miercuri, 4 iulie 2012

Vitraliu stingher (5)


Trecuse mai bine de un an de la incident. Auzise că Paul avea pe cineva şi se bucura sincer pentru el. 
Acum era convinsă că el nu s-ar fi putut preta la aşa meschinărie. De fapt, la câteva luni de incident îl sunase invitându-l la o cafea  cu intenţia de a-şi cere scuze pentru judecata ei pripită. Dovedindu-se  încă o dată un domn prin excelenţă nici nu-i dădu voie, spunându-i că reacţia ei fusese perfect normală, perfect îndreptăţită şi că el este cel ce trebuie să-şi ceară scuze că nu a luat atitudine.
Mai schimbaseră câteva banalităţi vreme de câteva minute apoi se despărţiră stingheri. Îşi promiseseră că se vor mai suna, pentru a repeta ieşirea dar nu se mai întâmplase. Se întâlneau destul de des, fapt inerent, ţinând cont că departamentele lor colaborau. Nu rata evenimentele importante care-o priveau, sunând-o sau dăruindu-i câte un buchet de flori.
- Garoafe roşii…da…nici n-am nevoie de indicii…şi un bănuţ pentru gândurile care te fac să zâmbeşti aşa tandru! auzi ca prin vis Marga vocea Elenei.
- Tu n-ai nevoie de indicii niciodată, răspunse aceasta, făcându-i cu ochiul.
- Da şi cred că nici zâmbetele nu era pentru mine. 
- Zâmbeam?! Nici n-am realizat. Trebuie că păream tare ciudată…
- Ciudată n-ai fost niciodată dar specială, da! 
- Aşa mă vezi tu că ţii la mine…Nu mă face să roşesc mai mult decât ai făcut-o pe azi păsărică… păsărea…ce cânţi şi la fereastra altora! Să nu crezi că scapi aşa, o ameninţă în glumă pe Elena care mima deja iertarea.
- Dar îţi stă aşa de bine îmbujorată… Fug că mai am câte ceva de rezolvat . Plecăm împreună?
- Da…ne vedem la 14,30 în faţa uşii principale.
- Bine, draga mea. Am câteva faxuri de expediat şi mapa de corespondenţă de triat. Iar tu amestecă-te în mulţime… uite ce bancuri spune Teo sunt cu toţii pe jos de râs.
- Nu… Elena, urc la mine-n birou! Vreau să-mi ud florile…s-o caut pe tanti Floricica să vorbesc cu ea să aibă grijă de ele. Am rugat-o pe Camelia să mi le mai găzduiască câteva zile dar nu o pot ruga să mi le îngrijească. Aşa că hai… o să profit că ieşi tu ca să mă pot strecura şi eu discret, spuse Marga ridicându-se şi îndreptându-se spre ieşire.
Ajunsă în dreptul uşii mai întoarse pentru o clipă capul. Se formase un grup mare iar pe margini vreo două „bisericuţe” , aşa le spunea Elena.
Teo şi Camelia erau centrul atenţiei. Formau o pereche  frumoasă, dar fără să vrea Marga, simţise adesea că erau un cuplu unde doar una din părţi iubea iar cealaltă se complăcea în comoditatea de a fi iubit, dorit…adorat. 
Îl simpatiza pe Teo de multe ori îi descreţise fruntea cu bancurile lui. Adesea se întrebase de ce se făcuse arhitect şi nu actor căci avea veleităţi. Auzise de fapt că făcea parte dintr-o trupă de amatori dar nu-l văzuse pe scenă. Era un bărbat frumos, sosit în firmă de cel mult un an. Nu ştia prea multe despre viaţa lui privată dar din spusele celor din jur era celebru pentru instabilitatea lui sentimentală. 
Divorţată de doi ani, Camelia pusese mult suflet în relaţia lor ce se înfiripase acum câteva luni. În sinea ei  Marga nu le dădea prea multe şanse, nu… că nu s-ar fi bucurat pentru Camelia, dar Teo nu era genul de bărbat familist pe care-l căuta colega sa. Se lăsase mai mult tras în relaţia acesta fără a face el însuşi prea mulţi paşi sau a şi-o dori. Şi-apoi Camelia era o femeie frumoasă, pe care destui o curtaseră dar cum inima alege fără a cere voie, se bucura de iubirea ei. Era o relaţie tumultoasă…de multe ori se lăsase cu telefoane închise,  trântite, cu schimburi sms-uri şi ecoul unor cuvinte precum trădare, adio…
Atât de preocupaţi de ce se discuta acolo, nici nu remarcaseră plecarea ei şi a Elenei. Doar el, Paul, aflat în colţul opus al sălii privea ca şi ea de pe margine la colegii săi. El da, el o remarcase, salutându-i discret plecarea la fel de discretă. Marga îi zâmbi la rândul ei apoi închise uşa în urma ei. 
Tocurile ascuţite răsunau ritmic pe hol. Odată ajunsă în biroul ei Marga, se ocupă de flori. Mai schimbă locul la vreo două dintre ele, le udă, vorbind cu ele mai mult în şoaptă. Le promisese că în cel mult două săptămâni vor fi iarăşi împreună iar acum acestea parcă zâmbeau sub lumina blândă de martie
Se revăzu acum patru ani când preluase postul şi implicit biroul. Un birou anost, foarte rigid şi neprimitor, în ciuda mobilierului modern, a ferestrelor care-i asigurau o luminozitate de invidiat  şi o privelişte de taină. 
Câteva luni bune nu mutase niciun scaun de la locul lui. Avusese o perioadă grea… moartea Anemonei… o afectase mai mult decât lăsase să se vadă, decât putuseră unii înţelege.
Marga privi spre ceasul electronic ce trona într-un colţ de birou. Mai erau câteva minute până la ora stabilită cu Elena. Se ridică şi aruncând o ultimă privire în jur, închise uşa biroului.
Ieşi pe hol şi ghidându-se după invariabila găleată cu mop reperă locul unde se afla tanti Floricica. Se opri în dreptul uşii deschise şi ciocănind în toc o opri din ştersul prafului.
- Tanti Floricica…vă las cheia de la birou s-o daţi dumneavoastră luni sau mai târziu Cameliei, nu mai cobor pe la sala de şedinţe.
- Da, sigur don’şoara Marga, sigur că i-o dau…şi n-am uitat de floricele…staţi fără cea mai mică grijă. Intru eu imediat…să mai şterg o ţârică praful…cu toate că tare mai păstraţi ordinea…Off… dac-ar fi toată lumea ca dumneavoastră aş rămâne fără serviciu, ca mâine…dar cu oameni ca aceştia…spuse arătând în juru-i…n-am nicio frică. Nici nu pot şterge praful…ia priviţi…adăugă zâmbind înţelegătoare…
- Aşa-s bărbaţii…mai dezordonaţi…da!
- Tare-mi pare rău că plecaţi…că tare m-aţi mai ajutat…
- Lasă, tanti Florica că ne vedem la Fundaţie, nu-i aşa.?
- D-apăi cum să nu?! Doară…. ştiţi ce mult contează şi bănuţii care-i câştig acolo…Mereu mă rog să vă dea sănătate că m-aţi ajutat…Sănătate don’şoară Marga….sănătate şi-o ţâră  de noroc…
- Mulţumesc,  tanti Floricica! Toate cele bune şi dumneavoastră.
- D-apăi mergeţi sănătoasă…
Coborând scările Marga se gândea la destinul femeii de care tocmai se despărţise. Unii spuneau că era ţigancă, dar Margăi nu-i păsa şi nici nu apleca urechea la toate răutăţile. Era un om chinuit.Venise în firmă cam c-un an înaintea Margăi. Lucrase într-o fabrică de confecţii la călcătoria cu aburi dar cum comenzi nu mai aveau, mai bine de jumătate din personal fusese disponibilizat. Marga o apreciase pentru îndârjirea cu care-şi făcea treaba. Avea zece clase şi-o profesională în confecţii dar nu se ruşinase să spele pe jos. „Nu-i ruşine să munceşti şi eu trebuie să am ce pune pe masă… că omul ista al meu cât o fost în putere a băut şi s-a distrat … iar cum zace lung cât patul!”
Nici nu ştia câţi ani are, oricum intuia că are mai puţin decât arăta. Un soţ beţiv… care-o bătea din te mir ce. Fusese un acordeonist de primă mână… căutat şi vestit la vremea lui. Dar având ca slăbiciune paharul…cheltuia pe băutură uneori, mai mult decât câştiga. Cinci copii crescuse şi măritase tanti Floricica… şi-un al şaselea, minor încă,  care spunea ea picase pe capul ei la bătrâneţe atunci când credea c-o iertase Dumnezeu… Parc-o auzea spunând…”ce să fac dacă aşa mi-a fost dat?!”
Mai câştiga un ban… ba mergând să mai spele covoarele, să aspire pe acasă pe la careva din firmă. Tot în această idee o ajutase şi Marga punând o vorbă bună pentru ea la Fundaţie, unde mergea o dată pe săptămână. Nu lua mult dar se bucura că avea de unde…  fiecare bănuţ conta.
 (va urma)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Faceți căutări pe acest blog