Ajunşi acasă în puterea nopţii se pierdu în braţele bunicilor. Abia spre dimineaţă merseră la culcare şi atunci de gura lui Andrei care nu pricepea ce pot avea atât de discutat.
A doua zi se luă cu despachetatul, se ocupă de căutarea ornamentelor de brad dar mai ales stătu la poveşti cu bunica şi bunicul. Cuibărită în patul din bucătăria copilăriei, asculta şi-i sorbea din priviri pe cei doi bătrânei ai ei care din an în an parcă se împuţinau.
Bunica devenise mai molcomă în mişcări. Mâinile care altă dată răvăşeau cu putere prin covata de pâine, tremurau vizibil. Nici bunicul nu mai era acelaşi. Marga îi surprinsese adesea o privire tristă sau rătăcind undeva în neant. Nu era prea lămurită de ce şi ceva în interiorul ei îi strângea inima ghem. Găsi o clipă de singurătate cu el dar nu obţinu decât un singur răspuns „ale bătrâneţii valuri, bunicule, bagi tu în seamă toate fleacurile”. Nelămurită, apelă la Irina dar şi aceasta o lămuri scurt „trec anii şi pentru noi dar mai ales pentru ei”.
Ocupaţi cu tăierea porcului, cu pregătirea celorlalte bunătăţi nici nu realiză când trecură zilele până în Ajunul Crăciunului. Terminase de împodobit bradul şi acum aştepta colindătorii, în timp ce-şi desfăceau darurile. Pe mulţi nici nu-i mai ştia Marga, copiii vecinilor crescuseră şi de multe ori se vedea nevoită să întreba cine erau cei ce colindaseră.
În prima zi de Crăciun, participau cu toţii la slujba religioasă. Abia atunci când îşi încheia haina pregătindu-se să iasă din casă Marga simţi în buzunar cadoul şi plicul de la David. Cum bunicii deja o aşteptau le scoase din buzunar punându-le în poşetă pentru mai târziu când se va găsi un pic de vreme.
După slujba stătură la masă cu toţii care cum veniseră. Bunicii erau tare fericiţi aveau acum casa plină, o masă îmbelşugată şi luminată de zâmbetele copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor. Era una din puţinele zile de peste an când se adunau cu toţii. De regulă masa se întindea pe toată durata zilei. Bărbaţii mai ieşeau la o ţigară, mai aruncau un ochi prin curtea casei, iar femeile rânduiau, aşezând totul sub atenta supraveghere a bunicii. Se adunau vase multe şi bucătăria bunicii devenea neîncăpătoare. Dar încet totul era aşezat la locul lor şi mai spre seară cei ce nu rămâneau peste noapte se întorceau la casele lor.
Marga se juca, povestea şi se lăsa la cheremul nepoţeilor ei din veri, căci unii fuseseră destul de harnici şi erau de toate vârstele de la 2 ani până la 10-12.
Toată ziua gândul îi zburase la cadoul lui David dar abia spre seară veni şi vremea lui.
Pitită într-un colţ al camerei asculta trosnetul lemnelor în sobă. Mirosea a Crăciun, totul era minunat, dar în zile ca acestea îi lipseau cel mai mult, părinţii. Închise ochii pentru a da făgaş lacrimilor ce veneau pe trena unor asemenea gânduri.
Îşi aminti de mâinile mamei ajutând-o să-şi despacheteze cadourile, îşi aminti de semnele ce şi le făceau părinţii între ei când ea bucuroasă îi mulţumea lui Moş Crăciun că i-a înţeles scrisul şi a primit ce şi-a dorit. Îşi aminti de anul fără Crăciun, anul când toţi şi toate se schimbaseră. Zâmbi apoi un pic amar privind prin vălul timpului la Anemona.
Plecată de lângă ea în acea zi de miercuri… vorbiseră la telefon mai pe seară şi-n următoarea zi..
-Ce faci iubita? Marga, sunt…
-Nu te-am uitat…sunt bolnavă dar nu uitucă…dar a trebuit să duc lupte să pot recupera telefonul…din mâna vampiriţei de Luciana.
-E acolo? Când a venit? Mai stă nu-i aşa? Din păcate n-am terminat formalităţile şi mă văd nevoită să mai rămân o zi…dar în week-end sunt a ta! Dar ce timbru are…şi debit, nu joacă? Mă întreb cui să semene altfel?!
- Nu-i aşa?! Râzi tu… dar e un mic monstru cu atenţia distributivă…iar când vede telefonul e durere! Uite tuşica Tina încearcă s-o vrăjească c-un telefon de jucărie ca să pot vorbi cu tine…dar nu va ţine. Hai să ţi-o dau un pic la telefon..
-Alo Luciana…spuse Marga, realizând după suflul accelerat că aceasta preluase telefonul.
- Alo…da, mami…tanti Maga…blou! Tu… blou! Pa , pa! auzi Marga o voce caldă ce i se lipise de suflet încă de la primele sunete, căreia Anemona îi repeta „ e tanti Marga din tablou”.
- Alo Luciana….repetă Marga, da ….din tablou!
- Deja văd că v-aţi cunoscut! Da, ai priceput că spune tot ce i se repetă…. Uite acum arată spre tablou…Da, pui …e Marga din tablou! O va ţine aşa preţ de 5 minute...
- Ştie fata că repetarea e mama învăţăturii, încercă o glumă Marga intuind din pauzele lungi că Anemona nu era chiar bine!
- Da… dar fii-mea crede-mă, bate toţi papagalii vorbitori…reuşi să mai îngaime Anemona cuprinsă de un acces puternic de tuse.
Cu telefonul lipit de ureche Marga tremura aşteptând ca prietena ei să se liniştească. Plânsul o podidi fără să vrea. Încerca să se abţină de teamă ca aceasta să nu o audă, să nu o simtă. Şi trupul parcă o durea resimţind ea însăşi zbuciumul surioarei sale…care se lupta pentru fiecare clipire, pentru fiecare respiraţie….Ar fi închis dar…
Un sunet sec îi răsună în ureche. Era semn că la capătul celălalt cineva închisese. Marga privea înmărmurită telefonul…Ar fi sunat iarăşi....Privea fix cadranul ceasului de perete….numărându-i involuntar ticăitul…Trecuseră doar 24 minute…dar era deja un sfert de veşnicie.
Telefonul îi vibra în mână dar acum n-avea curaj să răspundă.
- Alo, şopti într-un târziu…
- Scuze Marga, Tina sunt…eu am închis! Anemona s-a liniştit…tocmai intrase doamna Eugenia şi s-a ocupat imediat de ea! Acum doarme…O să rămână doamna peste noapte cu noi…căci nu se simte prea bine…fata mea…
- Bună seara…am simţit din ton, din pauze şi din tusea care-a apucat-o…că nu-i bine. Când se trezeşte spuneţi-i că mâine seară sunt la ea…să facă bine să mă aştepte…mi-a promis…
- Bine Marga, închid acum că tocmai a venit soţul meu! L-am rugat să vină să-i ducă pe Luciana şi pe bunici acasă…c-a obosit-o şi năzbâtia asta mică…dar tare-a mai fost fericită în cele câteva ore cât au stat împreună.
- Da, mai vorbim mâine seară…spuneţi-i Anemonei că vin…cum am promis…
O noapte agitată, urmată de o zi şi mai şi…dar mai pe seară era deja la poarta prietenei sale.
De departe atât ea cât şi Andrei, unchiul său, zăriseră agitaţia, luminile….salvării care demară în trombă chiar în momentul când ei ajunseseră…învălătucind praful drumului de ţară.. şi înfiorând cu sunetele inconfundabile pielea şi inima celor ce se iţeau care la poartă, care dincolo de garduri.
Apucase s-o vadă pe Tina urcând în salvare şi pe soţul ei cu lacrimi în ochi privind în urma lor.
Fără nici un cuvânt Andrei luă urma salvării. Marga parcă încremenise…tot drumul până la cel mai apropiat spital…nu vărsă nicio lacrimă, nu rosti nici un sunet. Doar din când în când întorcea capul spre unchiul ei oftând.
Ajunşi la spital o găsiră pe Tina pe hol. Agitată, disperată ţintuia cu îndârjire o uşă. Avea o privire de animal hăituit…lacrimile i se înnodau în barbă şi repeta sacadat….”Nu şi ea Doamne …nu mai pot!...apoi sărea „Iart-o Doamne…. că nu mai poate sufleţelul ei să îndure”
Văzându-i pe Marga şi pe Andrei se prăbuşi în braţele lor. Fură necesare câteva calmante şi intervenţia unei asistente.
După vreo oră şi ceva uşa se deschise şi doamna Eugenia, asistenta care se ocupa de Anemona…se apropie. După privire Marga intui că veştile nu-s bune.
- Şi-a revenit…e conştientă…dar nu cred că va mai fi mult timp.
Am vorbit cu doctorii să puteţi intra…doamna Tina. N-am ştiut că sunteţi aici domnişoara Marga… pot vorbi şi pentru dumneavoastră…
- Mulţumesc…dar s-o lăsăm pe mătuşă ei întâi.
- Nu… Marga, intră tu…sunt convinsă că dacă-ar avea de ales.…asta ar alege şi Anemona. Mi-au trebuit mulţi ani să înţeleg că am rupt o prietenie şi o legătură de viaţă….vă datorez asta şi ţie şi ei.
Marga se apropie timid de uşă…de dincolo de ea o întâmpină imaginea trupului firav…conectat la diverse fire şi tuburi…acea fărâmă de om din care rămăsese doar o umbră.
Anemona parcă dormea. Marga se aşeză pe scaunul de lângă pat şi-i luă mâna mângâind-o. Nu plângea, nici măcar nu respira…doar privea şi mângâia. Îşi privea prietena în ochi ….tăceau…doar sufletele lor îşi vorbeau…nu mai erau cuvinte, nu mai erau sensuri…erau doar două suflete ce-şi luau rămas bun. Stătură aşa vreme de câteva minute…până ce Marga tresări simţind o mănă pe umăr. Era doamna Eugenia…care-i făcea semn că Anemona a adormit şi c-ar fi bine s-o lase să doarmă.
Se ridică cu grijă… dădu drumul mâinii prietenei sale…şi sărutând-o uşor pe obraz se depărtă mai mult trasă de mână de doamna Eugenia. Simţind sărutul, Anemona deschisese ochii numai pentru o clipită. Pe chipul palid şi mult prea străveziu înflori o umbră de zâmbet…apoi închise ochii.. doborâtă probabil sub efectul calmantelor.
Marga se desprinse de doamna Eugenia îndreptându-se spre o fereastră din capătul holului. Auzi în spatele ei…paşii grăbiţi ai unchiului ei…dar şi vocea blajină a doamnei Eugenia:
-Lăsaţi-o singură, câteva clipe…e mai bine aşa…
Marga privea pe fereastră…înserarea. Şi-n sufletul ei era înserare, dar deşi nu schimbaseră nici un cuvânt înţelesese rugămintea Anemonei…privirea ei o anunţase că va părăsi această lume. Îi văzuse chipul chinuit şi dorinţa de a se termina …iar acum Marga ştia ce avea de făcut. Privea pe fereastră umbrele din natură…apoi cerul murmurând în sinea ei o rugăciune. Se ruga ca Bunul Dumnezeu să se îndure de sufletul prietenei sale, s-o uşureze de durere….se ruga de părinţii ei şi de cei ai Anemonei s-o întâmpine ca să nu-i fie frică….
Se apropie de cei trei spunându-le:
-Merg până la biserica din curte….să aprind o lumânare. Voi fi bine unchiule….mă duc să-i luminez calea Anemonei şi revin …spuse Marga, cu o voce calmă, domoală ce venea parcă de undeva de dincolo de ea.
Cât îşi mai dorise un Crăciun cu ea. Cât îşi dorise Anemona să poată sufla în tortul cu două lumânări al fiicei ei, născută în a doua zi a Crăciunului, dar…
O făcuse ea, Marga, ştiind că prietena ei asta şi-ar fi dorit, printre lacrimi furişate şi multă durere găsise puterea de a zâmbi copilei care se bucurase de tot ce se petrecea dar întorcea când şi când capul spre uşă rostind timid „Mami…”
Fusese totodată primul Crăciun petrecut cu Luciana, mica minune care tocmai ce-o sunase şi către care avea de gând să plece în dimineaţa zilei următoare. Privi cadoul Lucianei, abia aştepta să-i vadă reacţia, abia aştepta să se bucure de bucuria ei, de strălucirea celor două gropiţe din obraz. Ce repede trecea timpul.
Desfăcu hârtia de ambalaj şi amuţi. Avea în faţă o cutie superbă, în care sigur se afla o bijuterie. Mâinile începură să-i tremure de nervi. Ridică elegantul capac şi rămase stupefiată, era un ceas superb, acel ceas pe care-l admirase tăcută într-una din plimbările cu David prin bătrânul Bucureşti, dar al cărui preţ o intimidase.
Colindaseră multe magazine dar tocmai pentru a nu fi greşit interpretate reacţiile se abţinuse de la tot felul de comentarii.
O mirase insistenţa lui de a opri la raioanele de bijuterii dar o pusese pe seama unui cadou pentru cineva care-l aştepta acolo în Germania. Fuseseră vreo două telefoane la care răspunsese datorită insistenţei lor, dar cum convorbirea se desfăşurase în germană, Marga nu pricepuse nimic. Singura certitudine era că vorbea cu o femeie şi el nu fusese foarte în largul lui.
Nu-i convenea cadoul, deşi era superb, nu i se părea potrivit să-l accepte. În primul rând relaţia dintre ei, se cunoşteau de câteva zile şi un asemenea dar era mult prea mult atât ca valoare sentimentală dar mai ales materială.
Nu ştia ce să creadă, o refuzase când mai, mai că i se oferise pe tavă iar acum încerca s-o cumpere cu daruri extrem de scumpe. Nervoasă puse mâna pe telefon, dar ochii îi căzură pe plicul ce-şi aştepta cuminte rândul de a fi deschis.
Înăuntru, altă surpriză, o felicitare muzicală pe care era trecut un simplu număr de telefon. Răsuci felicitarea pe toate părţile, nedând importanţă melodiei şi parcă mai nervoasă tastă numărul de telefon. Se opri însă la ultima cifră şi închise, abia acum ascultând melodia ce răzbătea din felicitarea rămasă deschisă.
În primul rând era destul de târziu şi-apoi nu voia să spună lucruri pe care le-ar fi regretat. Nici nu ştia de fapt ce avea de gând să spună. Melodia se terminase de mult, lăsând dor murmurul focului să mai doinească şi tăcerea unor aşteptări s-o împresoare. Afară începuse să ningă uşor. Marga deschise fereastra şi întinse mâna. Câţiva fulgi uşori poposiră timid în palma ei. Le privi transformare gândindu-se că ea era totuşi mai norocoasă ca un fulg de nea.
Împachetă cuminte totul spunându-şi că noaptea ca un sfetnic bun îi va limpezi oarecum gândurile.
A doua zi de dimineaţă plecă spre Luciana, împreună cu Irina şi Andrei. Petrecu clipe minunate şi se bucură de Luciana care fizic aducea tot mai mult cu mama Anemonei, dar temperamental era argint viu asemeni celei ce-o născuse.
O privea minunându-se cum genetic se transferaseră toate, până şi acea lumină jucăuşă, ce copil fiind o observase ani la rând în privirea Anemonei.
Crescuse, împlinea şase ani. Parcă mai ieri i se agăţase prima oară de gât, vociferând ce doar ea înţelegea. Acum aveai cu cine discuta. Bunica ei, soacra Anemonei, fostă învăţătoare în sat pensionată mai devreme pe motive medicale se ocupase exemplar de ea şi rămâneai blocat cât de isteaţă era.
Ziua trecea pe negândite, cu Irina şi cu Luciana nici nu te puteai plictisi.
- Gata am vorbit cu nanul Victor, în cel mult jumătate de oră ajunge şi putem tăia tortul, intră Luciana în camera sărind într-un picior.
Marga tresări la auzul acestor cuvinte. Nu se mai întâlnise de mult cu Victor. În toamna acelui an se zăriseră într-un magazin dar cum niciunul nu era singur, doar se salutaseră schimbând câteva amabilităţi, refuzând invitaţia la un suc. Drept e că Elena, care-l ştia doar din poveşti, mai, mai că acceptase, înghiontind-o şi pe ea să accepte, dar pretextând o oarece urgenţă, Marga se fofilase, ca de obicei. Ce-i făcuse după aceea Elena, mamă, mamă!
Acum parcă nu-şi mai găsea locul, deşi recunoştea în sinea ei, sperase la întâlnirea lui Victor aici. Poate de aceea nici nu-l sunase pe David. Nu mai ştia nici ea. Simţi privirea Irinei aţintită aspra ei. Realiză că nimic din frământările ei nu-i scăpaseră acesteia şi-i zâmbi cu drag.
Cu braţele pline de cadouri acesta intră, menţinându-şi cu greu echilibrul din cauza Lucianei care-i sărise de gât, la fel cum făcuse cu doar ceva timp în urmă la sosirea Margăi.
Salută pe toată lumea îmbrăţişând şi sărutând. Până ce în final ajunse şi la ea.
Ce nevoie era de cuvinte când privirile lor îşi vorbeau atât de intens, când mâna ei uitată involuntar în mâna lui îl recunoştea.
Trecură repede peste moment căci Luciana se îndreptă spre ei şi luându-i de mănă pe amândoi, se adresă bunicii:
- Gata, bunica. Nana Marga şi nanul sunt aici, putem tăia tortul. Adu-l mai repede că abia aştept să-mi pun o dorinţăşi să desfac cadourile.
- Da, draga mea, cu cea mai mare plăcere, spuse acestea şi atingându-l pe umăr pe soţul ei, continuă, hai Toadere, de mă ajută că-i grabă mare văz.
Rămaşi în picioare cu Luciana între ei, care trepida de fericire, dar nu le dădea niciunuia drumul la mână, atât Marga cât şi Victor se simţeau stingheri.
- Hai… tuşică Irina, scoate aparatul şi fă poze, ce mai aştepţi?
Irina care rămăsese privindu-i pe cei trei, tresări ca trezită din transă. Într-adevăr arătau tare bine împreună.
- Fă-mi o poză cu nana şi cu nanul. Apoi fă-le şi lor o poză împreună, că m-am uitat cu bunica prin albumele foto, chiar ieri şi am văzut că nu am poze cu ei amândoi.
Parcă era teleghidată Marga, aşa de tare tresări când mica zburdalnică o zbughi dintre ei, punându-i mâna în cea a lui Victor. "Apropiaţi-vă unul de altul"auzi vocea Irinei în timp ce nemulţumită de unghi încerca o altă prindere.
Simţea braţul lui Victor în jurul taliei ei şi instinctiv îşi puse mâna pe mâna lui. Mai înalt cu cel puţin un cap ca ea, Victor se aplecase oarecum spre ea învăluind-o cu prezenţa şi parfumul lui. Marga clipi brusc stricând iarăşi poza Irinei. Era exact acelaşi parfum pe care-l simţise şi la David. O intrigase mirosul de cunoscut la David şi nu ştiuse de ce. Acum realiza că foloseau acelaşi parfum.
În sfârşit apăru şi tortul. Cu tradiţionalul „La Mulţi Ani!” cu pusul dorinţei, suflatul în lumânări şi despachetarea cadourilor, nici nu observară scurgerea timpului, dar cum Andrei era şoferul, acesta se ridicase deja dând tonul plecării.
Irina şi Andrei deja ieşiseră pentru a porni maşina conduşi de bunicii Lucianei. În casă rămăseseră doar ei trei. Luciana îi luase de gât pe amândoi:
- Vă iubesc de mor, dragii mei. De ce nu mai staţi?! Mi-ai promis că mă iei la Bucureşti, nană Marga! Ştii într-un week-end am fost cu bunica la nanu. Am vrut să vin şi la tine dar nu mai stăteai acolo şi nanu n-a ştiut unde te-ai mutat. Să-i spui şi lui unde te-ai mutat ca să putem veni amândoi la tine, când mă mai ia la el la Bucureşti.
- Da, iubita mea, m-am mutat. Bineînţeles că-ţi spuneam unde să vii, de ce nu m-ai sunat?
- Eu am vrut dar bunica a spus să nu te deranjăm că abia te mutaseşi şi n-am avut cum să te sun că telefonul tău îl are doar bunica, nici nanul nu-l ştie. Nu-i aşa, nanule? ceru confirmarea celor spuse Luciana .
- Marga de ce nu mai rămâi un ceas-două. Eu plec astă-seară spre Capitală şi te pot lăsa în drumul meu.
- Iniţial aşa îmi propusesem, ba chiar să înnoptez aici, Victor, dar iată c-a intervenit ceva şi vreau ca mâine să fac un drum la Bucureşti. Am ceva de rezolvat, Irina şi Andrei nici nu ştiu, de fapt abia azi m-am decis.
- Gata frumuseţe, dă să te mai pupe tuşa Irina o dată. Hai Marga,că Andrei face ca trenul, intră Irina ca o locomotivă
- Tocmai ce-i spuneam, că eu plec astă seară spre Bucureşti. O pot aduce eu… sau mai bine mergi din seara asta la Bucureşti, cu mine, completă Victor adresându-i-se Margăi.
- La Bucureşti?! Pleci?! Credeam că mai stai, nu mi-ai spus că pleci deja. Să vezi când o auzi bunică-ta, Marga, completă Irina privind-o nedumerită pe Marga. S-a întâmplat ceva?! Dar în fine discutăm noi. Şi ce faci? Rămâi şi vii cu Victor, mai târziu?
- Nu ştiu, nu l-aş pune pe Victor să mai ocolească pentru mine, să întârzie din drum.
- Nu e nicio problemă Marga. Şi nu întârzii că n-am nicio urgenţă, dar nici aici nu am ce face. Dacă mai trăiau părinţii aveam pentru ce merge acasă aşa am trecut prin sat doar să las nişte lumânări. De când nu mai sunt ai mei, foarte rar şi eu şi sora mea mai venim în sat. Doar pe ea o mai am şi cum ea n-a vrut să vină azi cu mine, din motive de iubire, bănuiesc, mă grăbesc eu spre casă, deşi nu s-ar supăra dacă n-aş ajunge astă-seară, am simţit eu binişor.
- Deci s-o luăm cătinel, interveni, Irina, cu logica ei indubitabilă.
Marga zâmbi ştia că Irina e cel mai bun mediator şi negociator. Auzise de mii de ori formula cu „luatul cătinel” şi realiza încotro bate logica mătuşii sale.
- Victore, nu te grăbeşti spre Bucureşti, iar tu Marga mâine ai treabă, nu? Nimic mai simplu. Eu plec acum cu Andrei, care între noi fie vorba deja cred că-i la faza de spume… da, mi-l domolesc eu cât ai zice peşte. Tu vii cu Victor peste câteva ceasuri. Mai bucuraţi şi voi fata asta care moare după voi amândoi,…aşa-i puştoaico? ceru ea susţinere Lucianei care deja sărea în sus de bucurie. Bun, şi domnul Victor înnoptează la noi şi mâine dimineaţă plecaţi împreună spre capitală.
De afară se auzi un claxon prelung semn că Andrei chiar spumega.
- Hai ce spuneţi? Dar mai repede că mă trage omul meu pe roată, completă ea făcându-le cu ochiul. Argumente contra n-aveţi, văz eu bine, deci fug şi vă aştept acasă cu bine. Până atunci aşez ploile şi cu bunică-ta. Of, ce v-aţi face fără mine?! adăugă zâmbind şi dând-şi ochii peste cap. Acum vă las fug la turbatul meu că scoate lumea în stradă de atâta claxonat.
Atât Marga cât şi Victor izbucniră în râs privind în urma ei. Marga deja şi-o imagină în maşină, frecându-şi mâinile de bucurie şi domolindu-l pe Andrei care făcea pe durul doar până ce-i zâmbea Irina un pic mai galeş apoi devenea cel mai docil bărbat. O iubea, îl iubea, se iubeau unchii ei. Se completau perfect, singurul regret că nu avuseseră copii.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu