Un petec de cer (42)

Iarina tremura din toate încheieturile. Se miră că nu scăpase telefonul din mână. Îl puse pe masă și se așeză pe scaun pentru câteva minute. Mai avea câte ceva de făcut și pe urmă părăsea cabinetul, dar trebuia să se liniștească mai întâi și-n principal  să poată sta în picioare, căci își simțea genunchii topiți de atâta emoție.

Inima bătea să-i sară din piept și-n mintea ei era o învălmășeală dramatică, de parcă un uragan trecuse pe acolo, destabilizând totul. Nu reținea  nimic coerent din replicile ei... își amintea doar că,  la auzul numelui,  o luase un tremur teribil,  răsfrânt și-n vocea sa ezitantă  iar  cuvintele, ca niște  prietene adevărate, o trădaseră mișelește. Alergase ca o bezmetică după sunetele ce i se destrămau în cap ca să poată lega câteva propoziții.

De ce-o învăluise această căldură inexplicabilă, de ce acest tremur care făcea să-și simtă inima ieșind din piept? Închise ochii și-și reaminti cele câteva momente în care Grig fusese atât de aproape de ea: în niciunul dintre ele nu reușise să fie stăpână pe ea. Accidentul pe care doar atenția lui îl evitase, o găsise cu capul în nori, preocupată de problemele de la serviciu, de starea lui Ștefan, de căsnicia ei transformată într-un contract de asistență și-un jalnic parteneriat. Incidentul din fața librăriei, probabil, îi lăsase aceași impresie. Dăduse peste el prostește, aproape dărâmându-l. Cât despre lansare? Nici acum nu știa dacă leșinase din cauza Ninei sau a lui. Dar sigur, cu ultima manifestare, atinsese apogeul. Mai era ceva ce nu făcuse?

Se scutură de gânduri și ca un mic roboțel cu instrucțiuni precise își termină treburile din cabinet. Amână totul pentru ziua de luni. Acum voia să se bucure de concretul de viața ei. Terminase primul an de facultate foarte bine și era mândră de ea. Se simțea mai bogată, mai capabilă să răspundă provocărilor vieții.

Cu Vlad se mai văzuse o singură dată. O sunase la câteva zile după  despărțirea lor anunțând-o că nea Pandele are instrucțiuni să-i permită accesul în casă pentru a-și lua lucrurile ce le mai avea pe acolo. Și că rugămintea lui era să treacă s-o facă. Atât nimic mai mult. Nu-și amintea decât că ascultase și se conformase fără obiecții chiar a doua zi.

-         Bună ziua, am înțeles că Vlad v-a lăsat...

-         Da, domnișoară, urc și vă deschid.

Nici nea Pandele nu mai vorbise ca altă dată. Urcară în tăcere și  se retrase discret după ce-i deschisese ușa.

De la intrare o izbi parfumul lui Vlad și pentru o clipă se temu că acesta ar fi putut să fie acasă, deși alesese, special, o oră la care el de regulă era la serviciu.

Nu avea multe lucruri de strâns, ar fi putut renunța la ele, dar trebuia s-o facă. Era datoria ei să nu-i mai incomodeze cu nimic viața. Pășind ca o pisică de teamă să nu tulbure cumva liniștea și ordinea ce domneau, își strânsese cele câteva lucruri și  privea fotografia doctorului, când  auzi cheia în ușă.

-         Bună ziua, Iarina.

-         Bună, Vlad. Scuze m-am uitat cu fotografia în mână. Uite cât am întârziat, continuă privind ceasul.

-         Nu-i nimic, sunt în trecere. Am uitat un dosar acasă, spuse arătând spre măsuță. Ai rezolvat?

-         Da, arătând la rându-i geanta în care-și adunase bruma de lucruri personale și cele câteva cărți. Nu erau foarte importante, puteam renunța la ele.

-         Ca la toate celelalte, murmură acesta, mimând un surâs.

-         Scuze. Plec.

-         Iarina poți păstra și fotografia, doctorului.

-         Nu, Vlad. Nu te răzbuna pe el pentru... veni replica ei așezând fotografia din locul de unde o luase.

-         Nu-i răzbunare, Iarina. Pur și simplu am vrut să ți-o dăruiesc. Trebuie să plec, acum. Dacă mai ai treabă, urcă nea Pandele să închidă.

-         Cobor și eu.

Ea în dreapta, el în stânga aceeași cabină de lift părea neîncăpătoare pentru stinghereala ce-i înconjura. Trecu zâmbind pe lângă nea Pandele, luându-și la revedere. Observă mașina cu însemnele ministerului în fața scării și realiză că venirea lui Vlad chiar era rodul unei întâmplări și nu a unei mașinațiuni cum îi trecuse prin minte, pentru o clipă. Probabil își erau datori c-un bun rămas.

Se-ntoarse spre el și-i întinse mâna murmurând un la revedere, dar nu primi decât un surâs trist, Vlad lăsând-o cu mâna întinsă. Și-o retrase fâsticită și-și văzu de drum spre mașina ce-o parcase câteva locuri mai încolo în zona vizitatorilor. Era fosta mașină a Ameliei, circula cu ea, de când fratele ei îi dăruise acesteia alta dar nu se îndurau încă s-o vândă. Se pregătea să urce când sunetul unor pași alergând o făcură să se întoarcă. Era Vlad. Se opri lângă ea și fără niciun cuvânt o sărută lung și apăsat.

-         Fii fericită, Iarina!

Și ca o vijelie dispăruse lăsând-o mai bulversată ca de refuzul de a întinde mâna. De atunci nimic. Nu mai știa nimic despre el. Povestea dintre ei, transformată pentru o perioadă într-o altfel de relație, stricase bruma de prietenie ce-i unise atâta amar de vreme. Simțea uneori nevoia să-l sune, poate din vinovație... poate din... dar nu avea curajul și nimic nu-i mai dădea dreptul să-i tulbure existența după ce ea însăși alesese această distanțare.

Urma să plece la mare de joi seara cu cu Diana. Nici financiar și nici ca timp nu-și permitea mai mult și deși ar fi vrut la munte se lăsase convinsă pentru mare. Avea emoții, văzuse marea cu Ștefan, cu Vlad... urma s-o vadă și singură.

Câteva mici cumpărături, revizuiri de bagaje și acum intra în hotelul de trei stele în care Diana se ocupase de rezervare și alte asemenea detalii.

Divorțată după douăzeci de ani de căsnicie despre care spunea c-au fost superbi dar în care nu se mai regăsea, era un monument de voie bună. Avea energie, avea nebunie... avea poftă de viață.

Își amintea și acum prima lor întâlnire.

Nimerise lângă ea la un curs. O distrase perseverență cu care-și privea verigheta scrijelind-o cu vârful unei agrafe. Părea absentă, mult prea departe de tot ce întâmplă în jurul ei. Recunoscu disperare în gesturile ei, recunoscu neputință și se simți vinovată când întoarsă spre ea rostise cu seninătate:

-         Mai mult de jumătate din lucrurile de care ne înconjurăm sunt rotunde, ai observat?!

Îi zâmbise, neștiind cum să reacționeze.

-         Aaa... și țigările sunt rotunde.  Dar uite folosesc pixuri cu muchii, am nevoie de muchii pe care pasul meu să se simtă sigur, continuase ea cu și mai multă vehemență.

Tăcuse stingheră spunându-și ca la prima pauză să-și schimbe locul. Și așa făcuse numai că se trezi tot lângă Diana.

-         Îmi placi. Eu sunt Diana.

-         Iarina, murmurase ea intimidată de forța cu care aceasta-i străpungea privirea.

-         Bem o cafea? După?

-         Da, se auzi acceptând, înmuiată de cel mai candid surâs.

Restul cursului se întrebă de ce acceptase și pe furiș tot cercetase chipul femeii care-o ignora ascultând concentrată tema dezbătută.

-         De ce-ai fugit de mine? o întrebă aceasta privind-o cu o seninătate debordantă, după ce-și comandară cafeaua.

-         N-am...

-         Nu mă minți, te rog. Și adresându-i-se chelnerului îl rugă să nu uite ca ei să-i aducă o altfel de ceașcă, în niciun caz rotundă. Deși o privise nedumerit acesta aprobă.

-         Nu știu de ce-am făcut-o. Poate m-a intimidat sinceritatea ta, răspunse într-un târziu Iarina, realizând că privirea Dianei cerea neapărat răspuns..

-         Nu-s nebună, să știi.

-         Iartă-mă, rosti Iarina rușinată că aceasta îi citise gândul.

-         Dar am fost... mulți ani.

Iarina tăcu. Nu reușea s-o perceapă pe femeia din fața ei. Avea tristețea unei pescăruș cu aripa frântă și totuși ochii ei aveau strălucirea omului liber.

-         Am fost soția model, mamă mi-am dorit dar n-a fost să fie... am fost gazda perfectă, amica înțelegătoare, profesional sunt bună... acum sunt doar eu. M-am trezit într-o zi alături de un străin și vinovată că i-am răpit atâția ani. Da, exista un certificat între noi... unul îngălbenit de vreme... dar doar atât și brusc nu mi-a mai fost clar ce căutam acolo. Și-am plecat... .Tu nu spui nimic?!

-         Și eu sunt singură, rosti Iarina mai mult din inerție.

-         Nu. Tu ești nefericită, trist e că-ți și place să fii așa .

Oarecum iritată de afirmația pe care i-o aruncase în față, Iarina dădu să se ridice.

-         De mine poți fugi,  de tine e mai greu. Să le ia naiba de țigări, dacă n-ar fi fost rotunde...

-         Mulțumesc pentru compania la cafea, se ridică Iarina scoțând niște bani pentru plata notei.

-         Bani am și eu, nu mă jigni.

-         Atunci, mulțumesc, rosti ea, dorindu-și să se depărteze de femeia asta ciudată... care-o intimida cu căutătura ei, care-o bulversa.

-         Nu te teme de mine. Prefer bărbații, asta ca să-ți fie clar ce orientare sexuală am.

-         Nu mă privește.

-         Corect, nu  te privește dar te-ai temut.

-         Nu mă tem de oameni.

-         Oare?! Ai remarcat? Ai un tremur al pleoapelor când te eschivezi. Am uitat să-ți spun sunt psiholog. Cel ce-a susținut cursul  mi-a fost coleg de facultate. E un tip pe cinste.

-         Și ce căutai la cursuri?

-         Un alt fel de terapie.

-         Și ți s-a părut c-aș avea nevoie de consiliere?

-         Tu? De ce crezi c-ar fi vorba de tine?

-         Pentru că..., dar tăcu, rușinată de gândul ei.

-         O să te sufoci într-o zi, cu toate tăcerile astea. Dar tot îmi placi. Ai ceva special. Știi când te-am văzut intrând în sală am știut că te vei așeza lângă mine. Pasul tău molcom și ușor asimetric m-a avertizat. Așa cum ți-am intuit și stinghereala și  ulterior fuga de mine. Sunt bună în ceea ce fac și-i puse pe masă o carte de vizită. Îm placi, Iarina, știi să asculți deși te temi s-o faci. Sună-mă într-una dintre zile și se ridicase aruncând câțiva bănuți pe masă. Am programări... mai vorbim.

Câteva secunde după, se ridicase și ea lăsând cartea de vizită pe măsuță. Dar se trezi cu chelnerul alergând după ea.

-         V-ați uitat cartea de vizită.

O acceptase și după câteva zile o și sunase. Diana era ciudată, dar era fascinantă. Descoperise în bibliotecă câteva cărți care-i aparțineau și le devorase cu sete. Nu erau simple cărți de psihologie, erau din viață clar amprentate de real.

-         Mergem la mare acest weekend? picase întrebarea ei. Clipești, nuuuu...te rog, fără... știu că ai liber. Iubesc marea în septembrie.

Și acceptase deși nu se considerau nici măcar prietene.