Un petec de cer (48)

 

Acesta rătăci până spre miezul nopții plimbându-se și disecând momentele serii. Conchise că mai mult ca sigur, Iarina îl va evita. La fel de bine cum conștientizase și zidul ridicat de ea și totuși se izbise de el ca nuca de perete. Se și mira că mai era întreg.

Scoase telefonul și formă numărul Adelaidei. Promisese c-o sună și uitase.

-         Iartă-mă, am pierdut noțiunea timpului. Iartă-mă...  te-am trezit?! Scuze, vorbim mâine.

-         Nu dormeam, dar nu mai speram să suni și chiar mă gândeam că e semn bun. Ești bine?

-         Vorbim mâine, Adelaida. Sunt cel mai mare idiot, așa am început... așa trebuia să închei.

-         Tu crezi că eu pot dormi liniștită. Te sun în zece minute. Îl plasez pe taifunel lui Ovidiu și sunt toată numai urechi.

-         Nuuuu... chiar nu e nimic ce nu poate suporta amânare.

-         S-o crezi tu... deja creez scenarii... așa că revin, mai repede decât crezi. Nu-ți uita telefonul pe nicăieri că-mi iau șatra și vin personal.

-         Bine.

-         Spune-mi doar... e vorba de Nina?

-         Nu știu... dar simt că și de ea, ceva îmi spune că...

-         Știam eu! Acuș revin și-o tocăm de-i merg fulgii. Tu ești bine?!

-         Adel... sunt.

Grig se certă singur că picase ca boala pe capul Adelaidei care și așa, încă avea sufletul zdrențuit. Numai el și problemele lui sentimentale mai lipseau de pe tapet.

-         Grig, sunt și ascult.

-         Pui drag... hai să lăsăm pe mâne. Faci o oală de de cafea, o pui între noi și...

-         Și nu-mi spui nimic acum?!

-         Nu. E mai bine așa. Până mâine nu-i o veșnicie.

-         Unchiule ce-mi faci?! O să-mi rod unghiile de ciudă, dar știi că te ascult mereu. La cât să fie cafeaua?

-         Când ai vreme... eu mi-s, fără obligații. Te pup, prințesă.

-         Și eu. Ce bucuros  să fie Ovidiu...

-         Să întreb de ce?!

-         Întreabă că tot nu răspund. Pup de noapte bună.

Se așeză la masa de scris dar parcă toate treceau pe lângă el. Iarina de astă seară îl bulversase. Din marmură să fi fost și tot ar fi putut zări ceva... poate o jignise cu ceva?! Încercă să revadă dialogul dar se rușină teribil de prostiile ce le debitase și renunță.

 Se-nchise în birou așternându-și nedumeririle în versuri până spre dimineață. Își spuse că indiferent de ce și cum se derulase prima întâlnire, amândoi își mai datorau una.

-         Păi bine, unchiule, ții lumea așa pe jar? Știi de când sun?

-         Iartă-mă prințesă... recunosc, am uitat telefonul pe vibrații.

-         Am crezut că nu ești singur și de asta nu poți răspunde.

-         Intrigantă mică!

-         Curioasă, exasperantă, sâcâitoare... mă recunosc vinovată, dar nu mă ține pe jar.

-         Așa ai merita pentru că m-ai trezit.

-         E trecut de zece... nu-i a bine dacă dormi la ora asta.

-         Nu-i.

-         Un rezumat, ceva?

-         Nu prea am chef de vorbă. Și sincer nici n-aș ști ce să-ți spun, în afară de a repeta că mi-s cel mai mare idiot... deși va trebui s-o fac... căci știu îmi vei face zile fripte până vei obține mărturisiri complete.

-         Ba nu! Voi aștepta cuminte să vrei să-mi spui.

-         Ești nostimă. Hai, pune de cafea că mă adun și-ntr-o oră sunt la tine.  Dar fără Dada.

-         Fără șefu, fără... o trimit în parc cu Darius și ne putem face de cap liniștiți.

-         Dacă află mamă-ta ne pune pielea-n băț la amândoi. Dar  am o consolare: ție, mai mult ca mie.

-         Da, mereu a fost nedreaptă cu mine și toată viața o să fii protejatul ei. Dar știi că te iubim? Mult, mult...

-         E vina mea că te-am alintat.

Înainte de-a pleca spre nepoata lui Grig se opri și se privi îndelung în oglindă. Suvițele albe de la tâmple îi dădeau un aer special dar îl și speriau. Îi plăcea Iarina dar n-avea de gând să forțeze în niciun fel lucrurile. N-o făcuse cu nicio femeie din viața lui, n-o va face nici acum, chiar dacă simțea c-o va pierde.

-         Mi-e greu să-nțeleg ce simt. Cum să explic? începu el discuția după ce Adelaida așezată turcește pe canapea îi făcu semn că-și poate aprinde și-o țigară.

-         Nu căuta să explici, spune simplu ce simți. O să ascult cuminte, am fost prea nerăbdătoare întreaga noapte. Și acum, credeam că nu mai ajungi.

Gata, am tăcut.

Grig se mai foi câteva minute și-ncepu apoi a povesti. Trecu succint prin  cele două momente ale primelor întâlniri cu Iarina, ca să poposească mai mult asupra celor de la bibliotecă.

-         Probabil îți par penibil.

-         Nici să nu îndrăznești!

-         Ba da, Adel... știu, o știu prea bine... dar tu, în tine am mai multă încredere ca-n oglinzile în care mă mai privesc uneori. În el pot vedea dar ele nu-mi pot spune și ce nu vreau să văd.

-         Bine... și tu n-ai recunoscut-o?!

-         Aș minți să spun că da. Aș minți să spun că nu. Poate undeva în subconștient... nu știu. Dar cea care mi-a reamintit totul a fost Nina, la lansare.

-         Păi cum Nina... a reținut-o, după acele fugare întâlniri?

-         Asta m-a mirat și pe mine, după ce am mai pus cap la cap niște lucruri. E drept, are o memorie vizuală fantastică... dar Nina nu reține decât oamenii care-o interesează. Menajerele le încurca și la o lună după angajare... pentru că erau insignifiante pentru ea. Așa și despre Iarina. O considera o provincială banală și totuși... a reținut-o. Cum?!

-         Știi,  mama a surprins o discuție între ele, de fapt doar Nina vorbea... și nu era deloc drăguță cu Iarina. Mai ciudat e  că  a avut senzația că se cunoșteau. Poate chiar se cunoșteau... până la urmă bunicii Ninei... .

-         Nu cred. Acum că mă gândesc mai bine Iarina a fost cea care-a privit-o cu dispreț pe Nina și aseară m-am apucat ca tâmpitul și-am adus-o în discuție și n-ai să crezi... chipul i-a devenit sticlos, rece și-n ochi cu tot efortul ei i-am citit o mare durere, am simțit o rană sângerând.

-         Și n-ai întrebat-o?

-         La ce gafe am făcut în puținul timp, asta mai lipsea s-o chestionez. Și așa cred că nu mai vrea să mă vadă.

-         Unchiule... îți place Iarina?

-         Îmi... e de rău?!

-         Nuuuu. Te alinți, acum.

-         Nu e alint, doar că-mi pare ciudat. Nu știu cum să explic. Nu e o altă femeie... e ea. Și totuși cred că ceva ne-a depărtat înainte de-a ne apropia.

-         Nina?!

-         Nu știu... dar simt că e ceva complicat.

-         Atunci întreab-o pe Nina! Deși nu știu...

-         Sună ridicol să-mi întreb fosta nevastă despre femeia care-mi place.

-         Vorbește-mi despre Iarina! Cum arată?

-          E specială, e superbă... e  ca șuvoiul unei cascade și totuși clipocește blând ca un izvor descoperit sub un frunzar!

-         Unchiule mă faci geloasă și mă sperii. Vorbești ca un om îndrăgostit.

-         Acum înțelegi de ce am nevoie de tine. M-am entuziasmat prea tare... . Ce are special? De ce?! Fără a fi impertinent... pot spune că m-am descurcat mereu cu femeile. De ce mă pierd în fața ei? Știi cum arunci apă pe o fereastră, așa lunecau toate cuvintele mele și ea era acolo și nicio fereastră între noi. Mă fascinează...

-         Poate e atracție?!

-         Nu. E ceva peste, e altceva... am nevoie de ea?! O fi sufletul pereche... atât de mult... prea târziu, murmură el.

-         Cum adică atât de mult prea târziu?! Ce vrei să spui?

-         Nimic. Știi că unii nu-l întâlnesc niciodată?

-         Tu știi că eu nu-s nici poetă ca tine și nici înclinații artistice n-am. Pentru mine noțiunea de suflet pereche e o noțiune abstractă... eu cred în oameni care seamănă, care se aseamănă după primii ani de conviețuire... nu cred în, hai să le spun, subtilități, deși pot să-ți confirm că tu și Nina nu v-ați potrivit în prea multe, zâmbi aceasta. Ce pot să-ți spun, e că nu trebuie să disperi, nu cred c-ai fost atât de penibil, pe cât spui... nu cred că a rămas imună la...  dacă era așa nu venea la întâlnire... adu-ți aminte c-ați vorbit cu ochii înainte de-a rosti cuvinte. Dacă e specială cum spui... poate e doar la fel de bulversată ca și tine. Dacă ți-o dorești, lupți pentru ea!

-         Cum?! N-am dus niciodată lipsă de femei ca să am nevoie să învăț să lupt pentru ele. Am fost obișnuit să primesc...

-         Poate de asta Iarina îți pare specială!

-         Poate...

-         Lasă să mai treacă o vreme, câteva zile, nu-s o veșnicie. Doar îndrăgostiții sunt nerăbdători. Ești?!

-         Nu știu. Știu că mi-a fost dor de ea. Și nu știu cum vine asta, poate să-ți fie dor de cineva care-ți e indiferent?!

-         Tu știi mai bine. Dar ține-mă la curent. Ocupă-ți timpul, mintea cu altceva și când te mai liniștești peste... sun-o!

-         Mă tem de-un refuz.

-         Doar oamenii se tem, așa m-ai învățat, mai ții minte? De fapt mi-ai spus că doar curajoșii știu valoarea cuvântului teamă.

-         Când ai devenit atât de înțeleaptă, mică prințesă?!

-         Trăsătură de famile, modestule.

Cuvintele Adelaidei îl motivaseră. Până la urmă dacă nu încerci n-ai de unde să știi își spuse el, promițându-și s-o sune în zilele următoare.