joi, 3 mai 2012
Un petec de cer (43)
Undeva în apropierea ei, cineva
striga un cățel. Deschise ochii prea târziu. Se simți împinsă și clătinându-se pică,
zdruncinată de impact. Era un câine cu lăbuțele ude și plin de nisip. Acum se
cuibărise sub șezlongul ei, ascunzându-se, pricepuse că era vinovat.
-
Te-am
avertizat să nu-i dăm drumul din lesă, auzi ca prin ceață o voce masculină ce
se apropia. Uite Gretchen, cât de obraznică poate fi Anki. Scuzați-mă,
domnișoară!
Abia atunci Iarina ridică
privirea, încă amețită de ceea ce i se întâmplase. Descoperi un bărbat destul
de grizonat, c-un început ușor de chelie și-o fetiță într-un scaun cu rotile. Simți
furnicături pe șira spinării. N-o vedea pe fetiță dar simțea că are lacrimi în
ochi. În vreme ce bărbatul se concentra pe Anki încercând s-o pună în lesă, ea
se apropie de fetiță.
-
Nu face nimic.
Nu plânge pentru un fleac.
Nouă, cel mult zece ani să fi avut fetița din scaunul cu
rotile.
-
Plâng pentru
că acum, papa o va pedepsi pe Anki și nu-i vina ei că eu nu pot alerga cu ea,
rosti fetița într-o română curată dar c-un altfel de accent.
-
O să-l rog eu
să n-o facă, dacă-mi promiți că zâmbești.
-
Promit, surâse
fetița, privind-o încrezătoare.
Iarina se apropie de Anki și
mângâind-o cu drag pe năstrușnica cățelușă care se agita trăgând cu disperare
de lesă. Îl asigură pe bărbatul din fața ei că era atât de minor incidentul că
nu merita amintit, rugându-l s-o lase liberă.
-
E deja pustiu
pe plajă, nu mai are pe cine tulbura.
-
Dumnevoastră
ați fost înțelegătoare dar poate următoarea persoană nu va mai fi. E mai bine
așa.
-
Doar câteva
minute, vă rog. Uitați, vă promit că mă
joc eu cu ea.
Ca un copil, Iarina începu să
alerge cu Anki. La început timid surâsul lui Gretchen deveni râs în hohote Și
cât de frumos râdea. Bărbatul grizonat îi luase locul pe șezlong și râdea și el
de fericirea fiicei sale.
Diana se apropie privind și nevenindu-i
a crede: Iarina alerga de colo colo, țopăind ca o căpriță. Se opri pe un
șezlong un rând mai în spate și doar râsul în care izbucni la un moment dat îi
trădă prezența.
Oarecum intimidată, Iarina se
opri jenată. Uitase de prezența bărbatului, pe a Dianei nebănuind-o. Contase
doar râsul lui Gretchen și fericrea de pe chipul copilei care arunca în
continuare discul strigând-o pe Anki să i-l aducă. Dar și Anki se oprise
îndreptându-se spre Dina și mirosind-o.
-
Puteam să jur
că ești aici, dar nu m-așteptam să te găsesc așa de fericită. Fetița asta mi-a
arătat o altă Iarina.
-
Mă
impresionează copiii, cu atât mai mult cei cu disabilități, rosti
îndreptându-se spre hotel.
-
S-a văzut,
Iarina. Și fetița și cățelușa te-au iubit instantaneu. Copiii și animalele simt,
nu pot fi nici mințiți nici amăgiți.
-
Din păcate o
voi dezamăgi. Nu voi merge la concert.
-
Păcat, am
citit în ochii ei, bucuria de a-ți face
o bucurie. Muzica aduce pace în suflet iar când pe scenă sunt copii poți spune
c-ai ajuns între îngeri... eu voi merge, rosti Diana, intuind că spusele
Iarinei ascundeau mai mult de-un simplu refuz.
-
E ceva mai
complicat...
-
Știu... dar
poți crede sau nu, am convingerea că toate se întâmplă c-un rost. Lasă
întâmplarea să aibă rostul ei, rosti urându-i noapte bună și intrând în camera
ei.
Iarina își aminti cum cu vădită emoție fetița își rugase
tatăl să se aplece spre ea și privind-o insistent îi șoptise acestuia ceva la
ureche.
-
Gretchen are
mâine seară un concert. Un minirecital la pian. Și ea și alți câțiva copii. Și
vrea să vă ofere două invitații pentru dumneavoastră și prietena dumneavoastră.
-
Dar nu e
nevoie, mi-a făcut plăcere timpul petrecut împreună. Anki e o parteneră de
joacă formidabilă și e o legătură
specială între ele. M-am bucurat că m-au primit între ele
-
Vă rog, o să
las numele dumneavoastră la casa de bilete. Dacă aveți timp, plăcere... pentru
noi va fi o onoare. Pe ce nume să trec rezervarea?
-
Notați Diana
Ștefăniu, rostise atunci aceasta văzând că Iarina ezita să-și dea numele. Vom
veni, micuță Gretchen.
E drept, cuvintele Dianei, înseninaseră chipul fetiței care
surâse fericită auzind că vor veni.
Dar ce știa Diana despre ce însemnau muzica și pianul în viața ei?! Nimic.
Toată ziua nu discutaseră despre concert. Deși o simțea
îngândurată și apăsată de nedumeriri, Diana o ignoră, pierzându-se în alte
discuții. La prânz de exemplu o întrebă subit:
-
Ai un
admirator!
-
Poftim?!
răspunse înecându-se Iarina.
-
Wow... parcă
te-aș fi anunțat că pleci spre Marte. Sau poate asta ar fi mai realizabilă. De
ieri dimineața, de la sosire tipul care s-a cazat înaintea noastră te soarbe
din priviri. Dacă nu era atât de tinerel... dar pe tine te place. Da, nu-mi
spune: acum urmează să-ntrebi dacă era
bărbat cel ce s-a cazat înaintea noastră?! Îți spun eu: da. E cel cu
șezlongul de lângă noi, toată dimineața s-a chinuit să-ți prindă privirea și care...
chiar acum vine către noi. Am schimbat câteva amabilități ieri, azi ne-am reîntâlnit la rând la bere... și ...
-
Diana! Nu-mi
plac glumele proaste! spuse ridicându-se brusc, numa bine cât aproape să-l
dărâme pe brunetul care se apropiase de
ele cu două cupe de înghețată.
-
Nu-mi spuneți
c-am întârziat?! Mi-am permis să vă comand câte un desert. Am observat de ieri
că vă place înghețata caramel, rosti acesta salutându-le cu mult aplomb.
-
Mulțumesc, dar
eu mă grăbesc! rosti Diana ridicându-se. Dar prietena mea, Iarina, adoră
caramelul, așa că bucurați-vă de înghețată, completă acesta depărtându-se de ei
cu o ultimă bezea.
Dacă ar fi putut să fulgere
sigur Iarina i-ar fi dat foc Dianei. Era inadmisibil, se simțea victima unui
complot.
Era rândul ei să achite nota și
nu putea pleca, iar Diana știa prea bine, toate acestea. Enervată de situație
Iarina se ridică decisă să plece. Încercă să facă un calcul rapid a ceea ce
consumase și să-i lase pe masă.
-
E mai bine să
ceri nota, întâi. Poate fi prea mult sau prea puțin, îl auzi pe tânărul ce se
așezase dezinvolt.
-
Nu v-am cerut
părerea, domnule.
Și disperată făcu semn
chelnerului care, dată fiind ora de
vârf, ceru păsuire din priviri, așa că luă
loc încercând să-și stăpânească furia, umilința. Nici nu gândea să se atingă de
înghețată. Îl simțea privind-o și se jenă că tocmai astăzi luându-se după Diana
și nu-și pusese tricoul pe ea. Privirea lui o ardea pe sâni, pe umeri și realiză
că acesta nu va înceta dacă nu-l va
înfrunta. Drept urmare își încleștă fălcile și ridică semeață capul,
sfidându-l.
-
Ca o leoaică,
rosti acesta surâzând.
-
Nu-mi amintesc
să te fi poftit să iei loc, veni replica ei destul de răutăcioasă.
-
A făcut-o
prietena ta, cedându-mi locul. Apreciez că ne tutuim.
-
Nu e prietena
mea, îl contră Iarina vrând să-i șteargă surâsul obraznic de pe chip. Respect
dacă sunt respectată.
-
Amica,
atunci... deși eu am repetat doar apelativul folosit de ea la adresa ta. Faptul
că ne tutuim, denotă lipsă de respect?!
-
În fine, nu te
privește... și nimic nu-ți scuză aroganța.
-
Te aștepți să
mă jenez că-mi placi?!
-
O persoană
decentă așa ar face.
-
Poate. Dar eu
nu-s mereu, decent. Așa că nu mă simt deloc jignit. Modestia, decența sunt de
multe ori apanajul oamenilor care trăiesc încorsetați în principii păguboase.
-
Eu sunt o
persoană decentă.
-
Se topește
înghețata, rosti acesta zâmbind, de parcă n-o auzise.
-
Mulțumesc. Dar
astăzi nu vreau desert. Preferam o cafea, aruncă ea vizibil enervată și de
întârzierea chelnerului.
-
Permite-mi, te
rog! și ridicându-se se-ndreptă personal, revenind după câteva minute cu o
ceașcă de cafea. Am luat și lapte și zahăr. Am cerut porție dublă de zahăr
poate reușesc să mai îndulcesc situația, zâmbi ca un copil prins asupra
borcanului cu dulceață.
În ciuda aroganței, bărbatul din
fața ei era un tip manierat, arătos și îngrijit. Îmbrăcat într-o pereche de
pantaloni scurți albi și-un tricou la fel, care-i evidențiau pielea arămie, era
un bărbat frumos, atletic. Nu-i văzuse ochii, lentilele ochelarilor era mult
prea negre ca să zărească ceva dincolo de ele, dar era convinsă că în alt
context ar fi fost o prezență agreabilă.
-
Nu beau, își
justifică acesta prezența unei singure cafele, și zâmbindu-i afișă o dantură
albă sclipitoare cu incisivi perfecți de parcă filma o reclamă la vreo pastă de
dinți, dar o să fiu fericit dacă-mi permiți să-ți țin companie. Jefferson e
numele meu, dar răspund mai repede la Jeff.
-
Iarina, rosti
într-un târziu și ea, realizând că nu se recunoștea în rolul pe care-l alesese.
-
Iarina nu
Irina... am auzit-o pe amica ta strigându-te și-am rămas agățat de numele tău.
-
Nu ești român?
întrebă uimită de accentul cu care-și pronunțase numele.
-
Nu, nu sunt.
Dar am 14 ani de când sunt în România.
Pot spune că mă simt român.
-
Felicitări
pentru pronunție.
-
Mulțumesc, mă
bucur să te fi impresionat fie și cu atât.
-
Da, doar cu
atât! Restul... textele banale pentru puștoaice care încă-și rod unghiile.
-
Dacă ai să-mi
permiți, uite de exemplu... o plimbare pe malul mării, privind valurile
îngânându-se într-un asfințit... poate vei descoperi și alte calități.
-
Departe de
mine gândul de a te jigni, Jeff, dar nu mă interesează deloc o aventură la
malul mării. N-am nici timpul, nici dispoziția necesară.
-
Ce exprimare
directă. Îmi plac femeile care nu se jenează rostind un adevăr în firescul lui.
-
Care adevăr?!
Că mă consideri o distracție de weekend?
-
E păcat ca un bărbat să dorească o femeie frumoasă? Că
am tupeul de a încerca? Te simți jignită de o dorință firească? Ești o femeie
deșteaptă, nu mă dezamăgi. E plaja plină de puicuțe... tu ești mai mult, așa am
simțit.
-
Ar trebui
să-ți mulțumesc? Ești penibil.
-
Nu. Tu ești!
N-ai curajul să trăiești nebunia clipei. Te temi c-ai să descoperi că-ți place?
Păcat. Presimt c-am fi rămas cu amintiri plăcute.
-
Am atâtea
amintiri, Jeff, rosti ea intrigată de franchețea cu care acesta-i susținuse
privirea rostind tot ce rostise. Nici nu știu ce să fac cu multe dintre ele. De
unele mi-aș dori să uit, dar... se opri, întrebându-se cum se trezise făcându-i
confesiuni.
-
Asta m-a
frapat, tristețea din ochii tăi. Ai coborât o clipă garda și atunci ți-am
zărit-o. Te așezaseși pe una dintre canapele, așteptând ca prietena ta,
pardon... amica, să termine formalitățile de cazare și-ai cercetat cu teama
unei căprioare captive, împrejurimile fără să vezi nimic în jurul tău. Câteva
secunde privirea ta m-a fixat nedumerită și ți-am zâmbit, doar mai târziu m-am
prins că pentru tine și eu făceam parte din decor. Și atunci mi-am dorit
să te cunosc, femeie.
-
Mulțumesc
pentru cafea, pentru lipsa de inhibiții....
-
Deci, fără
amintiri? insistă discret acesta.
-
Ba cu
amintiri. Îți voi păstra un gând frumos.
-
Mi-aș fi dorit
mai mult... dar mai am două zile, nu
disper.
Iarina se depărtă zâmbind. Nu-și
amintea să mai fi fost așa franc abordată. Îi trecuse până și revolta pe Diana.
Până la urmă nu se cunoșteau și trăiau într-un secol al aventurilor, al
relațiilor pasagere... chiar dacă ei i se păreau stranii... sau poate Jeff intuise mai bine decât avea ea puterea de
a recunoaște: se temea de ce-ar fi descoperit.
În
ușa găsi un bilet pe care Diana caligrafiase ”Iartă-mă / Inoră-mă/Pupă-mă!” și zâmbi. Pe
verso îi scrisese că era plecată să-și viziteze o amică dar să nu uite de
concertul micuței Gretchen.
Intră în cameră bulversată, de
gândul la concertul fetiței. O strângere de inimă o încerca dar până la urmă,
muzica n-avea nicio vină. Își purecă puținele bagaje, realizând că nici nu avea
cu ce se îmbrăca și renunță la gândul de a merge la concert. Încercă să doarmă
dar după ce se foi minute bune, renunță.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
frumos,parca ma vad pe mine in locul ei,parca m-ai cunoaste .
RăspundețiȘtergerePăi să ne cunoaștem. Eu sunt Daniela.
ȘtergereMulțumesc pentru popas și comentariu.