Un petec de cer (44)

Pășea fără a vedea mare lucru în jurul ei. Erau primele zile ale unui alt septembrie, dar soarele nu-și pierduse încă ardoarea. Gândul îi zbură pentru o clipă la Vlad și zilele petrecute pe un  alt mal de mare. Jeff îi amintea de Vlad și se trezi zâmbind. Aceeași dezinvoltură și franchețe. Ea de ce nu putea fi așa?!

Părăsise de mult închisoarea părintească, se întemnițase apoi la capătâiul lui Ștefan și acum când nimic n-o mai lega de nimeni se temea de viață.

Nici nu-și termină gândul că în fața la una dintre terasele stradale îl zări pe mirobolantul Jeff. Savura o bere în vreme ce blonda care-i ținea  companie turuia verzi uscate, destul de tare că Iariana prinse frânturi din monologul acesteia. Zâmbi, Jeff n-o vedea din locul în care stătea, dar ea putea citi pe chipul său lehamitea. Pentru câteva minute se simți răzbunată pentru aroganța lui de la prânz dar grăbi pasul spre magazinele ce păreau acum o plimbare și mai plăcută.

Zărise c-o seară înainte, într-una dintre vitrine o rochiță galbenă cu niște margarete superbe. Diana îi șoptise s-o probeze dar ea o ignorase. 

”Vara era  sfârșită  de ce să-și mai cumpere o așa rochiță?” gândise atunci dar cum soarele încă era destul de puternic poate nu era chiar păcat, mai ales că mai toate produsele din  colecțiile acelei  veri puteau fi achiziționate, acum, cu reduceri considerabile.

Se apropie de magazinul cu pricina și zâmbi, rochița nu mai era în vitrină. Se așteptase.  Intră totuși să-și clătească privirea.

-         Mă... eu scot rochița asta la vânzare, auzi  chiar pe când se pregătea să iasă din magazin. Cucoana aia n-a mai venit după ea. M-a rugat s-o păstrez două ore și-au trecut cinci. Ducă-se! rosti fetișcana roșcovană către colega ei care sprijinea colțul ușii pufăind ca un marfar.

-         Care fată? Aia cu margarete?! Și cât a insistat s-o dăm  jos de pe manechin! Și ce înțepată de parcă banii ei aveau altă culoare. Scoate-o,  dă-o... în... spumele mării, rectifică ea pe ultima sută de metri, la vederea sprâncenelor ridicate de Iarina,  dac-o voia se întorcea până acum.

Pasul Iarinei înțepeni la auzul replicii și  izbucnind în râs de una singură sub privirea mirată a celei din ușă,  reintră în magazin.

-         Scuzați-mă e vorba despre rochița galbenă ce-o aveați aseară pe manechinul  din vitrină?

-         Da.

-         Înțeleg că e disponibilă. Aș putea-o proba?

-         Normal! o  auzi în spatele ei pe care-și terminase țigara. Probați-o, doamnă, deși eu zic că vă vine, rosti aceasta făcându-i semne disperate colegei s-o dea.

Într-adevăr rochița îi venea perfect. Iarina zâmbi privindu-se și plecă fericită din micul magazin.

-         Fată, ce bine-i stătea! se extazie în urma ei vanzătoarea roșcovană. Nu-i pentru cine se potrivește ci pentru cea care se nimerește, continuă aceasta după ce Iarina ieșise.

Trecu peste fluierăturile Dianei care-și exprimă astfel admirația față de noua ei achiziție și intră în sală după ce casiera le înmână cele două invitații.

-         Știți am vrea totuși să achităm contravaloarea biletelor, rosti Diana întânzând banii! Și mai mult, mai vreau două. Iarina, tu  intră, văd că amicele mele întârzie. Rămân eu să le aștept și ne vedem în sală.

Spre deziluzia ei locurile din sală se completau destul de greu, astfel că la șapte și jumătate,  ora de începere, erau ocupate undeva, puțin peste jumătate.

Aruncase o privire peste  afișul ce trona la intrare  dar nu apucase să citească niciunul dintre numele trecute acolo.

Pe scenă erau două piane unul mai în lumină, altul într-o oarecare penumbră. Spectacolul debută cu un moment de vioară susținut de-un băiețel destul de firav, intrat  pe scenă sprijinit de brațul tatălui lui Gretchen.

Și se tot perindară astfel de copii majoritatea c-un handicap, mai mult sau mai puțin vizibil. Cel mai tare o impresionase o puștoaică care nu părea a avea mai mult de 12 ani, o voce de înger. Interpretase o baladă în limba franceză... acompaniindu-se la o chitară  se terminase melodia și nimeni, dar absolut nimeni din sală nu îndrăznise să aplaude. Și puștoaica se fâstâcise teribil privindu-i nedumerită. Dar când ropotele de apaluze se dezlănțuiră, simți valuri de bucurie, de uimire, de apreciere. Trecură minute bune până ca ea să poată pleca de pe scenă.

Pe chipul tuturor se citea fericirea și pasiunea pentru ceea ce făceau în vreme ce lacrimi mari curgeau în neștire pe chipurile spectatorilor.

Pentru Iarina emoțiile erau infinit mai mari. Își amintea pasiunea lui Ștefan, disperarea acestuia că nu va mai putea cânta. Emoția primelor acorduri de după accident... cât de grav sunaseră acele prime acorduri auzite.

 Sufletul ei sorbea notele în vreme ce lacrimile i se revărsau. Se întreba cum și de unde aveau atâta voință micuții aceia? Ce nedreaptă putea fi viața!  

Ea vedea dar trăia precum orbii, ea putea păși dar se temea s-o facă iar ei... se bucurau pentru că sunt, că pot cânta;  simplitatea de a fi... adevărata lecție de fericire, uitase de ea.

Absorbită de copiii care-o impresionau prin voința și demnitatea cu care-și acceptau starea, dovedind că handicapul nu e povară câtă vreme pot face ceea ce fac cu vădită bucurie Iarina, remarcă  destul de târziu prezența discretă a sunetelor împrăștiate de cel de-al doilea pian. Nu-l zărise intrând, dar sesiză la una dintre piese dialogul dintre cele două piane. Era superb. 

Apăru și la alt număr, susținând un alt copil și se retrăgea ca o umbră lăsând  doar lor luminile rampei și ropotele de aplauze.

Veni și momentul lui Gretchen. Interpretă la patru mâini cu tatăl ei și Iarina simți legătura nu numai dintre sunetele ce-i cuprindeau ca o adevărată binecuvântare ci și comuniunea dintre tată și fiică. 

Ca o adevărată profesionistă acesta atingea clapele cu aceeași tandrețe și hotărâre ca și... de undeva dintre amintiri, văzu alte mâini atingând cu duioșie clapele de-un alb marmorat. Marginea scaunului cu roțile, luciul negru al pianului și fildeșul clapelor... cât de familiar îi părea totul. Până și cuta de pe fruntea micuței, total absorbită de ceea ce făcea. Erau de acolo dintr-un alt tablou.

 Nemaiputând suporta Iarina se ridică și ieși din sală. Era prea mult pentru ea chinul acestor copii deși ei nu păreau deloc chinuiți. Ar fi făcut schimb cu oricare dintre ei.

În ușa sălii  din cauza semiîntunericului se izbi de silueta unui bărbat dărâmându-i acestuia bastonul. Murmură niște scuze în grabă dar trecu alergând pe lângă el, oprindu-se în aerul răcoros al serii. Mirosea a ploaie și după câțiva pași Iarina simți că într-adevăr răceala unor stropi. Se opri sub coroana unui castan,  pe o bancă încă neatinsă de apă și respiră cu nesaț aerul umed.

-         Ți-e rău? o auzi pe Diana apropiindu-se după câteva minute.

-         Mi-a trecut. Iartă-mă,  te-am speriat.

-         Credeam că ești la baie, noroc că m-a îndrumat un domn, spuse Diana arătând spre silueta unui bărbat în costum alb ce zăbovise câteva clipe în ușa sălii de spectacol și acum se retrăgea sprijinit în baston.

-         Cred că e domnul de care m-am izbit. Nici nu i-am cerut scuze, ridicând ochii spre ușa sălii.

-         A dispărut. Era în frac alb... cred că face parte din distribuție. Nu părea supărat, doar foarte uimit. Abia a îngăimt ceva când l-am întrebat.... mi-a arătat unde ești dar parcă văzuse o stafie, așa era de bulversat.

Prietenele Dianei erau la fel de nebunatice ca ea dar cu toate acestea nu reușiră s-o scoată din starea în care era. Se scuză într-un târziu și se retrase. Prefera să fie singură să se plimbe desculță pe malul mării. Își luă sandalele în mână ignorând că nisipul ud i se lipea pe tălpi și pășea agale, rememorând acordurile fiecărui instrument.

-         Îmi spunea mie intuiția că întunericul din fereastra ta mi te va scoate în cale.

-         Singur?!

-         Dap, toate sirenele au fost neascultătoare și nu mai au voie nici a privi spre uscat.

-         Chiar și sirena blondă de după prânz?

-         Ei și tu... m-am consolat și eu cu ce-am putut, după refuzul tău. M-ai urmărit?

-         Te-ntreci cu gluma, amice, râse Iarina cu poftă

-         Doamne ce frumos râzi! Pot să tac cu tine câțiva pași? Mai ești supărată, pe mine?

-         Poți, dar mă îndoiesc c-o să taci.

-         N-ai fost la masă astă seară, îl auzi după câteva minute bune în care pașii lor se sincronizaseră.

-         N-am fost. Am ieșit în oraș. Am fost la un spectacol... undeva la poarta raiului.

-         Mă ironizezi?

-         Deloc, și-i povesti acestuia despre emoțiile serii.

-         Mergeam și eu cu plăcere, rosti acesta vizibil transfigurat de emoțiile transmise de cuvintele, starea Iarinei.

-         Poți merge mâine, rosti aceasta ștergându-și lacrimile ce continuau să apară.

-         Și mergem?

-         Nu cu mine, Jeff. De ce te încăpățânezi să-ți pierzi vremea cu mine?

-         Nu știu, spune-mi tu. Ești așa specială cum te simt?

-         Cu siguranță nu sunt ceea ce cauți... tu!

-         De unde știi tu ce caut eu? Ești medium?

-         Nu, zâmbi  Iarina distrată de gândul ei. Nici n-ar trebui. Ești un bărbat venit singur la mare... clar pentru distracție.

-         Două femei  venite singure la mare... clar pentru distracție! Aplicabilă și la voi teoria, repetă el, respectându-i până și intonația.

-         Privită din afară problema, sigur, așa ar părea. Dar nu uita, nu eu sunt cea care te-a abordat.

-         A făcut-o privirea ta.

-         Fară voia mea. Privesc pe toată lumea la fel. Scuze dacă te-ai simțit privit altfel.

-         Nu.  Dar mi-aș dori.

-         Ai promis că taci. Ascultă cântecul mării.

-         N-am ochi pentru mare, acum.

-         Eu doar pentru mare am, Jeff.

-         Apreciez că n-ai uitat cum mă cheamă. Ai făcut vreodată o nebunie?

-         Ca de exemplu? se opri Iarina întorcându-se spre el și zâmbind căci intuia unde bătea acesta.

-         Ca de exemplu o baie în mare, noaptea, râse acesta amuzat. Te așteptai să întreb altceva?! o privi clipind ca un copil pus pe șotii.

-         Mă așteptam... să întrebi ce-ai gândit! îl amenință în joacă Iarina.

-         Aham,  deci ești medium! Spune tu, atunci, ce-am gândit! o provocă acesta apropiindu-se de ea.

-         Mai bine nu.

-         Știi c-o să te sărut, nu?!

Și fără să-i lase vreme să se dezmeticească își coborî gura către buzele ei. Încet, aproape șoptit, acesta o apropie de el. Parfumul nopții, briza mării... Iarina se simți ridicându-se pe vârfuri și răspunzând sărutului. Cu atingeri suave, aproape diafane, contrasta cu cea ce te-ai fi așteptat de la un asemenea bărbat. Nimic brutal, nimic prea îndrăzneț, nimic care s-o sperie...  uită de ea câteva secunde. Se rușină teribil când el se retrase iar buzele ei fremătau încă flamânde.

-         Mă tem de tine, îl auzi rostind după ce reuși să-și coreleze mintea cu simțurile.

-         De ce? îngăima ea mai mult pentru a-și auzi vocea.

-         Simt că după o noapte petrecută împreună nu ne-ar rămâne doar simple amintiri.

-         Nu visa așa departe, blufă ea.

-         Sărutul tău, dăruirea  celor câteva secunde au fost sincere... acum nu ești.

Iarina tăcu jenată. Tânărul din fața ei părea a fi mai profund decât un simplu aventurier.

-         Cine ești tu Jeff?

-         Un trecător, Iarina. Superb îți stă în rochia asta. Lasă-ți părul liber. E nedrept tu să fii desculță iar el încorsetat, spuse el.

-         E bine acum? spuse Iarina ascultându-l.

-         Măcar e egalitate de șanse.

-         Între tălpi și păr? clipi ea mirată.

-         Și. Dar și-ntre noi. Numai pe mine să mă ciufulească vântul ăsta rebel?

-         Ești ciudat.

-         Știu. Ți-e frig?

-         Cam. Și e târziu.

-         Târziul unui devreme neașteptat?

-         N-aș fi zis că ești așa sensibil. Mă uimești. Te-am judecat pripit.

-         M-ai... poate și eu.

-         Aș fi curioasă să știu ce-ai gândit despre mine.

-         Acum tu mă provoci, Iarina. Și o faci conștient.

-         Era un simplu gând, ignoră-l.

-         Știi acolo pe nisipul ud aș fi putut face dragoste cu tine. Am simțit că ți-o doreai. Și eu mi-am dorit-o...

-         Ești încrezut, nu glumă.

-         Sunt. Mă bucur că n-am făcut-o. M-am temut de cântecul trupului tău, nimfă. Și nu mă jenez s-o recunosc.

-      Bravo ție, și-i surâse discret cu gândul la atât de multele ei slăbiciuni, nemărturisite... și mai grav nerecunoscute. Noapte bună, Jeff.

-         Noapte bună, Iarina. Îmi dăruiești un răsărit, mâine în zori?

-         Un răsărit?! Nu stă în puterea mea răsăritul. N-am mai văzut unul de-o veșnicie.

-         Fă-o mâine cu mine.

-         Mi se pare firesc ca soarele să răsară, nu-i jenant să-l spionăm?

-         Nu-l spionăm, îl admirăm.

-      Aduni amintiri, Jeff. Ce vei face cu ele? Unele devin grea povară pentru umerii noștri, de multe ori ne trag în trecut. 

-       Amintirile n-au vină, Iarina. 

- Știu, netrăirile dor. Mi-a spus-o cineva de curând. Ciudat îmi amintești de acel cineva.

- N-am avut pretenția c-aș fi unic, ci doar special, rosti el privind spre cer și după câteva secunde schimbă subiectul, continuând. Am descoperit un loc de unde soarele își face apariția ca un adevărat rege. Doar că te previn,  e tare dimineață. Avem ceva de mers până la el.

-         Rămânem de acum?! clipi ingenuu Iarina. Știi Jeff, privirea ta de mai devreme ascunde multe. Nimeni nu-i de piatră, observ.

-         Te joci cu focul!

-         Nu, doar glumesc cu el. Noapte bună.

Se depărtă de el dar nimic nu-i putea șterge din minte cuvintele acestuia. De obicei bărbații se temeau să-și recunoască slăbiciunile.  Era sincer sau era un bun actor?! 

Îi era ciudă pe ea. Într-adevăr când o apropiase de el, se lipise ca o liană, sânii o trădaseră ciulindu-și sfârcurile iar mâinile ei îi încolociseră trupul atletic. Oare... ?!

Intră în cameră și fără să aprindă lumina ieși pe balcon. Privi marea în depărtare, privi cerul, luna, stelele... atâția martori muți ai nebuniei ei. Zări silueta lui Jeff, se îndrepta spre  una din discotecile din zonă. ”Probabil își va găsi distracția căutată, adio răsărit!” gândi Iarina și pentru o fracțiune de secundă se simți geloasă. 

”Sunt nebună sau poate nici atât căci și pentru nebunie e nevoie de-un dram de curaj!” își continuă gândul lăsând apa dușului să-i biciuiască trupul.