Un petec de cer (43)

Iarina se aplecă și adună un pumn de nisip. Marea era calmă iar ea îndrăznea s-o tulbure cu mâna ei de nisip. Privi firicele plutind nedumerite și apoi acceptându-și scufundarea. Hulpava mare, înghițea fără milă tot ce i se oferea. 

Înserarea se așternuse și ici colo mai zăreai câte-o umbră îmbrățișată  rătăcind pe plajă. Se opri pe-un șezlong și adunându-și picioarele sub ea se pierdu în imensitatea cerului, respirând liniștea.

Undeva în apropierea ei, cineva striga un cățel. Deschise ochii prea târziu. Se simți împinsă și clătinându-se pică, zdruncinată de impact. Era un câine cu lăbuțele ude și plin de nisip. Acum se cuibărise sub șezlongul ei, ascunzându-se, pricepuse că era vinovat.

-         Te-am avertizat să nu-i dăm drumul din lesă, auzi ca prin ceață o voce masculină ce se apropia. Uite Gretchen, cât de obraznică poate fi Anki. Scuzați-mă, domnișoară!

Abia atunci Iarina ridică privirea, încă amețită de ceea ce i se întâmplase. Descoperi un bărbat destul de grizonat, c-un început ușor de chelie  și-o fetiță într-un scaun cu rotile. Simți furnicături pe șira spinării. N-o vedea pe fetiță dar simțea că are lacrimi în ochi. În vreme ce bărbatul se concentra pe Anki încercând s-o pună în lesă, ea se apropie de fetiță.

-         Nu face nimic. Nu plânge pentru un fleac.

Nouă, cel mult zece ani să fi avut fetița din scaunul cu rotile.

-         Plâng pentru că acum, papa o va pedepsi pe Anki și nu-i vina ei că eu nu pot alerga cu ea, rosti fetița într-o română curată dar c-un altfel de accent.

-         O să-l rog eu să n-o facă, dacă-mi promiți că zâmbești.

-         Promit, surâse fetița, privind-o încrezătoare.

Iarina se apropie de Anki și mângâind-o cu drag pe năstrușnica cățelușă care se agita trăgând cu disperare de lesă. Îl asigură pe bărbatul din fața ei că era atât de minor incidentul că nu merita amintit, rugându-l s-o lase liberă.

-         E deja pustiu pe plajă, nu mai are pe cine tulbura.

-         Dumnevoastră ați fost înțelegătoare dar poate următoarea persoană nu va mai fi. E mai bine așa.

-         Doar câteva minute, vă rog. Uitați,  vă promit că mă joc eu cu ea.

Ca un copil, Iarina începu să alerge cu Anki. La început timid surâsul lui Gretchen deveni râs în hohote Și cât de frumos râdea. Bărbatul grizonat îi luase locul pe șezlong și râdea și el de fericirea fiicei sale.

Diana se apropie privind și nevenindu-i a crede: Iarina alerga de colo colo, țopăind ca o căpriță. Se opri pe un șezlong un rând mai în spate și doar râsul în care izbucni la un moment dat îi trădă prezența.

Oarecum intimidată, Iarina se opri jenată. Uitase de prezența bărbatului, pe a Dianei nebănuind-o. Contase doar râsul lui Gretchen și fericrea de pe chipul copilei care arunca în continuare discul strigând-o pe Anki să i-l aducă. Dar și Anki se oprise îndreptându-se spre Dina și mirosind-o.

-         Puteam să jur că ești aici, dar nu m-așteptam să te găsesc așa de fericită. Fetița asta mi-a arătat o altă Iarina.

-         Mă impresionează copiii, cu atât mai mult cei cu disabilități, rosti îndreptându-se spre hotel.

-         S-a văzut, Iarina. Și fetița și cățelușa te-au iubit instantaneu. Copiii și animalele simt, nu pot fi nici mințiți nici amăgiți.

-         Din păcate o voi dezamăgi. Nu voi merge la concert.

-         Păcat, am citit în ochii ei, bucuria  de a-ți face o bucurie. Muzica aduce pace în suflet iar când pe scenă sunt copii poți spune c-ai ajuns între îngeri... eu voi merge, rosti Diana, intuind că spusele Iarinei ascundeau mai mult de-un simplu refuz.

-         E ceva mai complicat...

-         Știu... dar poți crede sau nu, am convingerea că toate se întâmplă c-un rost. Lasă întâmplarea să aibă rostul ei, rosti urându-i noapte bună și intrând în camera ei.

Iarina își aminti cum cu vădită emoție fetița își rugase tatăl să se aplece spre ea și privind-o insistent îi șoptise acestuia ceva la ureche.

-         Gretchen are mâine seară un concert. Un minirecital la pian. Și ea și alți câțiva copii. Și vrea să vă ofere două invitații pentru dumneavoastră și prietena dumneavoastră.

-         Dar nu e nevoie, mi-a făcut plăcere timpul petrecut împreună. Anki e o parteneră de joacă  formidabilă și e o legătură specială între ele. M-am bucurat că m-au primit între ele

-         Vă rog, o să las numele dumneavoastră la casa de bilete. Dacă aveți timp, plăcere... pentru noi va fi o onoare. Pe ce nume să trec rezervarea?

-         Notați Diana Ștefăniu, rostise atunci aceasta văzând că Iarina ezita să-și dea numele. Vom veni, micuță Gretchen.

E drept, cuvintele Dianei, înseninaseră chipul fetiței care surâse fericită auzind că vor veni.

Dar ce știa Diana despre ce însemnau muzica și pianul  în viața ei?! Nimic.

Toată ziua nu discutaseră despre concert. Deși o simțea îngândurată și apăsată de nedumeriri, Diana o ignoră, pierzându-se în alte discuții. La prânz de exemplu o întrebă subit:

-         Ai un admirator!

-         Poftim?! răspunse înecându-se Iarina.

-         Wow... parcă te-aș fi anunțat că pleci spre Marte. Sau poate asta ar fi mai realizabilă. De ieri dimineața, de la sosire tipul care s-a cazat înaintea noastră te soarbe din priviri. Dacă nu era atât de tinerel... dar pe tine te place. Da, nu-mi spune: acum urmează să-ntrebi dacă era  bărbat cel ce s-a cazat înaintea noastră?! Îți spun eu: da. E cel cu șezlongul de lângă noi, toată dimineața s-a chinuit să-ți prindă privirea și care... chiar acum vine către noi. Am schimbat câteva amabilități ieri,  azi ne-am reîntâlnit la rând la bere... și ...

-         Diana! Nu-mi plac glumele proaste! spuse ridicându-se brusc, numa bine cât aproape să-l dărâme pe  brunetul care se apropiase de ele cu două cupe de înghețată.

-         Nu-mi spuneți c-am întârziat?! Mi-am permis să vă comand câte un desert. Am observat de ieri că vă place înghețata caramel, rosti acesta salutându-le cu mult aplomb.

-         Mulțumesc, dar eu mă grăbesc! rosti Diana ridicându-se. Dar prietena mea, Iarina, adoră caramelul, așa că bucurați-vă de înghețată, completă acesta depărtându-se de ei cu o ultimă bezea.

Dacă ar fi putut să fulgere sigur Iarina i-ar fi dat foc Dianei. Era inadmisibil, se simțea victima unui complot.

Era rândul ei să achite nota și nu putea pleca, iar Diana știa prea bine, toate acestea. Enervată de situație Iarina se ridică decisă să plece. Încercă să facă un calcul rapid a ceea ce consumase și să-i lase pe masă.

-         E mai bine să ceri nota, întâi. Poate fi prea mult sau prea puțin, îl auzi pe tânărul ce se așezase dezinvolt.

-         Nu v-am cerut părerea, domnule.

Și disperată făcu semn chelnerului care,  dată fiind ora de vârf,  ceru păsuire din priviri, așa că luă loc încercând să-și stăpânească furia, umilința. Nici nu gândea să se atingă de înghețată. Îl simțea privind-o și se jenă că tocmai astăzi luându-se după Diana și nu-și pusese tricoul pe ea. Privirea lui o ardea pe sâni, pe umeri și realiză că acesta nu va înceta dacă  nu-l va înfrunta. Drept urmare își încleștă fălcile și ridică semeață capul, sfidându-l.

-         Ca o leoaică, rosti acesta surâzând.

-         Nu-mi amintesc să te fi poftit să iei loc, veni replica ei destul de răutăcioasă.

-         A făcut-o prietena ta, cedându-mi locul. Apreciez că ne tutuim.

-         Nu e prietena mea, îl contră Iarina vrând să-i șteargă surâsul obraznic de pe chip. Respect dacă sunt respectată.

-         Amica, atunci... deși eu am repetat doar apelativul folosit de ea la adresa ta. Faptul că ne tutuim, denotă lipsă de respect?!

-         În fine, nu te privește... și nimic nu-ți scuză aroganța.

-         Te aștepți să mă jenez că-mi placi?!

-         O persoană decentă așa ar face.

-         Poate. Dar eu nu-s mereu, decent. Așa că nu mă simt deloc jignit. Modestia, decența sunt de multe ori apanajul oamenilor care trăiesc încorsetați în principii păguboase.

-         Eu sunt o persoană decentă.

-         Se topește înghețata, rosti acesta zâmbind, de parcă n-o auzise.

-         Mulțumesc. Dar astăzi nu vreau desert. Preferam o cafea, aruncă ea vizibil enervată și de întârzierea chelnerului.

-         Permite-mi, te rog! și ridicându-se se-ndreptă personal, revenind după câteva minute cu o ceașcă de cafea. Am luat și lapte și zahăr. Am cerut porție dublă de zahăr poate reușesc să mai îndulcesc situația, zâmbi ca un copil prins asupra borcanului cu dulceață.

În ciuda aroganței, bărbatul din fața ei era un tip manierat, arătos și îngrijit. Îmbrăcat într-o pereche de pantaloni scurți albi și-un tricou la fel, care-i evidențiau pielea arămie, era un bărbat frumos, atletic. Nu-i văzuse ochii, lentilele ochelarilor era mult prea negre ca să zărească ceva dincolo de ele, dar era convinsă că în alt context ar fi fost o  prezență agreabilă.

-         Nu beau, își justifică acesta prezența unei singure cafele, și zâmbindu-i afișă o dantură albă sclipitoare cu incisivi perfecți de parcă filma o reclamă la vreo pastă de dinți, dar o să fiu fericit dacă-mi permiți să-ți țin companie. Jefferson e numele meu, dar răspund mai repede la Jeff.

-         Iarina, rosti într-un târziu și ea, realizând că nu se recunoștea în rolul pe care-l alesese.

-         Iarina nu Irina... am auzit-o pe amica ta strigându-te și-am rămas agățat de numele tău.

-         Nu ești român? întrebă uimită de accentul cu care-și pronunțase numele.

-         Nu, nu sunt. Dar am 14  ani de când sunt în România. Pot spune că mă simt român.

-         Felicitări pentru pronunție.

-         Mulțumesc, mă bucur să te fi impresionat fie și cu atât.

-         Da, doar cu atât! Restul... textele banale pentru puștoaice care încă-și  rod unghiile.

-         Dacă ai să-mi permiți, uite de exemplu... o plimbare pe malul mării, privind valurile îngânându-se într-un asfințit... poate vei descoperi și alte calități.

-         Departe de mine gândul de a te jigni, Jeff, dar nu mă interesează deloc o aventură la malul mării. N-am nici timpul, nici dispoziția necesară.

-         Ce exprimare directă. Îmi plac femeile care nu se jenează rostind un adevăr în firescul lui.

-         Care adevăr?! Că mă consideri o distracție de weekend?

-         E păcat  ca un bărbat să dorească o femeie frumoasă? Că am tupeul de a încerca? Te simți jignită de o dorință firească? Ești o femeie deșteaptă, nu mă dezamăgi. E plaja plină de puicuțe... tu ești mai mult, așa am simțit.

-         Ar trebui să-ți mulțumesc? Ești penibil.

-         Nu. Tu ești! N-ai curajul să trăiești nebunia clipei. Te temi c-ai să descoperi că-ți place? Păcat. Presimt c-am fi rămas cu amintiri plăcute.

-         Am atâtea amintiri, Jeff, rosti ea intrigată de franchețea cu care acesta-i susținuse privirea rostind tot ce rostise. Nici nu știu ce să fac cu multe dintre ele. De unele mi-aș dori să uit, dar... se opri, întrebându-se cum se trezise făcându-i confesiuni.

-         Asta m-a frapat, tristețea din ochii tăi. Ai coborât o clipă garda și atunci ți-am zărit-o. Te așezaseși pe una dintre canapele, așteptând ca prietena ta, pardon... amica, să termine formalitățile de cazare și-ai cercetat cu teama unei căprioare captive, împrejurimile fără să vezi nimic în jurul tău. Câteva secunde privirea ta m-a fixat nedumerită și ți-am zâmbit, doar mai târziu m-am prins că pentru tine  și eu  făceam parte din decor. Și atunci mi-am dorit să te cunosc, femeie.

-         Mulțumesc pentru cafea, pentru lipsa de inhibiții....

-         Deci, fără amintiri? insistă discret acesta.

-         Ba cu amintiri. Îți voi păstra un gând frumos.

-         Mi-aș fi dorit mai mult... dar mai am  două zile, nu disper.

Iarina se depărtă zâmbind. Nu-și amintea să mai fi fost așa franc abordată. Îi trecuse până și revolta pe Diana. Până la urmă nu se cunoșteau și trăiau într-un secol al aventurilor, al relațiilor pasagere... chiar dacă ei i se păreau stranii... sau poate  Jeff intuise mai bine decât avea ea puterea de a recunoaște: se temea de ce-ar fi descoperit. 

     În ușa găsi un bilet pe care Diana caligrafiase  ”Iartă-mă / Inoră-mă/Pupă-mă!” și zâmbi. Pe verso îi scrisese că era plecată să-și viziteze o amică dar să nu uite de concertul micuței Gretchen. 

Intră în cameră bulversată, de gândul la concertul fetiței. O strângere de inimă o încerca dar până la urmă, muzica n-avea nicio vină. Își purecă puținele bagaje, realizând că nici nu avea cu ce se îmbrăca și renunță la gândul de a merge la concert. Încercă să doarmă dar  după ce se foi minute bune, renunță.