Străini în noi

”într-una din zilele viitoare vom tresări cu toții în mormânt/și ne vom da seama că tot ce am făcut înainte/ a fost să-i ținem de mână ca pe niște străini pe cei dragi” De aici.

...mereu prea târziu! Vom ridica din umeri neputincioși căutând scuze inutile. Le vom asorta c-un surâs idiot și pentru o clipă chiar vom crede că asta era tot ce lipsea Universului.

Un rol firesc cu nimic mai important decât al gospodinei ce se simte datoare să împerecheze ciorapii soțului și doar în gând să spere că el îi va mulțumi vreodată.

El a uitat de mult să-i mai zâmbească dimineața sau la un moment dat n-a mai avut cui. Atât de multe-s de făcut dimineața că niciunul dintre ei nu mai are vreme să aștepte.

Vine ori nu vine zâmbetul? Acum ori niciodată...

Timp de risipit pe fleacuri n-au!

Uleiul sfârâie pentru omletă, cutia de cereale e prea sus pentru cel mic și tata coase un nasture neobservat de soție, repartizând mental banii de buzunar ai fiecăruia.

Cineva va rosti ”așa a fost să fie”!

Înțelepciune sau o altă justificare confortabilă?

Reacții previzibile în derulare. Unele rostite, altele aprobate tacit. Doar toți avem interes să ne sustragem de la o confruntare cu conștiința.

De ce să stârnim un balaur? Mai ales fără garanția unui final fericit.

Și atunci?!

În numele unui destin ce ne-a fost hărăzit vina, oricare ar fi ea, nu e a noastră!se aude un murmur.

Adunarea Străinilor Anonimi, ultima însemnare din agendă a zilei.

Obosit, resemnat te achiți, curios de ce-i trecută cu roșu. O fi fost singurul pix de pe birou?!

Ce bine ca au parcare. Or fi și scaune în sală?!

Colierul

Acceptă cutia întinsă, fără să mulțumească, fără să zâmbească. Ignoră sprânceana ridicată. Devenise deja un firesc.

Chipul alb, ușor livid părea al unei năluci. Se concentră pe sunetul tocurilor. Pășea de colo colo doar să se audă. Nici nu conta de ce. Esențial era ca spațiul din jurul ei să fie înțesat de sunete. O înșiruire domoală, apoi grăbită, pauze scurte... de parcă tasta clipele unei povești grăbită spre final.

Se privi în oglindă, o șuviță încă-i dădea bătaie de cap. Își umezi degetul și-l plimbă de-a lungul ei, imprimându-i o altă arcuire. Nu era momentul ei, încă.

Deschise cutia. Din umbră privirea lui nu se dezlipise de ea. Luă colierul și-l înșiră în aer privindu-i cu dispreț unduirea ușor fragmentată. Părea o aripă dislocată.

Știa că-l irita și-i plăcea. Aplecă docilă capul. Resimți freamătul nărilor lui și mustăci mulțumită.

Da, alesese un alt parfum. Începând de astă seară trebuia să-și reaparțină.

O furase picătură cu picătură și o vânduse alteia. Aceeași coafură, același parfum, aceleași bijuterii. O ea și-o altă ea împărțind totul, până și iubirea lui... dacă existase vreodată.

Se trezise într-o dimineață lângă un străin. Îi erau familiare, mersul, parfumul, mâinile, zâmbetul, până și modul în care-și aranja pernele la culcare. Doar el lipsea.

Trânti capacul ce rânjea. Cutia mirosea a el, prețioasa catifea sfida prin nuanța de roșu imposibil de redat în cuvinte.

Urmă haina de blană apoi portiera mașinii.

Profilul lui reflectat în oglinda înserării. Trepte de marmură albă și sunetul pașilor desperecheați de prea multă vreme. Undeva, dincolo, auzea foșnetul mării.

În fața garderobei se relaxă. Recunoscu râsul ei, al umbrei. Era convinsă că-i va privi intrarea, nu lipsise niciodată. Doar ea o remarcase târziu.

Umbra te urmează tăcută, se apleacă o dată cu tine, dansează o dată cu tine, privește cerul și se prăbușește o dată cu tine. Așa că era firesc ca ea să fie acolo...

Zâmbi. Măcar avea o umbră perfectă.

Trecu cu privirea peste ea bucuroasă că decorul era întregit. Surâse amabil domnișoarei de la garderobă în vreme ce el o ajuta cu haina. I se abandonă. Pentru ultima oară.

Și urmă risipa... zeci de perle sărind ca niște stropi de lumină pe marmura nedrept de albă.

Asurzitor zgomot, frenetic dans. Îl văzu repezindu-se după ele. Hidos, roșu de turbare, cu ochii ieșiți din orbite. Un munte de om târându-se ca o jivină.

- Să nu le atingi. Pleacă de aici !îl auzi urlând în urma ei.

Știa că umbra-și aflase prețul și acum tremura lipită de perete.

Plecase. Se depărtase strângând în pumn câteva perle.

Și nimic n-avea să mai fie la fel... murmură, aruncându-le în mare.

Refugiu

Sunt zile în care am nevoie de o fereastră între mine și restul lumii. Să simt fără să fiu simțită, să cânt fără să fiu auzită, să plâng fără să fiu văzută, să privesc departe ignorând aproapele. Să fiu tentată să deschid fereastra dar să renunț, fără explicații.

Să-mi așez palma pe sticla rece și cu aburul respirației să-i desenez contur. Amprentă de-o clipă între sufletul meu și al ploii. O hartă oarbă fără conotații și sintagme inutile pe care să las nimicul să se aștearnă în voie.

A plouat și-n vis peste cenușa unor amurguri. Da, același vis ce se repetă obsesiv, din care mă smulgi mai mereu când mă vând repetat pe iluzii mărunte pentru acea clipă și mâna ta întinsă. Știu că vei fi mereu acolo. O umbră mută legănându-se între mirosul ploii și filele unui calendar indecis, salvatorul meu tăcut.

- Citește-mi în palmă și spune-mi încotro duc toate acele linii! Nu vrei? De ce clatini din cap? Aaa... nu știi nici tu. Dar să am grijă la praguri. Nu-s praguri?! Sunt... trepte! 

Mi-e sete în suflet. Poate c-ar trebui să deschid, totuși, fereastra. Să mă las pradă ploii hulpave, mereu altfel.

În spatele unui murmur

Limbi de lumină brăzdează zarea tăcerii încercând să alunge umbrele.
Le văd dansând, le aud respirația sacadată. Sau e a mea?
Simt teamă. Și mă doare.
Ca o căpușă viețuiesc. Doar respir. Aștept. Și uneori mai uit. Mă tem de uitare. Mă doare uitarea.

Și totuși uit. Uit că sufletul  știe a cânta sau rătăcesc voit, știința de a-l asculta!
Cui pasă că  fost'a oul ori găina?!

Mă înfioară parfumul unui dor răsărit din negura unor trăiri și-l trimit spre niciunde pe trena unei  lacrimi.  Își urmează  calea și în final se pierde în adâncul ei.  Zăbovesc împreună pe colțul  buzei și le  simt gustul... sărat-amar, ușor sălciu. Ca o băltoacă din care nici animalele însetate   nu vor să se mai adape.
O să beau eu. Și n-o să-mi placă dar mi-e prea sete...
Am fost acolo unde doar gândul  poate ajunge, am așteptat la poarta sufletului tău.  Cu resemnare mi-am adunat în căușul palmei șoapte din scurgerea timpului  și rouă din dimineața unei iubiri  și-am spălat cu ele pleoapele obosite.

Mă zăresc în oglinda azurie a timpului și încerc un surâs. Nu-mi iese, mereu. Și nicio mască nu mai e în cabină. S-au îngrămădit pe scenă dornice de aplauze.
Una dintre umbre se frânge ca lujerul unei flori. Dansul continuă peste seva mustind, peste mii de amintiri.
O mână îmi întinde o mască. Mi-e mare... mi-e grea... mi-e străină.
- Cum îmi stă? întreb murmurând.
- Cui pasă?! Treci pe scenă! Acum se ridică... cortina...

Evadare

Netezi cu palma macii răsculați de vântul după amiezii.  Îi simțea speriați. Frigul era atât de aproape. Nu trebuia să-ntindă brațele prea mult ca să-l simtă. O pândea.
Știa că trebuie să lase macii să plece. Se ghemui la podea. Toți câți treceau pe lângă ea își doreau să-i atingă.
Roșu electrizant, pete de sânge calde în care toată lumea își înmuia de bunăvoie degetele. Le duceau apoi la ochi, la nas, pe gâtul cambrat fără să vadă urmele lăsate. Și hohoteau idiot, niște idioți însemnați, râzând unul la altul și mai mereu unul de altul.
Își strânse rochița pe lângă ea. Și-i dorise albaștri dar mama clătinase din cap și mâna pictorului ezitase.
” Nu ieși, plouă! O să strici rochița!”
Cum să-i spună că așteptase această ploaie? Și iată... venise pentru ea și macii ei.
Ridică brațele îmbrățișând-o.
Vântul se domolise. Frigul era undeva în afara ploii căutându-și culoar.
Se cercetă pentru ultima oară și-o luă la fugă. Stropi de roșu picurau în urma ei. Îi auzea spărgându-se de caldarâm odată cu lacrimile ei.
” Acum poți să mi-i faci albaștri?” căzu în brațele omului cu mâinile pline de vopsea dar atât de curate.

Impermeabil

Disperare. Ieși din casă trântind toate ușile în urma ei. Nu întoarse capul nici la auzul cioburilor risipite. Erau doar alte cioburi, la fel de neimportante.

Abandon. Unul dintre pantofi îi căzu. Ce zâmbet hâd!

Straniu. Nu se opri nici măcar să respire. Prea mult consum de aer pentru nimic.

Resemnare. S-ar fi întors, să adune cioburile chiar și cu palmele goale. Toate cioburile, până la ultimul, rememorându-le ca pe clipe.O răscolea docilitatea ei.

Perechi. Tocul celuilalt pantof se înșurubă în pământul reavăn. Auzi vaietul frunzelor strivite și se urî. Se aplecă și-l scoase. Îl curăță cu grijă apoi îl aruncă în spate.

Defilare. Nu privi în urmă. Nici înainte nu căută. Își acoperi urechile, și-și continuă pașii. Tălpi cuminți, una în fața celeilalte.

Indiferență. Lăsă în urmă pădurea. Începu să alerge. Nu, nu era suficient de departe. Capătul lumii...

Fragilitate. Tălpile-i sângerau, străpunse de ascuțișul pietrelor. Întinse mâna să adune câțiva stropi de ploaie pentru arșița sufletului dar se împiedică și...

Îmbrățișare. Zăcu acolo minute bune, amorțită de durere. Pietrele-i zdreliră chipul, brațele. Le simțea intrate în ea și totuși nu se mișcă.

Provocare. O chinuia setea. Cumplit. Se întrebă în cât timp se moare de sete. Se certă în gând.

Ironie. Un rest de ieri se zbate într-un mâine, mai mereu. E atâta risipă în vreme de secetă.

Armistițiu

-  Ascultă, crește neliniștea clipelor...

-  Doar clipe. Ignoră!  Se vor pierde în neant într-o ultimă suflare

-  Trist. Ca fluturii care mor într-o singură zi?
-  Adună-i în insectar! 
-  Mă sperie ideea de mort nemuritor. Și neliniștea? Cu ea, cum rămâne?

-  Va pieri sufocată printre rostiri superficiale și tăceri mult prea subtile.
-  Detașare sau nepăsare?
- Cum poți resuscita un ecou smuls prematur din pântecul unei tăceri? Și la ce bun? Vom afișa la vedere, că din lipsă de fonduri s-a anulat licitația pentru incubatoare. Primim, în schimb, papuci de unică folosință. Să nu mai fim nevoiți să ne descălțam în public!
-   Și pentru suflet?
-   Cască, ochelari de protecție și  genunchere. Totul, în mărime universală!
-   Obscur și dezolant tablou.

-  Doar un refugiu temporar între două ambiguități. Aceeași sală de operații în care o mână hulpavă  chiuretează, fără întrerupere, așteptările. De mult n-a mai avut vreme nici să-și schimbe mănușile. 

-  Ce nebunie!

-  A fost vreodată... altfel?

-  Tu știi că te iubesc...

-  Știam. Am învățat să uit...

O singură clipă

Două mări mușcând același țărm. La fel de sălbatice, la fel de însetate... valuri contorsionate în același geamăt. O luptă surdă, iluzii care surâd de-a lor agonie.
Lumina diafană a Lunii le îngenunchează subit și tumultul se stinge vinovat. Vin întrebări de-a valma, umeri ce se ridică neputincioși.
Cu fața ei albă de ceară, mireasa nopții suspină șovăitor.  Cu ochii duși în spatele unor doruri, stranie ca o nălucă, se lasă învelită de un nor. Își culcă lin capul pe umărul lui și tace.
Întuneric deplin.
Două respirații brăzdând aceeași nemărginire. Adâncul din mări se răscoală. Dorințe confuze ascunse sub nisip din alte veacuri și-o orchestră de nedumeriri. Secunde ce se-ngână bâjbâind.
Prezentul e mereu  o singură clipă.
Limbi de lumină apar timid. Luna-și aruncă năframa separând iarăși cele două mări.
Ultima îmbrățișare, disperarea  sărutului frânt, aparentă resemnare presărată în valuri.
Cerul de culoarea lavandei zâmbește timid ca un oftat cu aripile smulse. A îndrăznit să le fie complice, smulgându-și  din veșnicia lui clipa unui prezent.

Creioane colorate

Sunetul a făcut-o să ridice privirea. O recunoștea după scârțâit și deja adulmeca parfumul sosirii lui. Știa,  va urma pocnetul metalic brichetei și chiar la ieșirea din scară rotocolul de fum, primul... atât de perfect, mereu.
Nările-i fremătau de emoție și-și simțea gleznele împleticite de teamă.
Emoție și teamă, sălbatică combinație.
Oare a câta zi... era?! Cui folosea să știe?
Se piti la locul știut chiar în secunda în care el apăsă telecomanda. Deschidea mașina și mai zăbovea câteva clipe pe ultima treaptă pentru un fum, două apoi se urca dezinvolt în mașină lăsând totul în urmă.
Acorduri suave strecurate prin fereastra întredeschisă și-un muc de țigară încă nestins.
Se aplecă, îl culese cu grijă și-și potrivi buzele peste urmele celorlalte.
Un fum sau uneori două...
Dintr-un buzunar peticit scoase un creion chimic. Îl înmuie în gură și trase o altă linie pe peretele blocului. Egale și echidistante ca niște trepte spre un alt cer.
- Privește, mami! Doamna aceea mâzgălește peretele și pe ea n-o ceartă nimeni!
- E o cerșetoare! răspunse eleganta femeie și scoțând o bancnotă cu două zerouri i-o întinse nepăsătoare. Ia-o! De ce n-o iei?!se arătă intrigată de nemișcarea celei din fața sa.
Abia acum o privi. Și amuți.
- Tu?! murmură  lividă la față și mult transfigurată.
- A plecat, mami! o trase cea mică de mână. Cine era, mami?
- Nimeni... o cerșetoare!
- Uite ce mi-a lăsat... o cutie de creioane colorate. Mi-a spus să desenez un soare lângă  desenul ei.