sâmbătă, 31 decembrie 2011

Tăceri

Acum, la acest nou final, arunc o privire peste umărul vremii. Pe rând zăresc și ploi și soare, lumina ce răsare dintre umbre, arcuindu-se maiestuos peste toate câte le-am trăit.
Cum ne-a fost?! O știe fiecare.
Nu-mi plac bilanțurile, așa cum nu-mi plac despărțirile.
Mă iartă dacă uneori m-am rătăcit de tine și-n mine m-am ascuns, tu știi... enorm, m-a durut vara ta. O vară din care nimic, n-a mai fost la fel.
Și-n toamna ce-a trecut durerea m-a însoțit stingheră. E poate firesc, din firescul lumii ca la un moment dat să ne despărțim de părinți, dar e așa de greu.
Mi-e dor de tine, tata. Mi-e dor de privirea ta și cuvintele ”fata mea”.
Am plâns și astăzi și probabil voi plânge și mâine, mă doare c-ai plecat atât de brusc, lăsându-ne pe toți cu mult amar în suflet.
Nimic nu mai e la fel, dar încerc să zâmbesc căci știu... așa ți-ai fi dorit, tu, optimistule mereu  îndrăgostit de viață ce niciodată nu te lăsai doborât. Te ridicai... habar n-aveam cum de găseai putere dar înfruntai fiecare nouă cumpănă spunând: astea-s valurile vieții!Și tu o știi, au fost momente-n care te priveam neînțelegând atâta detașare. Acum știu, nicicând n-a fost așa ceva. A  fost pofta de-a trăi, capacitatea de-a înfrunta râzând, nevoia de fi tare pentru cei din jur, înțelepciunea de a accepta ce nu mai poate fi schimbat.
Erai vulcanic. Oare de ce mă mir c-așa sunt și eu?!
Erai vesel. Și eu o folosesc adeseori.
Erai simplu. Doar eu mă complic inutil.
Erai acasa mea întreagă. Acum doar mama mi-a rămas, m-apasă dezrădăcinarea.
Mă rog să-ți fie bine,  să-i dai putere mamei să treacă peste lipsa ta, să nu ne uiți nicicând, tăticul meu! E primul an când nu-ți pot ura nimic!
E primul an când nu mă pot bucura cu adevărat, voi zâmbi celor din jur, căci viața merge înainte, voi închina un pahar cu toți cei dragi dar la miezul nopții voi privi spre cer, acolo spre acea stea de unde tu și frățiorul meu ne veți veghea mereu. Dumnezeu să vă odihnească!

Mă veți ierta cei ce citiți, că vă împovărez cu ale mele gânduri.
Zâmbiți și bucurați-vă de cei dragi, nimic nu contează mai mult decât ei.
Un an mai bun și multă sănătate, vise împlinite mii, cât mai multe bucurii.

marți, 27 decembrie 2011

Un petec de cer (17)

Aflase de câteva zile bune că în seara de joi a acestei  săptămâni, se organiza o mică petrecere de bun rămas și că tot personalul era invitat să participe. Una dintre doctorițe inițiase și o strângere de bani pentru cumpărarea unui cadou. Suma era simbolică și Iarina contribui cu drag. Până la urmă se bucura pentru Vlad. Acesta reușea ce nu reușise nici tatăl ei și nici ea...  Și-o merita!
La petrecere nu avea de gând să meargă, mai ales după discuția auzită cu câteva saptămâni în urmă. Era convinsă că cele două nu erau singurele și nu voia să mai alimenteze cu nimic, poveștile pe seama ei și a lui Vlad. Indiferent de  divergențele avute, ea îl considera un doctor bun, un manager cu experiență,  deschis la nou și la comunicare.

duminică, 25 decembrie 2011

Un petec de cer (16)



Plecarea lui Vlad, devenită o certitudine, era pe buzele  tuturor în spital. Ca de obicei, fiecare schimbare era primită  și cu-n dram de reticență.
-         Pe ăsta îl cunoșteam și de bun și de nebun, auzi într-o dimineață, la vestiar, Iarina.
Venise cu vreo două ore mai devreme la serviciu s-o schimbe pe colega din tura de noapte care avea o problemă de sănătate ce-i reclama, periodic, prezența  la investigații și tratament în București. Odată echipată cu uniforma, își aruncă ochii spre oglinda fixată în ușa dulapului. Mai strânse șiretul pantalonului, slăbise vizibil, și-n ultima vreme hainele  cam picau de pe ea. Oftă, apoi își privi ceasul.  Avea  timp și decise să-și termine liniștită  cafeaua, luată de la automatul din holul principal, așa că se așeză iar pe bancă, sorbind cuminte din magica licoare în vreme ce mintea-i alerga nebună printre toate ale ei. 

        

duminică, 18 decembrie 2011

Un petec de cer (15)

Provenită dintr-o famile foarte înstărită mama lor, Ruxandra,  făcu greșeala de a se îndrăgosti la 16 ani de șoferul  lor, un frumușel de vreo 24 de ani,  care-și încercă la început, în joacă,  talentele de cuceritor pe inocenta copilă. Început ca un joc, avea să devină un plan de bătaie căci dincolo de distracția în sine, tânărul  întrezări  o nouă oportunitate și deveni mai asiduu în interesul său.
Cu tact și cu răbdare  reuși să-i câștige încrederea și-ntr-un târziu dragostea, făcând-o să uite de principii și educație. Când i se strecură prima oară în pat, fata avu câteva mustrări de conștiință dar cum părinții nu observară nimic, se bucură în voie de mângâierile  tânărului. Nu trecu mult și nopțile petrecute împreună deveniră tot mai dese, când în camera ei, când în camera lui căci dorințele odată stârnite se cereau a fi ostoite.

sâmbătă, 17 decembrie 2011

Zeița Mov



      Ilenuca se închină de culcare sub privirea caldă a bunicii. Aceasta o înveli cu grijă şi se aşeză cuminte în fotoliu, pentru povestea de seară. Ştia prea bine că nici răceala şi nici tusea ce o chinuiau de vreo două zile, n-o vor scăpa de minunata corvoadă. Şi apoi, adora privirea însetată de povești a nepoatei sale.
      -Gata, pregătită de poveste! Pe cine să mai drăgălim astă seară? continuă bunica privindu-i ochişorii trişti cu irizări ciocolatii.
      -Păi bunica mea dragă, mă întrebam oare Zâna Mov, cea în sceptrul căreia stau bunătatea și iubirea, ce o mai face?!
    -Da, că bine zici iubire…. ia să dăm noi o raită prin împărăţia zeilor! 
        Se zice că… de nu s-ar zice… ce s-ar mai povesti… acum câteva mii veacuri în urmă în cetatea zeilor a fost mare tărăboi. Fiica marelui zeu al iubirii s-a îndrăgostit de un pământean. 
  Fugită cu alte câteva fecioare din împărăţie coborâse fără a cere voie tocmai pe pământ. Aici după ce se jucară alergând după fluturi și adunând flori care mai de care mai parfumate și colorate, se avântară în prima apă rece şi cristalină ce le ieşise în cale. 
     O minune, un cleştar atât de străveziu că puteai zări până la cel din urmă bob de mărgean de pe fundul lacului. Nuferi albi şi roşii pluteau maiestuos pe luciu azuriu, scăldaţi de razele jucăuşe ale unui soare gelos că nu se putea avânta şi el în scalda minunatelor zeiţe. 

joi, 15 decembrie 2011

Un petec de cer (14)

Grig își mai îmbrățișă o dată sora. Petrecuse o după amiază de duminică blajină, presărată cu parfum de amintiri, așa cum doar acasă la părinți mai poți trăi. Asta era pentru el sora lui, casa părintească, a cărei căldură n-o cunoscuse altfel. Poate în ultima vreme nu se mai vedeau așa  des  dar legătura dintre ei rămânea unică și indestructibilă.
 Între Nina și ea nu era o relație de prietenie,  se tolereau cu mult bun simț, dar doar atât.  
Astăzi, Grig, profitase că aceasta, plecată de aproape o săptămână, îl sunase să-i comunice că va reveni abia marți și-și anunță sora că va lua masa cu ei. Nebunatica de Adelaida, auzind de răsfățul unchiului își luase consortul pe sus înființându-se și ei la masă.

miercuri, 7 decembrie 2011

Un petec de cer (13)



Glume, veselie, mâncare gătită cu dragoste și casa plină... 
Ce fericire mai mare să-și fi dorit sărbătorita?! Toți mâncaseră lăudându-i bucatele, doar ea mai mult privise, încercând să-și ostoiască sufletul, de dorul ce deseori îi măcina singurătatea.
-         Hai... mama, deschide cadourile! Așa-i frumos, completă Iarina nerăbdătoare să vadă reacția mamei la cadoul ei. Să nu uit! Cartea e din partea doamnelor de la librăria mea preferată. O să vezi în dedicație. Le-am rugat să se semneze.
-         Mulțumesc frumos. O să trec să le mulțumesc personal deși era suficientă o urare. Nu acum... mai e vreme, mai amână, sărbătorita, îndemnul fiicei sale.

sâmbătă, 3 decembrie 2011

Un petec de cer (12)

Aniversarea mamei se dovedea cuminte, o după amiază liniștită cu toți cei dragi la masă. Era una dintre rarele ocazii când se adunau cu toți.
Răzvan se transferase de vreo trei ani în capitală, ca antrenor principal al unei echipe de baschet și de atunci se vedeau mai rar.
Amelia, soția lui, lucrase câteva luni ca economistă, dar nemulțumită de programul tot mai prelungit,  renunțase. Cum Răducu începuse școala iar soțul ei era destul de mult plecat cu echipa, se văzuse nevoită să preia ea și această responsabilitate.

joi, 1 decembrie 2011

La Mulți Ani, ROMÂNIA!

Iată că mai simt nevoia s-o mai spun, s-o mai scriu deși în ultima vreme nimănui nu-i este ușor să mai fie ROMÂN!
Să m-apuc acum să înșir de ce?
Inutil! Trăim cu toții, știm cu toții indiferent că trăim aici sau în altă parte.
Să dăm vina pe criza mondială, pe guvernările imbecile înșirate una după alta, puse doar pe propria căpătuială? 
Am putea. Dar n-am face decât să întinăm această zi.
Nu vreau nici să uităm, nici să ignorăm ceea ce trăim, Dar sunt convinsă că fiecare putem găsi fie și un singur motiv de bucurie, de mândrie că suntem ROMÂNI!
Eu mă bucur și sunt mândră că Dumnezeu m-a ales să mă nasc aici, în ROMÂNIA! Poate că traiul nu-mi e ca-n rai și poate n-am multe, din cele la care am visat, dar am comori fără de preț: amintirea bunicilor din poveștile cărora am  învățat că există istorii nescrise, respectul pentru părinții mei care n-au avut nici ei o viață ușoară, cuvintele atâtor oameni care  și pentru o singură clipă au însemnat ceva în viața mea și nu în ultimul rând speranța că fiul meu și urmașii lui nu vor uita că sunt ROMÂNI! 



Faceți căutări pe acest blog