Un petec de cer (50)

 

Uimirea Dadei nu fu mai mică, dar dură doar o clipă căci după ce Grig făcu prezentările, o recunoscu și-un zâmbet larg îi înflori pe chip.

-         Pe stradă sigur nu vă recunoșteam, domnișoara Iarina, cel puțin nu așa în haine de iarnă. Dar ce bucurie să vă revăd. Intrați faceți-vă comozi, mă duc să aduc ceva de băut. Mă ajuți, Grig?

-         Imediat, mă ocup eu. Tu ia loc și pregătind terenul prin alte câteva replici aparent banale. Își informă sora de motivul vizitei lor, de accidentul fără urmări grave, de prezențăa Iarinei, acolo și implicit aici.

Urmară și firesc telefoanele de verificare, vorbitul cu fiecare dintre cei trei pentru a se asigura că totul era precum i se spunea. Insistă de câteva ori că trebui să meargă la spital să vadă cu ochii ei dar cu ajutorul Iarinei, reuși să stabilizeze cumva lucrurile.

-         Ce minune, Doamne, ce minune! Și dovada că-n fiecare lucru rău e și o parte bună... ca reîntâlnirea voastră. Trebuie neapărat să acceptați să luăm masa împreună... uite chiar duminică, trebuie să sărbătorim și nu aveți voie să lipsiți. Îmi promiteți?

-         Dadă... ești exact ca fiică-ta, o admonestă în bucătărie Grig. De când a aflat cine e se tot chinuie să mi-o arunce în brațe. Nu-i cere promisiuni, doar invit-o  și las-o să decidă ea dacă vine sau nu. Nu vreau să se simtă presată.

-         Tu nu vrei nimic. De când îți spun s-o suni. Trebuie să aștepți să facă Dumnezeu totul?

Grig zâmbi. Dada nu știa c-o sunase, că se întâlniseră o dată... ca el mai încercase și pe urmă... nu știa și nu era nici momentul nici timpul să-i facă destăinuiri, așa că o lăsă ca pe ea, spunându-și că ce va fi va fi și basta.

Fără șanse de a-i rezista Dadei, Iarina acceptă invitația la masă și după alte câteva minute petrecute la fel de frumos se ridică decisă să se retragă.

-         Nu e nevoie, Grig. E mai bine să rămâi cu sora ta, pot lua un taxi.

-         Dar ce-s așa neajutorată? Nici vorbă, din casa mea nu plecați singură și-niciun caz cu taxiul. Vă va conduce fratele meu fără doar și poate.

-         Ce spune Dada e lege, Iarina! Mor să-l văd p-ăla de i se poate opune. Eu n-am reușit până la vârsta mea. E mai ceva ca neclintutul  Sfinx deci vrei nu vrei musai trebui să mă mai tolerezi timpul necesar ajungerii acasă. Pun pariu că la plecare îmi cere dare de seamă de la locul cu pricina. Tot e bine că nu-mi cere să te predau pe semnătură.

-         N-ai avea cui, locuiesc singură, răspunse Iarina zâmbind ca să-i dovedească că pricepuse bătaia lui de pușcă.

Grig zâmbi în sinea lui. Cu fiecare clipă petrecută împreună mai descoperea ceva ce-i plăcea la Iarina. Aruncase întrebarea voalat și ea se prinsese și nici nu se jenase să-i răspundă. Avea aceeași franchețe în răspunsuri ca în privirile pe care și le aruncaseră astă seară.

Ajuns la adresa indicată, Grig coborî iute deschizându-i portiera. Mai schimbară câteva banalități, el se consternă în mulțumiri pentru tot ceea ce făcuse ea în seara aceea dar cel mai importnt era că se despărțiră zâmbind.

O așteptă să urce în scara blocului după care se urcă în mașină, dar nu se îndreptă spre casă ci spre spital. Voia să se asigure încă o dată că totul era bine cu Adelaida și ai ei.

Opri în parcarea spitaluilui dar nu mai coborî întrucât aceasta îl anunță că sunt deja acasă, că sunt bine cu toții, micul Darius doarme și-i foarte încântat că are brațe de roboțel pentru că de voie de nevoie îi aplicaseră un manșon și la brațul sănătos.

-         Și spune-mi tu acum.

-         Ce?

-         Unchiule...

-         Lasă mâine. Ești obosită, ești speriată... ai avut o seară cumplită și tu vrei să stăm la povești. La culcare cu tine.

-         Am avut de toate... dar știi, nu te-am văzut în viața ta privind o femeie așa cum o priveai pe Iarina.

-         Știu. Noapte bună, trec dimineața pe la voi.

Știa c-o privise altfel... știa, simțea numai că se temea să spere. De aceea și renunțase să mai insiste. După cel de-al treilea refuz al ei o căutase pe Nina și-o întrebă franc despre bănuiala ce-l rodea. La început îl privise intrigată și încercase să se eschiveze dar într-un final îi povesti totul, lucruri pe care el nu știa din trecutul ei.

Nu, nu-i făcuse reproșuri acesteia, cu ce drept?!

-         Mă privești probabil ca pe un monstru?

-         Nu, Nina. Nimic nu-mi dă dreptul să te judec. E viața ta... e trecutul tău, un trecut pe care l-ai trăit cum ai considerat de cuviință.

-         Știi, Grig până la tine Ștefan a fost singurul om din viața mea care m-a considerat om, care mi-a ofert mângăiere, desmierdare... deși niciunul dintre voi nu m-ați iubit. Ați făcut-o în felul vostru dar insuficient să-mi vindecați sufletul mult prea încătușat și ferecat în indiferența unei copilării și adolescențe în care am cerșit, implorat, vânat iubirea. Am fost un copil nedorit... un accident și toată copilăria mea am trăit cu stigmatul ăsta.  De asta nici nu mi-am dorit copii. Mi-a fost teamă că le voi semăna alor mei și nu-i voi putea iubi.

Impresionat de încleștarea cu care rostise toate acestea, de încrâncenarea cu care ochii ei se agățau de el, simțise nevoia s-o îmbrățișeze. Însetată de iubire Nina se agățase de el ca o liană șoptindu-i:

-         Fă dragoste cu mine, Grig! Iubește-mă cu însetarea pământului într-o zi toridă. Lasă-ți mâinile să mă-nfioare până în măduva așteptărilor  și lasă-mă să mă dăruiesc ție.... am atâta nevoie de iubire.

-         Ești bulversată, Nina. Te simți dezarmată pentru ai renunțat la armura în care te-ai împlătoșat atâția ani. Hai, să nu confundăm lucrurile.

-         Nu le confund deloc, Grig. Știi să înalți o femeie la cer, mi-a fost bine cu tine... .

Chiar și acum după atâta vreme simțea o strângere de inimă pentru refuzul lui de atunci, dar nu putuse altfel... ar fi însemnat că se folosește de ea și el, ca toți ceilalți care-i răniseră sufletul și-i pângăriseră trupul acestei femei cu suflet de copil. Se învinovățea că și el ca restul o priviseră superficial: era frumoasă, era deșteaptă, era ambițioasă... era, dar era atât de singură și atât de neputincioasă în fața  singurătății sufletești.

-         O să găsești cândva pe cel care va ști să te îmbrățișeze și să te iubească așa cum meriți, nu-ți mai risipi trăirile. Și-l vei recunoaște, Nina... și-l vei lăsa să ajungă la tine. Știi, de fapt, nu părinții decid venirea pe lume a unui copil... așa că ai fost un copil dorit și ești o femeie minunată. Doar noi cei din jurul tău ne-am lăsat orbiți de ceea ce ai vrut tu să vedem.

-         Ce frumos vorbești, tu, omule cu suflet de poet! Meriți să fii fericit, caut-o pe Iarina... o s-o fac și eu cândva, resimt din ce în ce mai acut nevoia de iertarea ei, a celor din jur.

O vedea și acum, se ridicase de pe canapea târând poșeta așa cum un școlar cară ghiozanul după o zi de școală solicitantă. Părea mai eliberată de-o greutate,  simțise asta din modulația vocii când la plecare rostise acel simplu: mulțumesc.