce simplu ar fi putut să fie

dacă n-ai fi uitat...

cuvântul,

nu poartă vina întâmplării

de a ne fi cunoscut.

-10 aprilie 2012-

Un petec de cer (37)

Se îmbrăcase de aproape o oră și acum răsfoia un curs întrebându-se dacă nu era mai bine să-l sune. Muzica o învăluia în surdină, adora saxofonul, însă vioara rămânea instrumentul preferat. 

Pentru o clipă închise ochii. Imaginea lui Ștefan cântând. Era pe terasă, citea. Se strecurase ca o hoață la fereastra lui și-l privise nemișcată, aproape o oră. Cânta greu, era încă în scaunul cu rotile, nu-i zărea chipul dar îi vedea mâinile. Atunci realizase că până și Dumnezeu se-ndurase de harul lui. Mâinile lui nu suferiră nimic ca urmare a accidentului. 

Petale de ... ”Nu-mă-uita” (ultima parte)

Marga porni către casa Anemonei. Văzută din afară, la lumina zilei într-adevăr  semăna cu o fortăreață.

Odată ajunsă înăuntru, dădu a  urca la Anemona când se auzi strigată de mătușa acesteia.

-Marga în zece minute te aștept să luăm masa.

-Mulțumesc frumos, îi răspunse cu simplitate. Ar fi refuzat-o dar n-ar fi fost politicos și-apoi chiar îi era  foame.

-Bine, am pregătit totul pe terasă. Te aștept.

-Imediat. Merg să mă spăl și să văd ce face Anemona, răspunse ea urcând cele câteva trepte spre etajul Anemonei.

Un petec de cer (36)

Iarina turnă cafeau în cești. Aveau acum și cafea și-un frigider bine garnisit. Habar n-avea cum, dar rămânea din ce în ce în mai des la Vlad și totuși nu se putea decide să se mute definitiv aici. De aceea nu renunțase la apartamentul Ameliei și se încăpățâna să nu-și care lucrurile, spunând că pentru moment îi era bine așa. Se lăsa alintată, adorată, iubită... și-i plăcea să se descopere femeie, să se simtă frumoasă, dorită. Dar avea și momente de remușcare când... cântărind descoperea că primea fără să dăruiască. Trecutul o făcuse egoistă și nedreaptă?! Își dorea tot ceea ce-i lipsise sau ce-și refuzase atâta amar de vreme, dar era drept oare să profite de Vlad?!