Străini în noi

”într-una din zilele viitoare vom tresări cu toții în mormânt/și ne vom da seama că tot ce am făcut înainte/ a fost să-i ținem de mână ca pe niște străini pe cei dragi” De aici.

...mereu prea târziu! Vom ridica din umeri neputincioși căutând scuze inutile. Le vom asorta c-un surâs idiot și pentru o clipă chiar vom crede că asta era tot ce lipsea Universului.

Un rol firesc cu nimic mai important decât al gospodinei ce se simte datoare să împerecheze ciorapii soțului și doar în gând să spere că el îi va mulțumi vreodată.

El a uitat de mult să-i mai zâmbească dimineața sau la un moment dat n-a mai avut cui. Atât de multe-s de făcut dimineața că niciunul dintre ei nu mai are vreme să aștepte.

Vine ori nu vine zâmbetul? Acum ori niciodată...

Timp de risipit pe fleacuri n-au!

Uleiul sfârâie pentru omletă, cutia de cereale e prea sus pentru cel mic și tata coase un nasture neobservat de soție, repartizând mental banii de buzunar ai fiecăruia.

Cineva va rosti ”așa a fost să fie”!

Înțelepciune sau o altă justificare confortabilă?

Reacții previzibile în derulare. Unele rostite, altele aprobate tacit. Doar toți avem interes să ne sustragem de la o confruntare cu conștiința.

De ce să stârnim un balaur? Mai ales fără garanția unui final fericit.

Și atunci?!

În numele unui destin ce ne-a fost hărăzit vina, oricare ar fi ea, nu e a noastră!se aude un murmur.

Adunarea Străinilor Anonimi, ultima însemnare din agendă a zilei.

Obosit, resemnat te achiți, curios de ce-i trecută cu roșu. O fi fost singurul pix de pe birou?!

Ce bine ca au parcare. Or fi și scaune în sală?!

Refugiu

Sunt zile în care am nevoie de o fereastră între mine și restul lumii. Să simt fără să fiu simțită, să cânt fără să fiu auzită, să plâng fără să fiu văzută, să privesc departe ignorând aproapele. Să fiu tentată să deschid fereastra dar să renunț, fără explicații.

Să-mi așez palma pe sticla rece și cu aburul respirației să-i desenez contur. Amprentă de-o clipă între sufletul meu și al ploii. O hartă oarbă fără conotații și sintagme inutile pe care să las nimicul să se aștearnă în voie.

A plouat și-n vis peste cenușa unor amurguri. Da, același vis ce se repetă obsesiv, din care mă smulgi mai mereu când mă vând repetat pe iluzii mărunte pentru acea clipă și mâna ta întinsă. Știu că vei fi mereu acolo. O umbră mută legănându-se între mirosul ploii și filele unui calendar indecis, salvatorul meu tăcut.

- Citește-mi în palmă și spune-mi încotro duc toate acele linii! Nu vrei? De ce clatini din cap? Aaa... nu știi nici tu. Dar să am grijă la praguri. Nu-s praguri?! Sunt... trepte! 

Mi-e sete în suflet. Poate c-ar trebui să deschid, totuși, fereastra. Să mă las pradă ploii hulpave, mereu altfel.

În spatele unui murmur

Limbi de lumină brăzdează zarea tăcerii încercând să alunge umbrele.
Le văd dansând, le aud respirația sacadată. Sau e a mea?
Simt teamă. Și mă doare.
Ca o căpușă viețuiesc. Doar respir. Aștept. Și uneori mai uit. Mă tem de uitare. Mă doare uitarea.

Și totuși uit. Uit că sufletul  știe a cânta sau rătăcesc voit, știința de a-l asculta!
Cui pasă că  fost'a oul ori găina?!

Mă înfioară parfumul unui dor răsărit din negura unor trăiri și-l trimit spre niciunde pe trena unei  lacrimi.  Își urmează  calea și în final se pierde în adâncul ei.  Zăbovesc împreună pe colțul  buzei și le  simt gustul... sărat-amar, ușor sălciu. Ca o băltoacă din care nici animalele însetate   nu vor să se mai adape.
O să beau eu. Și n-o să-mi placă dar mi-e prea sete...
Am fost acolo unde doar gândul  poate ajunge, am așteptat la poarta sufletului tău.  Cu resemnare mi-am adunat în căușul palmei șoapte din scurgerea timpului  și rouă din dimineața unei iubiri  și-am spălat cu ele pleoapele obosite.

Mă zăresc în oglinda azurie a timpului și încerc un surâs. Nu-mi iese, mereu. Și nicio mască nu mai e în cabină. S-au îngrămădit pe scenă dornice de aplauze.
Una dintre umbre se frânge ca lujerul unei flori. Dansul continuă peste seva mustind, peste mii de amintiri.
O mână îmi întinde o mască. Mi-e mare... mi-e grea... mi-e străină.
- Cum îmi stă? întreb murmurând.
- Cui pasă?! Treci pe scenă! Acum se ridică... cortina...

Evadare

Netezi cu palma macii răsculați de vântul după amiezii.  Îi simțea speriați. Frigul era atât de aproape. Nu trebuia să-ntindă brațele prea mult ca să-l simtă. O pândea.
Știa că trebuie să lase macii să plece. Se ghemui la podea. Toți câți treceau pe lângă ea își doreau să-i atingă.
Roșu electrizant, pete de sânge calde în care toată lumea își înmuia de bunăvoie degetele. Le duceau apoi la ochi, la nas, pe gâtul cambrat fără să vadă urmele lăsate. Și hohoteau idiot, niște idioți însemnați, râzând unul la altul și mai mereu unul de altul.
Își strânse rochița pe lângă ea. Și-i dorise albaștri dar mama clătinase din cap și mâna pictorului ezitase.
” Nu ieși, plouă! O să strici rochița!”
Cum să-i spună că așteptase această ploaie? Și iată... venise pentru ea și macii ei.
Ridică brațele îmbrățișând-o.
Vântul se domolise. Frigul era undeva în afara ploii căutându-și culoar.
Se cercetă pentru ultima oară și-o luă la fugă. Stropi de roșu picurau în urma ei. Îi auzea spărgându-se de caldarâm odată cu lacrimile ei.
” Acum poți să mi-i faci albaștri?” căzu în brațele omului cu mâinile pline de vopsea dar atât de curate.

Impermeabil

Disperare. Ieși din casă trântind toate ușile în urma ei. Nu întoarse capul nici la auzul cioburilor risipite. Erau doar alte cioburi, la fel de neimportante.

Abandon. Unul dintre pantofi îi căzu. Ce zâmbet hâd!

Straniu. Nu se opri nici măcar să respire. Prea mult consum de aer pentru nimic.

Resemnare. S-ar fi întors, să adune cioburile chiar și cu palmele goale. Toate cioburile, până la ultimul, rememorându-le ca pe clipe.O răscolea docilitatea ei.

Perechi. Tocul celuilalt pantof se înșurubă în pământul reavăn. Auzi vaietul frunzelor strivite și se urî. Se aplecă și-l scoase. Îl curăță cu grijă apoi îl aruncă în spate.

Defilare. Nu privi în urmă. Nici înainte nu căută. Își acoperi urechile, și-și continuă pașii. Tălpi cuminți, una în fața celeilalte.

Indiferență. Lăsă în urmă pădurea. Începu să alerge. Nu, nu era suficient de departe. Capătul lumii...

Fragilitate. Tălpile-i sângerau, străpunse de ascuțișul pietrelor. Întinse mâna să adune câțiva stropi de ploaie pentru arșița sufletului dar se împiedică și...

Îmbrățișare. Zăcu acolo minute bune, amorțită de durere. Pietrele-i zdreliră chipul, brațele. Le simțea intrate în ea și totuși nu se mișcă.

Provocare. O chinuia setea. Cumplit. Se întrebă în cât timp se moare de sete. Se certă în gând.

Ironie. Un rest de ieri se zbate într-un mâine, mai mereu. E atâta risipă în vreme de secetă.

Armistițiu

-  Ascultă, crește neliniștea clipelor...

-  Doar clipe. Ignoră!  Se vor pierde în neant într-o ultimă suflare

-  Trist. Ca fluturii care mor într-o singură zi?
-  Adună-i în insectar! 
-  Mă sperie ideea de mort nemuritor. Și neliniștea? Cu ea, cum rămâne?

-  Va pieri sufocată printre rostiri superficiale și tăceri mult prea subtile.
-  Detașare sau nepăsare?
- Cum poți resuscita un ecou smuls prematur din pântecul unei tăceri? Și la ce bun? Vom afișa la vedere, că din lipsă de fonduri s-a anulat licitația pentru incubatoare. Primim, în schimb, papuci de unică folosință. Să nu mai fim nevoiți să ne descălțam în public!
-   Și pentru suflet?
-   Cască, ochelari de protecție și  genunchere. Totul, în mărime universală!
-   Obscur și dezolant tablou.

-  Doar un refugiu temporar între două ambiguități. Aceeași sală de operații în care o mână hulpavă  chiuretează, fără întrerupere, așteptările. De mult n-a mai avut vreme nici să-și schimbe mănușile. 

-  Ce nebunie!

-  A fost vreodată... altfel?

-  Tu știi că te iubesc...

-  Știam. Am învățat să uit...

Creioane colorate

Sunetul a făcut-o să ridice privirea. O recunoștea după scârțâit și deja adulmeca parfumul sosirii lui. Știa,  va urma pocnetul metalic brichetei și chiar la ieșirea din scară rotocolul de fum, primul... atât de perfect, mereu.
Nările-i fremătau de emoție și-și simțea gleznele împleticite de teamă.
Emoție și teamă, sălbatică combinație.
Oare a câta zi... era?! Cui folosea să știe?
Se piti la locul știut chiar în secunda în care el apăsă telecomanda. Deschidea mașina și mai zăbovea câteva clipe pe ultima treaptă pentru un fum, două apoi se urca dezinvolt în mașină lăsând totul în urmă.
Acorduri suave strecurate prin fereastra întredeschisă și-un muc de țigară încă nestins.
Se aplecă, îl culese cu grijă și-și potrivi buzele peste urmele celorlalte.
Un fum sau uneori două...
Dintr-un buzunar peticit scoase un creion chimic. Îl înmuie în gură și trase o altă linie pe peretele blocului. Egale și echidistante ca niște trepte spre un alt cer.
- Privește, mami! Doamna aceea mâzgălește peretele și pe ea n-o ceartă nimeni!
- E o cerșetoare! răspunse eleganta femeie și scoțând o bancnotă cu două zerouri i-o întinse nepăsătoare. Ia-o! De ce n-o iei?!se arătă intrigată de nemișcarea celei din fața sa.
Abia acum o privi. Și amuți.
- Tu?! murmură  lividă la față și mult transfigurată.
- A plecat, mami! o trase cea mică de mână. Cine era, mami?
- Nimeni... o cerșetoare!
- Uite ce mi-a lăsat... o cutie de creioane colorate. Mi-a spus să desenez un soare lângă  desenul ei.

Lanțuri

Ca atunci, când într-o dimineață rece și mult prea grăbită te strecori printre oameni, mereu alții.
Treci printre ei c-un surâs, atârnat în colțul buzei. Îl porți acolo pentru că n-ai ce face cu el. Nu mai știi sau poate nu mai e important motivul pentru care îl ai dar nu-l poți lăsa să pice inutil pe asfalt.Te temi că s-ar sparge și cioburile lui ar putea răni pe cineva.
Cei pe lângă care treci au senzația că-i pentru ei și te privesc la rândul lor. Nu toți surâd și atât:unul își drege vocea, altul își trece mâna prin păr aranjând o suviță rebelă... o ea își coboară privirea căutând firul dus de la ciorap. Și ce ușurare când constată uimită că e perfectă.
Era blondă duduia sau... roșcată, te întrebi privind culoarea roșie a semaforului. N-ai vreme să-ți răspunzi că-ți simți privirea respinsă. Dar nu asta te irită ci faptul că nu-ți vede surâsul. Încruntat calcă doar pe spațiile dintre acele linii albe. Te uimește exactitatea pasului și încrâncenarea pleoapelor ce atârnă ca niște obloane stricate.
Sunete stridente, un scrâșnet scurt și simți gustul dulceag al sângelui.Un firicel subțire prelins dintr-o nară. Brațe puternice și-o batistă mirosind a brad. Repeți într-una că ești bine. Surâsul tău tâmp îi convinge. Doar el mai rămâne, bărbatul cu brațe puternice. Ridici privirea uimită de seninul de dincolo de pleoape.Te simți vinovată că surâzi. Măcar dacă ai ști de ce. Și la un moment dat știi.
- Fii atentă, domnișoară... dată viitoare s-ar putea să nu mai fie glumă!
Atât mai apuci să vezi: parfumul surâsului lunecând lin pe chipul lui... fugar ca o umbră. Și pleacă.
Și pleci și tu. Fiecare cu surâsul său, pășind printre alți oameni.

Odată cu târziul

     Mi-ai luat cuvintele în palmă cântărindu-le precum un precupeț dornic să obțină cel mai bun preț. Te-am privit nedumerită și cu toate că mă seca buza mușcată până la sânge nu te-am lăsat să  vezi cât sufăr. 

    Și când credeam că vor sfârși pe podea, le-ai despuiat de umbre, le-ai oglindit în lumină privind prin ele ca prin sticlă. 

    M-a durut privirea ta scormonitoare, trecea prin mine până dincolo de mine. M-am învelit cu brațele, cu părul și-am închis ochii.

  Simțeam cioburile prăvălindu-se și sunetul lor tânguindu-se... erau acolo într-o așteptare  dar a fost doar liniște. Ciudat de multă. Liniștea unui amurg, conștient de-o nouă primăvară.

    - Mă doare goliciunea mea, am oftat disperată.

    Un surâs, altfel decât toate cunoscute până atunci:

    - Ce nevoie ai de straie când ai atâta iubire?!

    Am ridicat ochii spre tine și te-am privind renunțând la cămașa de plumb. Am întins brațele cuminte și mai apoi te-am lăsat să mă închei la fiecare nasture. Nu mai eram goală, purtam pe mine indiferența ta.

Nemuritori într-o tăcere

Vis albastru, roata timpului. În fereastra cu draperiile neatinse porumbelul pare un petec de senin. Stă nemișcat privind o altă nemișcare. Flori multe, colorate, un câmp doar al lui. Au trecut zile, au trecut luni, porumbelul n-a renunțat... știe, foșnetul e undeva.

Zid de dor, închisori fără gratii. Fereastra s-a pecetluit și-și acceptă pleoapele căzute deși o dor amarnic lacrimile strivite. Secătuită de furtuni doar de ea știute, tace. Un contur creionat pe dinafară mai amintește de-o fereastră.

Temelii șubrede, o umbră a dragostei. În palma luminii orele cad secerate de nerostiri. Același ritual   doar santinela e alta. La fel de oarbă privește atent preumblându-și umbra pe aceeași mirare. Mereu între zidire și ruină uitând că poate fi târziu în orișice devreme.

Poduri

M-am oprit  deunăzi să privesc un pod. Un pod e acel ceva pe care se presupune că poți păși în siguranță. Un pod nu e doar  puntea dintre  lumi cât mai ales dintre  oameni.

Chiar și simplul fapt de a ne privi în oglindă se bazează pe conceptul de pod: eu și imaginea mea devenind puncte de sprijin ale acestui nou pod creat. Și cred că întreaga viața ne străduim să menținem în echilibru aceste două picioare de pod.

Îmi place ”să mă privesc în oglindă” cu ochii închiși. E un exercițiu pe care-l fac când vreau să mă simt. Așa pot face abstracție de formă și mă pot concentra pe ceea ce vreau să văd cu adevărat. Am învățat să fac asta gândindu-mă la cei care nu mai sunt lângă mine sau care-s prea departe și așa am descoperit că îi port în mine prin iubirea pe care o simt față de ei.

Îmi  pare  nedreaptă folosirea la trecut verbul ”a iubi”, e ca și cum ne-am dezice de o bucată din noi.

E corect să spun mi-am iubit bunicii, tatăl?! N-ar însemna că iubirea mea a murit odată cu ei?! 

O plecare din viața mea nu va  însemna niciodată o iubire mai puțin...

Mi-e dor...

...să mai vin acasă, să te găsesc frunzărind ziarul cu veşnicii ochelari mereu fără un braţ. Mai ştii, mereu te certa mama că adormi cu ei pe nas sau că nu ştii pe unde ţi-i laşi, că-ţi puneai ceasul la mână după duşul de seara, de parcă dormeai în gară  şi multe altele... şi ce te distra s-o necăjeşti. Iar eu mă amuzam de şotiile tale şi deseori... ne-o luam amândoi. Spunea că-ţi semăn la prostii, că vorbim mult şi facem haz din te mir ce... că noi nu ştim să fim serioşi. Uite c-am învăţat, deşi vreau să cred că n-o să uit nicicând să-ţi semăn.
...s-o strigi pe mama şi să-i spui: pune ceva de mâncare, a venit fata acasă şi să mă-ntrebi surâzând... după, facem şi noi o tablă, un şah. Te bucurai ca un copil când acceptam şi nu jucam doar table, ne uitam uneori cu zarurile în mână vorbind despre cu totul alte probleme.
Eram, Dănuţa ta!
Tresar când mă mai strigă cineva aşa...
Atâta linişte la tine astăzi ca şi-n zilele  ce-au trecut şi negreşit vor trece, flori, mult verde şi pace în jurul tău. Mi-aş dori să fie şi la mine-n suflet. Îmi spun în fiecare zi că trebuie să acceptăm ce nu mai putem schimba... dar ce să fac dacă doare şi doare. 
O lumânare aprinsă,o rugă şi uite nevoia asta de a-ţi scrie... cu atât mai pot ajunge la tine, tata.
"Spune-i, Dănuţei mele că mi-e bine!" a fost mesajul tău primit în vis, imediat după înmormântare, de prietena mea s-a trezit speriată şi nu îndrăznea să mă sune, ea neştiind că atunci în poarta cimitirului când te-am pupat, pentru ultima oară, exact aceste cuvinte ţi le-am şoptit: "Să vii tata, să-mi spui că ţi-e bine!"
Mai vino, tata, şi spune-mi că ţi-e bine. Atât am nevoie să ştiu....

Spune-mi...

Cum să tulbur

liniştea 

în care se orânduiesc 

paşii timpului?

Mi-s umerii încovoiaţi 

de atâta aplecare,

mă doare să urăsc

iarba ce-a crescut iară,

la fel de verde şi nepăsătoare.

Spre cer adesea îmi ridic privirea

umbrind șuvoiul unor lacrimi,

când întrebări prea multe strâng

despre plecări neașteptate, 

despre durerile acestei lumi.

E atât de rece și de hâd pământul!

Mă-ntreb: se simte oare mai bogat?

Că eu săracă nu mă simt

acum, c-am înțeles 

că niciodată, de lângă mine, n-ai plecat.

 -17 mai 2012-

Tăceri

Acum, la acest nou final, arunc o privire peste umărul vremii. Pe rând zăresc și ploi și soare, lumina ce răsare dintre umbre, arcuindu-se maiestuos peste toate câte le-am trăit.

Cum ne-a fost?! O știe fiecare.

Nu-mi plac bilanțurile, așa cum nu-mi plac despărțirile.

Mă iartă dacă uneori m-am rătăcit de tine și-n mine m-am ascuns, tu știi... enorm, m-a durut vara ta. O vară din care nimic, n-a mai fost la fel.

Și-n toamna ce-a trecut durerea m-a însoțit stingheră. E poate firesc, din firescul lumii ca la un moment dat să ne despărțim de părinți, dar e așa de greu.
Mi-e dor de tine, tata. Mi-e dor de privirea ta și cuvintele ”fata mea”.
Am plâns și astăzi și probabil voi plânge și mâine, mă doare c-ai plecat atât de brusc, lăsându-ne pe toți cu mult amar în suflet.

Nimic nu mai e la fel, dar încerc să zâmbesc căci știu... așa ți-ai fi dorit, tu, optimistule mereu  îndrăgostit de viață ce niciodată nu te lăsai doborât. Te ridicai... habar n-aveam cum de găseai putere dar înfruntai fiecare nouă cumpănă spunând: astea-s valurile vieții!Și tu o știi, au fost momente-n care te priveam neînțelegând atâta detașare. Acum știu, nicicând n-a fost așa ceva. A  fost pofta de-a trăi, capacitatea de-a înfrunta râzând, nevoia de fi tare pentru cei din jur, înțelepciunea de a accepta ce nu mai poate fi schimbat.
Erai vulcanic. Oare de ce mă mir c-așa sunt și eu?!
Erai vesel. Și eu o folosesc adeseori.
Erai simplu. Doar eu mă complic inutil.
Erai acasa mea întreagă. Acum doar mama mi-a rămas, m-apasă dezrădăcinarea.

Mă rog să-ți fie bine,  să-i dai putere mamei să treacă peste lipsa ta, să nu ne uiți nicicând, tăticul meu! E primul an când nu-ți pot ura nimic!

E primul an când nu mă pot bucura cu adevărat, voi zâmbi celor din jur, căci viața merge înainte, voi închina un pahar cu toți cei dragi dar la miezul nopții voi privi spre cer, acolo spre acea stea de unde tu și frățiorul meu ne veți veghea mereu. Dumnezeu să vă odihnească!

Mă veți ierta cei ce citiți, că vă împovărez cu ale mele gânduri.

Zâmbiți și bucurați-vă de cei dragi, nimic nu contează mai mult decât ei.

Un an mai bun și multă sănătate, vise împlinite mii, cât mai multe bucurii.