Femeia in albastru (1)

Microbuzul se apropia de staţie. Era penultima  căci următoarea era capătul de linie al călătoriei sau poarta reîntoarcerii în "cuibul de cuci".
Pentru că şoferul coborâse să predea ceva bagaje, Angela profită de uşa  din spate larg deschisă prin care pătrundea adierea pădurii şi se dădu jos să-şi mai dezmorţească oasele.
Privi cu drag la verdele pădurii şi-şi umplu plămânii cu aerul răcoros al dimineţii de mai.
Se auzi şoptindu-şi gândurile, deprindere căpătată în nopţile de pedeapsă şi  izolare trăite.
”Privesc în jurul meu cu drag, totul îmi e atât de cunoscut şi totuşi nimic nu mă mai recunoaşte. Mi-e pasul greu, iar verdele ierbii  mă arde până în străfunduri. Florile îşi pleacă tăcute capul, iar petalele se chircesc de teamă şi subit au de lucru. E semn că-s supărate tare, le mai zăresc culoarea dar nu le mai simt parfumul, nu mai vor  să mi-l dăruiască. Copacii care până mai ieri îşi întindeau crengile a îmbrăţişare, acum s-au înălţat spre cer iar frunzele parcă-s surde, n-aud strigătul meu. Nici lumina nu-mi mai umbreşte-n cale, doar timpul mă numără secundă cu secundă şi-mi pândeşte trecerea prin cămările lui, de parc-aş fi o hoaţă.”
Aruncă o ultimă privire pădurii şi urcă repede în microbuz pentru o ultimă staţie. Ultima staţie dintr-o viaţă veche… prima dintr-o altă viaţă. Lăsa în spate povara ultimilor doi ani şi ceva… dar îşi gravase amintirea lor în căptuşeala sufletului ca o platoşă invizibilă  în anii ce-i mai avea de trăit.
Angela îşi strânse timidă sacoul ce atârna pe ea de parcă abia-l primise de pomană. Nu, nu-i era frig făcuse totul ca un gest reflex născut din teamă, din neputinţă, din dorinţa de a-şi acoperi sufletul pustiit. Simţea cum atingerea fugitivă a privirilor trecătorilor, pe trupul ei, pe chipul ei, se pierdea undeva în ea, ca  ecoul unor strigăte de durere.
Toţi se grăbeau doar  pasul ei era domol şi uniform, de parcă măsura bulevardul. Închise ochii, iubea mirosul oraşului ei adoptiv, iubea forfota oamenilor şi îmbulzeala lor… ce dor îi fusese de tot. Intră  hotărâtă în mica cafenea. Inima stătea să-i sară din piept. „dacă el ar fi fost acolo… ce-ar fi făcut?”Îşi dorea să fie, deşi ştia prea bine că nu va fi. Cafeneaua, ea… fuseseră doar trepte spre culmea pe care el, iată ajunsese.
Privire îi era senină în ciuda agitaţiei interioare şi a nebuloasei ce-o sufoca adesea înecându-se în resentimentele adunate picătură cu picătură în căuşul sufletului ei.
Lăsase multe, acolo, în colţul întunecat al încăperii care-i fusese acoperiş, sute de paşi, râuri de întrebări toate înfipte în tencuiala mizeră a pereţilor, cu câte o lacrimă… dar nu şi ura. Era  paravanul sub care-şi proteja paşii umbrei sale şi o urma tăcută dar veşnic prezentă.
Învăţase în schimb s-o domine… s-o cearnă prin fire de gând şi s-o ţeasă pe arcada timpului conturând covorul roşu răzbunării.
Odată coborâtă din microbuz gândurile o mânară înspre cafenea.

Ştiuse când să se oprească deşi faţada era alta, ecoul paşilor ei fiind altul... doar pavajul trotuarului era acelaşi şi undeva în substratul lui Angela mai adulmeca urmele unor treceri.

Privi nedumerită în jurul ei, şi interiorul se schimbase... nici simpaticul Cristi, nu era. Nu zărea pe nicăieri nasul, uşor acvilin al acestuia, iţindu-se dintre pletele deseori alandala.
Căută din priviri minusculul separeu cu scaune vişinii roase pe margini de sutele de clienţi.
Totul era renovat… totul era altceva! Nou, curat…doar amintirile-i erau vechi şi privirea obosită de tainice retrăiri.
Poposi pentru o clipă cu gândul pe pervazul altor vremuri. Se revăzu studentă pândind cu jind de dincolo de pereţii de sticlă, sărăcăcios îmbrăcată dar cu bujori în obraji, cu zâmbetul senin şi cast ca firul reavăn al ierbii  care mustea sub tălpile ei desculţe din dimineţile când alături de alţi vecini ducea animalele gospodăriei pe imaşul satului. Nu avea haine multe şi cele pe care le avea erau banale şi destul de decolorate… dar erau mereu curate şi perfect călcate. De teama muncii de acasă, de teama bătăturilor de la sapă învăţase, deseori cu picioarele în ligheanul cu apă rece dar reuşise fiind  prima licenţiată din familia ei şi mai mult şefă de promoţie. Atentă şi receptivă era poreclită tocilara…dar nu-i păsa, ba chiar era mândră că era recunoscută, începuse să se simtă cineva şi-i plăcea. Atunci încolţise în ea dorinţa de a parveni.
Ambiţioasă şi decisă să reuşească devenise în scurt timp membră în diverse asociaţii, se implicase în multe învăţând să deschidă uşi îşi pierduse candoarea, naturaleţea dar era în ascensiune şi doar asta conta.
Urca treaptă după treaptă fără a se ţine de balustradă iar privirea îi era tot înainte. Se folosea de oameni, lega prietenii interesate şi nici şantajul nu-i era străin. Zâmbea tuturor chiar şi celor nu-i plăceau, dar contau.
Mult prea concentrată pe ambiţiile ei, nu acorda credit flecurilor… n-o interesau bărbaţii din jurul ei decât atât cât aveau ceva ce ea îşi dorea şi  totuşi într-una din zile îl zări pe el.
O fascinase modul în care-şi ţinea ziarul, cum sorbea din cafea fără a-şi muta privirea de pe acesta, o intimidă dezinvoltura cu care-şi purta trenciul sporind aroma parfumului ce plutea în urma paşilor săi. El îşi sorbea liniştit cafeaua, citind un ziar, nebănuind că ea deja-l alesese. 
Era împreună cu colegii de grupă dar totul se estompă în juru-i… el, devenind brusc centrul atenţiei. Îl privea…  mai bine spus studia,cu o insistenţă debordantă. Telepatic sau nu reuşi să-l facă să-şi ridice ochii de pe ziar şi oarecum nedumerit să-i acorde, totuşi, un prim surâs. Se bucură în sinea ei ca un copil de prima sa acadea când unul din cei din grupa sa, un coleg se opri salutându-l. Se aruncă ca o leoaică asupra prăzii devorând fiece informaţie, cât de mică. 
Îi luase ceva vreme până reuşi să ajungă la el, dar odată ajunsă îşi marcă clar teritoriul retezând orice încercare banală a altor fete de a se da la bărbatul ei. Lui îi dăruise virginitatea ei, el devenind idolul şi iubitul ei. Îşi uitase propriile ambiţii devenind umbra lui şi  conlucrând la idealurile  lui, devenite în credulitatea ei, ale lor.