Urcă primele trei trepte după care se opri strângând cu putere balustrada, singurul sprijin posibil în acea clipă. Roti privirea de parcă ar fi căutat ceva sau pe cineva dar un privitor atent ar fi observat că încerca doar să scape de lacrima ce i se zbătea pe-o margine de pleoapă. Închisese în ea abisul. Fericire, nefericire și alegeri.
Știuse din prima clipă ce avea de făcut, simțise. Dar își dorise să gândească. Toți anii ei de sacrificiu și de muncă meritau o clipă de rațiune. Și chiar dacă-i era cunoscut răspunsul își acordase acea clipă.
Un alt pas și trupul se reconfigură, reînălțându-și umerii și ridicând privirea. Mâna dădu drumul balustradei simțind perfect treptele ce-o duceau către scenă. Surâse celei ce-o muștruluia pentru mica întârziere.
Nu mai contoriza zilele săptămânii decât în măsura în care stabilea operațiile. Astăzi era o zi lejeră în care de câteva ori rămăsese privind pe fereastră. Căuta prin negura unor ani. Îl apăsa lipsa unor zâmbete, îl dureau absențele. În spital era puternic și-i era bine. Dar odată ieșit pe poartă, umerii coborau involuntar și cu greu mai reușea cineva să-l facă să zâmbească. Până și Amalia obosise să-l încurajeze. Se mai oprea uneori la ea la o cafea stând de vorbă ca doi prieteni vechi.
Și iată apăruse... în
acea zi de vineri bulversând nu numai universul lui ci și pe cel al fiului său.
Fără niciun cuvânt
Tudor căută cheile de la mașină. Era momentul să vorbească cu ea. În ușă se întâlni
cu Ștefan vizibil mai calm dar foarte serios. Rostea cuvintele accentuându-le excesiv.
În câteva zile își
luase concediu, uimind mai apoi pe toată
lumea cu transferul. Îl urmase pe Ștefan și n-o făcuse din datorie. Momentele de singurătate la care se condamnase, ura față de tot erau o povară mai grea decât despărțirea finală. Și apoi fiul lui încă trăia. Era acolo, trebuia doar să-și întindă brațele ca să-l atingă.
-Bine ai venit acasă, tată! îi strânsese mâna
bărbătește fiul său. Mi-a fost atât de dor de tine.
Și-au plâns... fără nicio
jenă, unul în brațele celuilalt; trei bărbați: unul de 21 de ani, unul de 48 de
ani și bunicul la cei 79.
Nu știa pentru cât
timp dar era acasă cu feciorul lui. Îl privea deseori din umbra unor gânduri și
se întreba când se făcuse bărbat. El unde fusese tot acest timp?
Tresări cu puțin înainte de a se auzi sirena ambulanței.
Dormise aproape un ceas și acum alerga pe culoar alături de targa pe care o
fetiță de cinci se zbătea între viață și moarte. Singura supraviețuitoare a unui
accident. Nedrept dar cu cine să se certe? Datoria lui era să facă tot
posibilul s-o salveze așa cum tot de datoria lui era să trăiască și după ce
Ștefan nu va mai fi.
Intră în sala de operații. După două ore
schiță un surâs, semn pentru cei din jur că fetița va trăi!... dar cu ce preț,
murmurase doar pentru el.
Deschise ochii dar privirea i se blocă în pânza prin care zărea umbrele unor mâini. Simțea un fâșâit, nu pricepea de ce dar era bine. Vocea era deasupra ei. Și totuși vocea aceea parcă venea din ea. Nu se mai mișca de frica durerii din umăr.
Bărbatul era aplecat deasupra ei. Pânza, lumina, toate o împiedicau să vadă mai mult de-un contur. Nici nu mai vorbea, rostea doar comenzi scurte și precise. Ce enervantă era starea aceea de somnolență. Tocmai acum când voia să-l audă vorbind.
Grupul se depărtase și-i convenea. Colindau zona de câteva ore bune, imediat după ce se cazaseră. Unii-și doreau o bere rece, fetele tânjeau după o înghețată, ea voia câteva clipe singură. Să asculte pădurea, cascada, pietrele. Voia o piruetă, brațe atârnând libere și se voia pe ea să-și fie.
Câteva mâini, vreo două chemări pe nume și răspunsul ei că-i va ajunge din urmă. Pe măsură ce se depărtau spațiul rămas liber se completa cu liniște.
Ascultase confesiuni, bârfe, banalități, povești mai mult sau mai puțin secrete. Se trezise cu ele în brațe și din bun simț le acceptase. Din unele reținuse o privire, din altele o grimasă iar cele mai multe le redusese la un singur cuvânt. Nu mai depozita tot ce i se-ncredința. Îi erau de ajuns inutilitățile ei. Dar asculta. Și ascultarea făcea parte din căutare.
”într-una din zilele viitoare vom tresări cu toții în mormânt/și ne vom da seama că tot ce am făcut înainte/ a fost să-i ținem de mână ca pe niște străini pe cei dragi” De aici.
...mereu prea târziu! Vom ridica din umeri neputincioși căutând scuze inutile. Le vom asorta c-un surâs idiot și pentru o clipă chiar vom crede că asta era tot ce lipsea Universului.
Un rol firesc cu nimic mai important decât al gospodinei ce se simte datoare să împerecheze ciorapii soțului și doar în gând să spere că el îi va mulțumi vreodată.
El a uitat de mult să-i mai zâmbească dimineața sau la un moment dat n-a mai avut cui. Atât de multe-s de făcut dimineața că niciunul dintre ei nu mai are vreme să aștepte.
Vine ori nu vine zâmbetul? Acum ori niciodată...
Timp de risipit pe fleacuri n-au!
Uleiul sfârâie pentru omletă, cutia de cereale e prea sus pentru cel mic și tata coase un nasture neobservat de soție, repartizând mental banii de buzunar ai fiecăruia.
Cineva va rosti ”așa a fost să fie”!
Înțelepciune sau o altă justificare confortabilă?
Reacții previzibile în derulare. Unele rostite, altele aprobate tacit. Doar toți avem interes să ne sustragem de la o confruntare cu conștiința.
De ce să stârnim un balaur? Mai ales fără garanția unui final fericit.
Și atunci?!
În numele unui destin ce ne-a fost hărăzit vina, oricare ar fi ea, nu e a noastră!se aude un murmur.
Adunarea Străinilor Anonimi, ultima însemnare din agendă a zilei.
Obosit, resemnat te achiți, curios de ce-i trecută cu roșu. O fi fost singurul pix de pe birou?!
Acceptă cutia întinsă, fără să mulțumească, fără să zâmbească. Ignoră sprânceana ridicată. Devenise deja un firesc.
Chipul alb, ușor livid părea al unei năluci. Se concentră pe sunetul tocurilor. Pășea de colo colo doar să se audă. Nici nu conta de ce. Esențial era ca spațiul din jurul ei să fie înțesat de sunete. O înșiruire domoală, apoi grăbită, pauze scurte... de parcă tasta clipele unei povești grăbită spre final.
Se privi în oglindă, o șuviță încă-i dădea bătaie de cap. Își umezi degetul și-l plimbă de-a lungul ei, imprimându-i o altă arcuire. Nu era momentul ei, încă.
Deschise cutia. Din umbră privirea lui nu se dezlipise de ea. Luă colierul și-l înșiră în aer privindu-i cu dispreț unduirea ușor fragmentată. Părea o aripă dislocată.
Știa că-l irita și-i plăcea. Aplecă docilă capul. Resimți freamătul nărilor lui și mustăci mulțumită.
Da, alesese un alt parfum. Începând de astă seară trebuia să-și reaparțină.
O furase picătură cu picătură și o vânduse alteia. Aceeași coafură, același parfum, aceleași bijuterii. O ea și-o altă ea împărțind totul, până și iubirea lui... dacă existase vreodată.
Se trezise într-o dimineață lângă un străin. Îi erau familiare, mersul, parfumul, mâinile, zâmbetul, până și modul în care-și aranja pernele la culcare. Doar el lipsea.
Trânti capacul ce rânjea. Cutia mirosea a el, prețioasa catifea sfida prin nuanța de roșu imposibil de redat în cuvinte.
Urmă haina de blană apoi portiera mașinii.
Profilul lui reflectat în oglinda înserării. Trepte de marmură albă și sunetul pașilor desperecheați de prea multă vreme. Undeva, dincolo, auzea foșnetul mării.
În fața garderobei se relaxă. Recunoscu râsul ei, al umbrei. Era convinsă că-i va privi intrarea, nu lipsise niciodată. Doar ea o remarcase târziu.
Umbra te urmează tăcută, se apleacă o dată cu tine, dansează o dată cu tine, privește cerul și se prăbușește o dată cu tine. Așa că era firesc ca ea să fie acolo...
Zâmbi. Măcar avea o umbră perfectă.
Trecu cu privirea peste ea bucuroasă că decorul era întregit. Surâse amabil domnișoarei de la garderobă în vreme ce el o ajuta cu haina. I se abandonă. Pentru ultima oară.
Și urmă risipa... zeci de perle sărind ca niște stropi de lumină pe marmura nedrept de albă.
Asurzitor zgomot, frenetic dans. Îl văzu repezindu-se după ele. Hidos, roșu de turbare, cu ochii ieșiți din orbite. Un munte de om târându-se ca o jivină.
- Să nu le atingi. Pleacă de aici !îl auzi urlând în urma ei.
Știa că umbra-și aflase prețul și acum tremura lipită de perete.
Plecase. Se depărtase strângând în pumn câteva perle.
Și nimic n-avea să mai fie la fel... murmură, aruncându-le în mare.
Sunt zile în care am nevoie de o fereastră între mine și restul lumii. Să simt fără să fiu simțită, să cânt fără să fiu auzită, să plâng fără să fiu văzută, să privesc departe ignorând aproapele. Să fiu tentată să deschid fereastra dar să renunț, fără explicații.
Să-mi așez palma pe sticla rece și cu aburul respirației să-i desenez contur. Amprentă de-o clipă între sufletul meu și al ploii. O hartă oarbă fără conotații și sintagme inutile pe care să las nimicul să se aștearnă în voie.
A plouat și-n vis peste cenușa unor amurguri. Da, același vis ce se repetă obsesiv, din care mă smulgi mai mereu când mă vând repetat pe iluzii mărunte pentru acea clipă și mâna ta întinsă. Știu că vei fi mereu acolo. O umbră mută legănându-se între mirosul ploii și filele unui calendar indecis, salvatorul meu tăcut.
- Citește-mi în palmă și spune-mi încotro duc toate acele linii! Nu vrei? De ce clatini din cap? Aaa... nu știi nici tu. Dar să am grijă la praguri. Nu-s praguri?! Sunt... trepte!
Mi-e sete în suflet. Poate c-ar trebui să deschid, totuși, fereastra. Să mă las pradă ploii hulpave, mereu altfel.
Limbi de lumină brăzdează zarea tăcerii încercând să alunge umbrele.
Le văd dansând, le aud respirația sacadată. Sau e a mea?
Simt teamă. Și mă doare.
Ca o căpușă viețuiesc. Doar respir. Aștept. Și uneori mai uit. Mă tem de uitare. Mă doare uitarea.
Și totuși uit. Uit că sufletul știe a cânta sau rătăcesc voit, știința de a-l asculta!
Cui pasă că fost'a oul ori găina?!
Mă înfioară parfumul unui dor răsărit din negura unor trăiri și-l trimit spre niciunde pe trena unei lacrimi. Își urmează calea și în final se pierde în adâncul ei. Zăbovesc împreună pe colțul buzei și le simt gustul... sărat-amar, ușor sălciu. Ca o băltoacă din care nici animalele însetate nu vor să se mai adape.
O să beau eu. Și n-o să-mi placă dar mi-e prea sete...
Am fost acolo unde doar gândul poate ajunge, am așteptat la poarta sufletului tău. Cu resemnare mi-am adunat în căușul palmei șoapte din scurgerea timpului și rouă din dimineața unei iubiri și-am spălat cu ele pleoapele obosite.
Mă zăresc în oglinda azurie a timpului și încerc un surâs. Nu-mi iese, mereu. Și nicio mască nu mai e în cabină. S-au îngrămădit pe scenă dornice de aplauze.
Una dintre umbre se frânge ca lujerul unei flori. Dansul continuă peste seva mustind, peste mii de amintiri.
O mână îmi întinde o mască. Mi-e mare... mi-e grea... mi-e străină.
- Cum îmi stă? întreb murmurând.
- Cui pasă?! Treci pe scenă! Acum se ridică... cortina...
Netezi cu palma macii răsculați de vântul după amiezii. Îi simțea speriați. Frigul era atât de aproape. Nu trebuia să-ntindă brațele prea mult ca să-l simtă. O pândea.
Știa că trebuie să lase macii să plece. Se ghemui la podea. Toți câți treceau pe lângă ea își doreau să-i atingă.
Roșu electrizant, pete de sânge calde în care toată lumea își înmuia de bunăvoie degetele. Le duceau apoi la ochi, la nas, pe gâtul cambrat fără să vadă urmele lăsate. Și hohoteau idiot, niște idioți însemnați, râzând unul la altul și mai mereu unul de altul.
Își strânse rochița pe lângă ea. Și-i dorise albaștri dar mama clătinase din cap și mâna pictorului ezitase.
” Nu ieși, plouă! O să strici rochița!”
Cum să-i spună că așteptase această ploaie? Și iată... venise pentru ea și macii ei.
Ridică brațele îmbrățișând-o.
Vântul se domolise. Frigul era undeva în afara ploii căutându-și culoar.
Se cercetă pentru ultima oară și-o luă la fugă. Stropi de roșu picurau în urma ei. Îi auzea spărgându-se de caldarâm odată cu lacrimile ei.
” Acum poți să mi-i faci albaștri?” căzu în brațele omului cu mâinile pline de vopsea dar atât de curate.
Disperare. Ieși
din casă trântind toate ușile în urma ei. Nu întoarse capul nici la auzul
cioburilor risipite. Erau doar alte cioburi, la fel de neimportante.
Abandon. Unul
dintre pantofi îi căzu. Ce zâmbet hâd!
Straniu. Nu se
opri nici măcar să respire. Prea mult consum de aer pentru nimic.
Resemnare. S-ar
fi întors, să adune cioburile chiar și cu palmele goale. Toate cioburile, până
la ultimul, rememorându-le ca pe clipe.O răscolea docilitatea ei.
Perechi. Tocul
celuilalt pantof se înșurubă în pământul reavăn. Auzi vaietul frunzelor
strivite și se urî. Se aplecă și-l scoase. Îl curăță cu grijă apoi îl aruncă în
spate.
Defilare. Nu
privi în urmă. Nici înainte nu căută. Își acoperi urechile, și-și continuă
pașii. Tălpi cuminți, una în fața celeilalte.
Indiferență. Lăsă
în urmă pădurea. Începu să alerge. Nu, nu era suficient de departe. Capătul
lumii...
Fragilitate.
Tălpile-i sângerau, străpunse de ascuțișul pietrelor. Întinse mâna să adune
câțiva stropi de ploaie pentru arșița sufletului dar se împiedică și...
Îmbrățișare. Zăcu
acolo minute bune, amorțită de durere. Pietrele-i zdreliră chipul, brațele. Le
simțea intrate în ea și totuși nu se mișcă.
Provocare. O
chinuia setea. Cumplit. Se întrebă în cât timp se moare de sete. Se certă în
gând.
Ironie. Un rest
de ieri se zbate într-un mâine, mai mereu. E atâta risipă în vreme de secetă.
-
Doar clipe. Ignoră! Se vor pierde în neant într-o ultimă suflare
-
Trist. Ca fluturii care mor într-o singură zi? - Adună-i în insectar! - Mă sperie ideea de mort nemuritor. Și neliniștea? Cu ea, cum rămâne?
- Va pieri sufocată printre rostiri superficiale și tăceri mult prea subtile. - Detașare sau nepăsare? - Cum poți resuscita un ecou
smuls prematur din pântecul unei tăceri? Și la ce bun? Vom afișa la vedere, că din lipsă de fonduri s-a anulat licitația pentru incubatoare. Primim, în schimb, papuci de unică folosință. Să nu mai fim nevoiți să ne descălțam în public! - Și pentru suflet? - Cască, ochelari de protecție și genunchere. Totul, în mărime universală! - Obscur și dezolant tablou.
-
Doar un refugiu temporar între două ambiguități. Aceeași sală de operații în
care o mână hulpavă chiuretează, fără întrerupere, așteptările. De mult n-a mai avut vreme nici să-și schimbe mănușile.
Două mări mușcând același țărm. La fel de sălbatice, la fel de însetate... valuri contorsionate în același geamăt. O luptă surdă, iluzii care surâd de-a lor agonie.
Lumina diafană a Lunii le îngenunchează subit și tumultul se stinge vinovat. Vin întrebări de-a valma, umeri ce se ridică neputincioși.
Cu fața ei albă de ceară, mireasa nopții suspină șovăitor. Cu ochii duși în spatele unor doruri, stranie ca o nălucă, se lasă învelită de un nor. Își culcă lin capul pe umărul lui și tace.
Întuneric deplin.
Două respirații brăzdând aceeași nemărginire. Adâncul din mări se răscoală. Dorințe confuze ascunse sub nisip din alte veacuri și-o orchestră de nedumeriri. Secunde ce se-ngână bâjbâind.
Prezentul e mereu o singură clipă.
Limbi de lumină apar timid. Luna-și aruncă năframa separând iarăși cele două mări.
Ultima îmbrățișare, disperarea sărutului frânt, aparentă resemnare presărată în valuri.
Cerul de culoarea lavandei zâmbește timid ca un oftat cu aripile smulse. A îndrăznit să le fie complice, smulgându-și din veșnicia lui clipa unui prezent.
Sunetul a făcut-o să ridice privirea. O recunoștea după scârțâit și deja adulmeca parfumul sosirii lui. Știa, va urma pocnetul metalic brichetei și chiar la ieșirea din scară rotocolul de fum, primul... atât de perfect, mereu.
Nările-i fremătau de emoție și-și simțea gleznele împleticite de teamă.
Emoție și teamă, sălbatică combinație.
Oare a câta zi... era?! Cui folosea să știe?
Se piti la locul știut chiar în secunda în care el apăsă telecomanda. Deschidea mașina și mai zăbovea câteva clipe pe ultima treaptă pentru un fum, două apoi se urca dezinvolt în mașină lăsând totul în urmă.
Acorduri suave strecurate prin fereastra întredeschisă și-un muc de țigară încă nestins.
Se aplecă, îl culese cu grijă și-și potrivi buzele peste urmele celorlalte.
Un fum sau uneori două...
Dintr-un buzunar peticit scoase un creion chimic. Îl înmuie în gură și trase o altă linie pe peretele blocului. Egale și echidistante ca niște trepte spre un alt cer.
- Privește, mami! Doamna aceea mâzgălește peretele și pe ea n-o ceartă nimeni!
- E o cerșetoare! răspunse eleganta femeie și scoțând o bancnotă cu două zerouri i-o întinse nepăsătoare. Ia-o! De ce n-o iei?!se arătă intrigată de nemișcarea celei din fața sa.
Abia acum o privi. Și amuți.
- Tu?! murmură lividă la față și mult transfigurată.
- A plecat, mami! o trase cea mică de mână. Cine era, mami?
- Nimeni... o cerșetoare!
- Uite ce mi-a lăsat... o cutie de creioane colorate. Mi-a spus să desenez un soare lângă desenul ei.
Ca atunci, când într-o dimineață rece și mult prea grăbită te strecori printre oameni, mereu alții.
Treci printre ei c-un surâs, atârnat în colțul buzei. Îl porți acolo pentru că n-ai ce face cu el. Nu mai știi sau poate nu mai e important motivul pentru care îl ai dar nu-l poți lăsa să pice inutil pe asfalt.Te temi că s-ar sparge și cioburile lui ar putea răni pe cineva.
Cei pe lângă care treci au senzația că-i pentru ei și te privesc la rândul lor. Nu toți surâd și atât:unul își drege vocea, altul își trece mâna prin păr aranjând o suviță rebelă... o ea își coboară privirea căutând firul dus de la ciorap. Și ce ușurare când constată uimită că e perfectă.
Era blondă duduia sau... roșcată, te întrebi privind culoarea roșie a semaforului. N-ai vreme să-ți răspunzi că-ți simți privirea respinsă. Dar nu asta te irită ci faptul că nu-ți vede surâsul. Încruntat calcă doar pe spațiile dintre acele linii albe. Te uimește exactitatea pasului și încrâncenarea pleoapelor ce atârnă ca niște obloane stricate.
Sunete stridente, un scrâșnet scurt și simți gustul dulceag al sângelui.Un firicel subțire prelins dintr-o nară. Brațe puternice și-o batistă mirosind a brad. Repeți într-una că ești bine. Surâsul tău tâmp îi convinge. Doar el mai rămâne, bărbatul cu brațe puternice. Ridici privirea uimită de seninul de dincolo de pleoape.Te simți vinovată că surâzi. Măcar dacă ai ști de ce. Și la un moment dat știi.
-Fii atentă, domnișoară... dată viitoare s-ar putea să nu mai fie glumă!
Atât mai apuci să vezi: parfumul surâsului lunecând lin pe chipul lui... fugar ca o umbră. Și pleacă.
Și pleci și tu. Fiecare cu surâsul său, pășind printre alți oameni.
Mi-ai luat cuvintele în palmă cântărindu-le precum un precupeț dornic să obțină cel mai bun preț. Te-am privit nedumerită și cu toate că mă seca buza mușcată până la sânge nu te-am lăsat să vezi cât sufăr.
Și când credeam că vor sfârși pe podea, le-ai despuiat de umbre, le-ai oglindit în lumină privind prin ele ca prin sticlă.
M-a durut privirea ta scormonitoare, trecea prin mine până dincolo de mine. M-am învelit cu brațele, cu părul și-am închis ochii.
Simțeam cioburile prăvălindu-se și sunetul lor tânguindu-se... erau acolo într-o așteptare dar a fost doar liniște. Ciudat de multă. Liniștea unui amurg, conștient de-o nouă primăvară.
- Mă doare goliciunea mea, am oftat disperată.
Un surâs, altfel decât toate cunoscute până atunci:
- Ce nevoie ai de straie când ai atâta iubire?!
Am ridicat ochii spre tine și te-am privind renunțând la cămașa de plumb. Am întins brațele cuminte și mai apoi te-am lăsat să mă închei la fiecare nasture. Nu mai eram goală, purtam pe mine indiferența ta.
Vis albastru, roata timpului. În fereastra cu draperiile neatinse porumbelul pare un petec de senin. Stă nemișcat privind o altă nemișcare. Flori multe, colorate, un câmp doar al lui. Au trecut zile, au trecut luni, porumbelul n-a renunțat... știe, foșnetul e undeva.
Zid de dor, închisori fără gratii. Fereastra s-a pecetluit și-și acceptă pleoapele căzute deși o dor amarnic lacrimile strivite. Secătuită de furtuni doar de ea știute, tace. Un contur creionat pe dinafară mai amintește de-o fereastră.
Temelii șubrede, o umbră a dragostei. În palma luminii orele cad secerate de nerostiri. Același ritual doar santinela e alta. La fel de oarbă privește atent preumblându-și umbra pe aceeași mirare. Mereu între zidire și ruină uitând că poate fi târziu în orișice devreme.
Petrecerea se terminase de ceva timp. Emilia strângea paharele; unele goale, unele pe jumătate pline, demonstrând saturație. Debarasa cu dexteritate de invidiat, conglomeratul ce răspândea iz de mucuri ude, şampanie revărsată pe marginea cupelor. Reuşi să restabilească ordinea în cabană și acum aștepta ca aerul rece dar proaspăt ale acestei noi dimineți să facă restul.
Adunase câțiva prieteni și alături de ei marcase cei zece ani de căsnicie.
Nici nu știa de ce acceptase. Poate pentru că văzuse momentul în sine ca o ocazie în a se mai aduna cu toții.
Se trânti în primul fotoliu, frântă. Tălpile-i zvâcneau din cauza tocurilor. Aruncă sandalele pe care stătuse cocoţată toată seara şi cu mişcări repetate îşi masa tălpile.
Sonia își privi vioara. Era numai a ei! Așa i se spusese.
O privi minute bune, o simțise respirând când îndrăzni a ridica capacul cutiei.
În sfârșit o avea. Doar a ei!
Undeva.... Acolo Sus, Cineva o auzise!
Două lacrimi îi înmuguriră în colţurile ochilor. Se simțea vinovată.
Oare vioara știa că nu a iubit-o... atunci, la începuturi? Ținea minte că și-a dorit vioară fascinată de unduirea arcușului. Ce simplu părea a-l stăpâni! Dar nimic nu era simplu și de n-ar fi fost mama ei nici ea, nici vioara n-ar fi mai fost acum în aceeași încăpere.
Cum ar fi fost zilele ei fără vioară?! Nici nu-și putea imagina.
Multă vreme privise cu jind la copiii din fața blocului. Tare și-a mai fi dorit să fie între ei. Pentru ea timpul de joacă era drămuit. Îi invidia pentru acea libertate și credea că ea n-o va cunoaște vreodată.
Ce minte de copil!
Andrei, vecinul şi colegul ei de la grădiniţă, renunțase s-o mai tragă de codițe dar o striga ”scripcara”.
La început o deranjase. Simțise furie și abia-și stăpânise primele lacrimi. O duruse... mai ales, din partea lui. Apoi se obișnuise și-l priveau surâzând și ea și vioara din acele vremuri, o vioară luată cu împrumut.
Astăzi repeta când i s-a părut că aude soneria. S-a oprit o clipă dar pentru că nu s-a mai auzit și-a continuat... nu exercițiul ci zborul.
Descoperise de mult timp că învățase să zboare, că avea mai mult decât libertatea la care tânjise. Un zbor frenetic, o plutire pe care n-o putea descrie în cuvinte.
Acum știa ce însemna tărâmul magic din povești... peste nouă mări și țări, peste noua zări...
Minunată noua vioara.
- Și-ar fi fost mai bine... ai răbdare cu mine, vioara mea! Mă intimidează gândul că ești a mea, șopti ea așezând-o în cutie.
După ceva vreme a ieşit din camera ei. În holul apartamentului, pe canapeaua verde, jumulită de gheruţele lui Mark... era Andrei, care-o privea înmărmurit! S-a ridicat tăcut în picioare şi i-a întins bucheţelul de ghiocei ce-i tremura în mână.
- Eşti minunată... iar cântecul tău e divin! Iartă-mă pentru tot!
Sonia îl privi la fel de contrariată. Tăcută a lăsat bucheţelul primit... şi-a luat vioara şi a reînceput a cânta!
Nici musca nu s-a mai auzit...
Se priveau. Unul cântând iar celălalt doar respirând parfum de cântec!
Sonia zbura odată cu arcuşul ei. El pe strunele viorii iar ea pe strunele unei inimi... ce iubea în taină... din copilărie!
Când trenul se puse în mișcare realiză că fugea. De când plecase din satul ei, puștoaică cu obrajii rumeni și cozi împletite mirosind a pământ reavăn, de atunci tot într-o fugă o ținea. Acum venise rândul Adei. Doamne și cât o durea!
Ar fi sărit oricând în ajutorul acesteia, dacă i-ar fi cerut-o, dar nu se mai simţea în stare şi nici nu mai voia să ducă și bătăliile altora.
Nu-i putea povesti nimic, poate nici n-ar fi crezut-o! Dragostea orbește, o știa și ea prea bine. Și n-ar fi reuşit decât să le tulbure, să le agite viaţa ei şi celor doi copii, aşa că preferă să se retragă... şi-ncet, încet să pună o distanţă fără prea multe explicaţii între ele. Ştia că va avea de înfruntat momente dificile, că-i va fi dor cumplit de Ada… că vor urma momente dureroase… poate mai dureroase pentru Ada decât pentru ea, măcinată de lipsa unor răspunsuri. Dar ce să-i spună?! Cum să-i spună?!
Era conștientă că Relu va profita şi mai mult de tăcerea ei ca s-o întoarcă pe Ada împotrivă… dar, nu vedea altă cale, cel puţin nu, deocamdată!
Era atât de singură... rătăcise o viaţă-ntreagă căutând, aşteptând...
Se opri din lucru revăzând orele agitate ale zilei de ieri şi surpriza care-o bulversă. Nu mai era stăpână pe nimic, nu mai deţinea controlul… doar aştepta.
Dimineața începuse cum stabilise, cu trecera pe la Aron. Îşi adunase bruma de lucruri abia stăpânindu-şi plânsul. Profitând de închiderea automată a uşii părăsise casa, lăsându-i cheia pe măsuţa de cafea din living. Coborâse scările cu o strângere de inimă, un vag sentiment că poate să grăbise, că poate ar fi trebuit să mai acorde o şansă relaţiei lor...
Adevărată surpriză fu însă la ecograf când doctoriţa îi recomandă o vizită, la ginecolog infirmându-i „diagnosticul” ce şi-l pusese singură. Se înroşise ca o adolescentă când aceasta o întrebase despre ultima dată a menstruaţiei şi amuţise. Atât de prinsă şi bulversată de tot ce trăise în ultima vreme pusese totul pe seama unor alte dereglări hormonale, neputându-şi imagina nicio clipă c-ar putea fi însărcinată. De când se ştia avea uneori, întârzieri inexplicabile şi apoi viaţa ei sexuală lipsise cu desăvârşire mulţi ani, ceea ce iarăşi considerase ea a fi o altă explicaţie.
Ieşise din cabinet ca teleghidată şi se oprise direct la recepţia clinicii unde se programase la un consult.
Se urcase în maşină privindu-se mirată şi petrecuse minute bune țintuind volanul. Într-un târziu băga cheia în contact.
Era încă atât de șocată de posibilitatea de a fi însărcinată că nici nu îndrăznea să spere. Dacă se dovedea o falsă alarmă ?!
O găsi agitată, stresată şi plânsă pe mezină. O linişti, minţind că intervenise ceva de ultim moment, o problemă la firma lui Aron care-i reclama prezența acolo.
- N-aș prea crede, încercă Măriuca un protest dar întâlnind privirea oțelită a surorii mai mari renunță înghițindu-și restul cuvintelor.
Angela era destul de permisivă în multe privințe dar când punea o limită, aceea era limită.
Îl rugă pe cumnatul ei să se ocupe de rezervarea unui loc la un zbor din ziua următoare. Voia să plece acasă. Acolo, doar acolo putea suferi în voie fără să fie nevoie să se ascundă de privirile cuiva.
Ceva se rupsese în sufletul ei… și ea obosise să mai cârpească.
Își canaliză toată energia pe micul prinț care parcă presimțindu-i furtuna din suflet se agăța cu mânuțele de ea. L-ar fi închis în căușul palmei să-l ia cu ea. Era superb.
O intimida mâna aceea de om şi-l cerceta cu uimire. Fiecare nou gângurit era motiv de bucurie şi petrecea minute bune studiindu-l. Avea ceva din trăsăturile tatălui ei şi asta o făcea tare mândră. În sinea ei îl considera mai mult decât român decât neamţ şi o umbră de orgoliu îi lumina faţa. Poate el era fecioraşul căruia tatăl său îi dusese dorul, cel căruia să-i împărtăşească din tainele olăritului. Ce departe visa! Dar şi-o dorea, ştia că pentru tatăl ei n-ar fi fost doar un vis ci chiar o misiune îndeplinită.
Uitase de David, de aceea telefonul acestuia o descumpăni, în primele clipe. Îşi reaminti întâlnirile dintre ei. O salutase respectuos atunci... la lift deşi nu era decât o epavă, un om care luni de zile purtase un simplu număr. Cum să uite prima privire umană a unui bărbat după atâta amar de vreme? Şi tot ce urmase...
Iarna bătea timid în ferestre rătăcind uneori fulgi străvezii dar încă prea firavi pentru a fi luaţi în seamă. Era deja începutul lui noiembrie şi avea emoţii ce creşteau pe măsură ce timpul se scurgea. În două zile pleca în Germania. Sora ei urma să nască şi-i promisese că va fi acolo.
Pleca singură, tatăl nu se simţea prea bine iar pe mama-sa nu reuşise s-o convingă să se urce-n avion.
-Ne-om duce la primăvară cu autocarul mai vedem şi noi lumea. Io-n drăcia ceia nu mă urc! Și mai ales fără tatu-tău.
O speria că îmbătrâneau, că din vizită-n vizită îi găsea tot mai neputincioşi. Trecerea anilor, suferinţele ştiute dar mai ales cele neştiute săpau cute adânci pe chipul şi mâinilor părinţilor. Dar cât de frumos zâmbeau şi ce licăr minunat le scânteia discret în ochi când privirile li se întâlneau şi poposeau pe umărul şi pasul copilei, de mult femeie… dar care pentru ei rămânea veşnic prima lor născută, una din florile sufletului lor.
Şi ei, ce mângâiere îi aduse acel sfârşit de săptămână petrecut acasă. Şi Aron se arătase încântat.
Urcă scările firmei, elegantă şi zâmbitoare. Ascunsese în adânc nedumeririle, erau doar ale ei.
Se ocupă de tot ce amânase cu o zi în urmă. Ignoră privirile curioase ale Claudiei, care-şi tot făcea de lucru prin biroul ei, ba c-un dosar, ba cu nu ştiu ce adresă.
Avea de gând să fie cu ochii pe ea, dar deocamdată n-o putea acuza de nimic… deşi era aproape convinsă că ea era expeditoarea plicului.
-Se întâmplă ceva cu tine. Îmi pari schimbată Angela, îi spuse şi Luminiţa la ieşirea din birou după ce rezolvaseră cu bine două incidente ivite.
-Nimic special, evitând astfel orice trecere către viaţa ei privată. Ce mai ştii de sejurul domnului cu trandafirii galbeni?
-Aştept ultimele confirmări. Mâine sau poimâine îl sun să treacă pe aici pentru a încheia formalităţile.
-Bine, mulţumesc. Când ai datele o să te rog să mi le laşi pe birou. Mă voi ocupa personal de dânsul, îi sunt datoare.
Acasă se izbi de valiza Cristinei, ce trona maiestos pe hol. Se miră că nu despachetase dar cum aceasta deja dormea ridică din umeri retrăgându-se în camera ei.
La cafeaua de dimineaţă află pe scurt că Helena avea nişte probleme de sănătate, care se pare că se agravaseră. Cum opţiunea medicului fusese pentru o rezolvare cât mai rapidă, urma să fie supusă unei intervenţii chirurgicale şi n-o putea lăsa singură.
-La cât pleci ?!
-N-am găsit bilet decât la o cursă de după-amiază. Când voi ajunge ea va fi deja în operaţie… dar ştie c-o voi aştepta la ieşirea din sală, că voi fi acolo pentru ea.
-Bine Cris, merg până la agenţie am nişte deconturi de semnat, ceva contracte de finalizat şi la prânz ne vedem.
-Trec eu să te iau poate şi mâncăm împreună. N-am mai stat de mult de vorbă doar noi două şi s-au adunat câteva de spus.
Îi înfruntă privirea deşi şi-ar fi dorit ca... pământul să se deschidă şi să-l înghită. Aceeaşi strălucire verde săgetând-o până în adâncul fiinţei. Soţia îi şoptea ceva dar el nici nu clipea şi probabil nici n-o auzea căci nu-şi dezlipea ochii de Angela. Se citea pe faţa lui că era tulburat în timp ce Angelei îi pierise şi ultima nuanţă de roz, era lividă toată.
-Ţi-e rău, iubito? auzi ca prin vis vocea lui Aron.
-O uşoară ameţeală, probabil de la emoţii. Dar îmi revin. Hai să-i felicităm pe ai tăi.
-Nu e prima ameţeală a serii, interveni şi Lia. Cred că te-a deocheat careva cum spune bunica. Dacă era aici, avea leac imediat.
-Termină cu prostiile astea băbeşti, Lia, se auzi şi replica mamei. Sigur e de la fum, de la mirosul artificiilor, al lumânărilor… mi se întâmplă şi mie când sunt mai obosită. Puţin aer şi-şi va reveni.
Cedă insistenţelor lui Aron şi acceptă să-l însoţească afară. Acum privea în gol, aşezată cuminte pe-un scaun în vreme ce-l aştepta pe acesta să iasă de la garderobă cu pelerina ei.
Restul zilelor până la revenirea lui Aron se derulară aparent încet şi totuşi prea repede căci se apropia petrecerea şi avea emoţii.
Cristina se întorsese pentru o zi în capitală, extrem de încântată de toţi nepoţeii săi. Adunase un geamantan de poze şi petrecură o seară întreagă povestind pe marginea lor. Era fericită. Relaţia cu fratele şi cumnatul nu excela… se tolerau… dar măcar erau aproape. În schimb cea mică îi semăna perfect. Aceeaşi gropiţă în barbă, acelaşi nas cârn şi păr cârlionţat. Culoarea ochilor era încă neclară dar era convinsă că vor fi verzi ca ai ei. Era singura care moştenise ochii tatălui şi iată acum, nepoata sa. Ciudat cum aranja Cineva lucrurile.
Nici nu ştia când se făcuse vineri. Cristina era atât de agitată de parcă se prezenta în faţa reginei Angliei, nu în faţa unui pruncuşor, al nepoatei sale. Cumpărase cadouri pentru toţi… şi le tot răvăşea de teamă să nu uite ceva. O timorau întâlnirea cu fratele ei, prezenţa cumnatului care niciodată n-o acceptase dar îşi spuse că va fi bine. Se despărţi totuşi de Angela cu lacrimi tremurând în colţul ochilor dar fericită şi plină de speranţă.
Mai făcu o dată cu mâna maşinii din care tocmai coborâse şi urându-i încă o dată baftă Cristinei, în gând, urcă scările spre firmă, zâmbind.
O preocupa petrecerea care se apropia. Avea totul pregătit, ochise şi ceva pentru părinţii lui Aron dar cum nu se putea decide singură, amânase aşteptând revenirea acestuia.
Zilele se scurgeau cu repeziciune. Treceau aducând bucurii și luând pe aripile lor povara deznădejdilor. Bunicul Ilenucăi trecuse cu bine și de cea de-a doua intervenție. Îngerașul, dăruit ani în urmă de Ilenuca, îi purtase noroc așa își șopteau cei doi făcându-și cu ochiul unul altuia sub privirea bunicii care se prefăcea a nu le pricepe taina.
Parcă mai ieri se bucuraseră de cele 2 premii de sfârșit de an, întrucât învăța bine Ilenuca, era și isteață și ambițioasă. Acum se apropiau sărbătorile de Crăciun și toată gospodăria trecuse deja prin freamătul mâinilor harnice ale bunicii. Totul era scuturat, dereticat şi reaşezat.
Trecuse ceva vreme de când bunicul Ilenucăi tot intra și ieșea de prin spitale. Bunica încerca să fie tare, dar adesea, ochii trădau lacrimile vărsate prin cele mai ascunse cotloane ale casei.
Pas cu pas, toamna își intra în drepturi. Frunzele copacilor doineau a despărțire iar verdele atât de viu altă dată devenise o amintire galben-ruginie.
Pe cer, soarele apărea cu binecunoscuta-i demnitate, dar făcea doar oficiul de prezență. Razele sale se prelingeau aducând lumina, dulce amăgire din zilele de vară.
Ilenuca creștea văzând cu ochii și deseori întrebările ei o puneau în mare încurcătură pe biata bunică.
La rându-i se simţea cercetată de seninul jucăuş al celor doi ochi albaştri şi-i zâmbi molcom invidiind-o oarecum pentru savoarea şi francheţea cu care-o făcea.
-Wow… am amuţit. Norocosule, de asta o ţii tu, ascunsă. Îmi pare bine Angela şi se îmbrăţişară ca două vechi prietene.
-Încântată, Lia. Eşti foarte frumoasă, bag de seamă că-i o trăsătură de familie.
-O mezină cam alintată dar iartă-i pornirile celor 21 de ani, interveni Aron privind cu drag cele două graţii ce-l flancau.
Luară loc pe terasă şi discuţia se înfiripă la început timid şi culmea cel mai stingher părea a fi Aron. Poate minoritatea îl speria căci fetele în ciuda diferenţei de vârstă păreau a avea destule subiecte în comun. Sub aspectul celor 21 de ani Lia ascundea o maturitate nebănuită, peste care arunca involuntar câte-o umbră jucăuşă.
M-am oprit deunăzi să privesc un pod. Un pod e acel ceva pe care se presupune că poți păși în siguranță. Un pod nu e doar puntea dintre lumi cât mai ales dintre oameni.
Chiar și simplul fapt de a ne privi în oglindă se bazează pe conceptul de pod: eu și imaginea mea devenind puncte de sprijin ale acestui nou pod creat. Și cred că întreaga viața ne străduim să menținem în echilibru aceste două picioare de pod.
Îmi place ”să mă privesc în oglindă” cu ochii închiși. E un exercițiu pe care-l fac când vreau să mă simt. Așa pot face abstracție de formă și mă pot concentra pe ceea ce vreau să văd cu adevărat. Am învățat să fac asta gândindu-mă la cei care nu mai sunt lângă mine sau care-s prea departe și așa am descoperit că îi port în mine prin iubirea pe care o simt față de ei.
Îmi pare nedreaptă folosirea la trecut verbul ”a iubi”, e ca și cum ne-am dezice de o bucată din noi.
E corect să spun mi-am iubit bunicii, tatăl?! N-ar însemna că iubirea mea a murit odată cu ei?!
O plecare din viața mea nu va însemna niciodată o iubire mai puțin...
Deschise uşa c-o mină supărată, pregătită să-i reproşeze lui Aron că i-l furase pe Mark şi înlemni.
-Cristina?!
-În carne şi oase. Numai că nu prea teafără, spuse arătând glezna bandajată
-Nu ştiam că vii…
-Nici eu… a fost o surpriză şi pentru mine,o să-ţi povestesc, răspunse aceasta rezemată de tocul uşii, mângâindu-l pe Mark care-i sărise efectiv în braţe.
-Dar ce-ai păţit?! Sângerezi…vai…
-Nu e aşa grav pe cât pare…un mic gemuleţ desprins din rama unei uşi m-a julit în cădere. M-am oprit să iau nişte ziare… şi…
Angela îl privea nedumerită, măcinată de sentimentul că bulversase întregul angrenaj al serii romantice, întreaga lui strădanie, nimicită din aceeaşi teamă a întrebărilor ce nu-şi aveau încă răspunsul. Nu mai fumase de câteva zile, încerca să renunţe dar acum avea nevoie de-o cortină pentru stările ce-o năpădeau. Voia să se ascundă de dincolo de fumul gri şi-alene să-şi descoasă sufletul. „A pregătit o cină romantică, flori iar eu am vrut în pat! I-am dat totul peste cap. Ce-o fi în mintea lui?!”
Reveniţi acasă stătură la poveşti probând, despachetând şi admirând năzdrăvăniile celor doi. Aron nu mai urcase, urma să revină în cel mult o oră s-o ia.
-De ce-ai cheltuit iar Angela? Trebuie să-mi spui cât îţi datorăm! insistă Ada privind cum umbra lui Relu se profila deja în spatele ei.
-Sunt cadouri. Nu te prosti, Ada! Scuzaţi-mă câteva minute, mă duc să pregătesc camera pentru copii, spuse dispărând în camera Cristinei.
Se mai foi între camere câteva minute apoi reveni în living.
-Am pregătit totul, rosti Angela adresându-i-se lui Relu care se ţinea cu mâna de cap în timp ce privea atent o pastilă. Copiii vor dormi în camera în care ai dormit tu, Ada într-a mea… iar pentru tine, acelea sunt aşternuturile, canapeaua te pricepi s-o tragi.
Nici nu ştia când trecuse timpul. August adusese cu el căldură şi multă zăpuşeală într-un Bucureşti sufocat de poluare şi trotuare încinse. Concediile era în toi... de solicitări, la firmă, nu duceau lipsă şi de multe ori o prinsese noaptea pe acolo. Şi Cristina o certase că era prea perfecţionistă dorindu-şi să aibă habar de toate.
-Eşti doar un om, tu conduci… supervizează… nu-ţi sufleca tu mânecile ! Off... încăpăţânată mai eşti! O să se sature băiatul ăla… Aron, ziceai, nu?!... de atâta aşteptat seară de seară.
-Şi el munceşte foarte mult.
- Abia aştept să trag o fugă până-n ţară. Mi-e dor de Mark, mi-e dor de tine... vreau să-l cunosc pe Aron şi să stăm la poveşti mult... tolănite pe covor fumând ca turcii! Mi-e aşa de dor să mai vorbesc româneşte.
Se trezi cu senzaţia că era privită. Cineva se juca cu părul ei ce se desfăcuse răspândindu-se pe pernă … pe trupul ei, acoperind ce dezvelise ea în timpul somnului. Aşa şi era.
Aron sprijinit într-o mână o privea mângâindu-şi obrazul cu vârful unei şuviţe.
-Nu-i frumos să priveşti o femeie în timp ce doarme, spuse ea îmbujorându-se că mai bine de jumătate din trupul ei era dezvelit.
-La cât sunt eu de rebel e suficient să-mi spui ca s-o fac şi a doua oară. Nu te acoperi, oricum e tardiv… te cunosc şi cu ochii închişi. Uite de exemplu dacă te sărut aici, spuse el aplecându-se şi sărutându-i aluniţa ce-o avea sub unul din sâni… ştiu c-o să te gâdili.
Aron conducea bine. Angela îi privea mâinile cum manevrau cu abilitate volanul. Erau frumoase şi îngrijite, remarcase şi prima dată.
Locul unde au intrat nu semăna deloc cu ceea ce-şi amintea ea despre circ. Avea în faţă o arenă elegantă, sofisticată totul învăluit în lumini plăcute. Partea spectatorilor era compartimentată în mici separeuri, marcate cu numeroase plante ornamentale, totul dispus uşor etajat. Erau mese, scaune şi chelneri impecabili. Totul foarte curat cu bun gust ca şi muzica ce se revărsa discret.
Era un spectacol de gală aşa cum anunţa afişul găsit la intrare. Observase medalii şi strălucire, nume şi trupe ce păreau a fi celebre. Acrobaţie cu exerciţii premiate, câteva numere de dresaj, iluzionism...
Era sâmbătă spre seara… alta, aceeaşi singurătate. Cris plecase iar ea privea absentă un film căruia nu-i reţinuse nici titlul. De regulă Mark nu prea tolera să-i fie atinsă blăniţa dar acum parcă cuprins de aceeaşi letargie zăcea leneș în braţele Angelei.
Era o tristeţe molcomă de parcă timpul îşi număra clipele iar tăcerea îi stătea în prag aşteptându-şi restul.
Se ridică mai mult târându-şi trupul, înhăţă telefonul strecurându-l în buzunar apoi pachetul de ţigări şi-l urmă pe Mark care-şi manifestase dorinţa de a ieşi pe afară. Nu era nerăbdător ca altă dată, aştepta docil la uşă o privind-o galeş aproape cerşind ceva freamăt şi-o brumă foşnet.
Îşi cumpără ţigările şi ignorând privirile dezaprobatoare ale unora îşi aprinse una trăgând cu sete, de parcă nu mai fumase de-o veşnicie. Paşii i se înşirau inegali, rostogolindu-se c-un sunet surd pe trotuar ca mărgelele unui şirag agăţat în colţurile vieţii. Farurile maşinilor şi câţiva trecători grăbiţi mai aminteau de agitaţia de peste zi.
O adiere blajină îi învolbura părul lăsat pe spate, ca-ntr-un tandru alint. Doar rândurile cu scrisul uşor înclinat… rândurile, în care Cristina îşi mărturisea literă cu literă sufletul nu-i dispăreau din faţa ochilor. Ecoul lor abia acum o ajungea.
