joi, 24 mai 2012
Un petec de cer (50)
Uimirea Dadei nu fu mai mică,
dar dură doar o clipă căci după ce Grig făcu prezentările, o recunoscu și-un
zâmbet larg îi înflori pe chip.
-
Pe stradă
sigur nu vă recunoșteam, domnișoara Iarina, cel puțin nu așa în haine de iarnă.
Dar ce bucurie să vă revăd. Intrați faceți-vă comozi, mă duc să aduc ceva de
băut. Mă ajuți, Grig?
-
Imediat, mă
ocup eu. Tu ia loc și pregătind terenul prin alte câteva replici aparent banale.
Își informă sora de motivul vizitei lor, de accidentul fără urmări grave, de
prezențăa Iarinei, acolo și implicit aici.
Urmară și firesc telefoanele de
verificare, vorbitul cu fiecare dintre cei trei pentru a se asigura că totul
era precum i se spunea. Insistă de câteva ori că trebui să meargă la spital să
vadă cu ochii ei dar cu ajutorul Iarinei, reuși să stabilizeze cumva lucrurile.
-
Ce minune,
Doamne, ce minune! Și dovada că-n fiecare lucru rău e și o parte bună... ca
reîntâlnirea voastră. Trebuie neapărat să acceptați să luăm masa împreună...
uite chiar duminică, trebuie să sărbătorim și nu aveți voie să lipsiți. Îmi
promiteți?
-
Dadă... ești
exact ca fiică-ta, o admonestă în bucătărie Grig. De când a aflat cine e se tot
chinuie să mi-o arunce în brațe. Nu-i cere promisiuni, doar invit-o și las-o să decidă ea dacă vine sau nu. Nu
vreau să se simtă presată.
-
Tu nu vrei
nimic. De când îți spun s-o suni. Trebuie să aștepți să facă Dumnezeu totul?
Grig zâmbi. Dada nu știa c-o
sunase, că se întâlniseră o dată... ca el mai încercase și pe urmă... nu știa
și nu era nici momentul nici timpul să-i facă destăinuiri, așa că o lăsă ca pe
ea, spunându-și că ce va fi va fi și basta.
Fără șanse de a-i rezista Dadei,
Iarina acceptă invitația la masă și după alte câteva minute petrecute la fel de
frumos se ridică decisă să se retragă.
-
Nu e nevoie,
Grig. E mai bine să rămâi cu sora ta, pot lua un taxi.
-
Dar ce-s așa
neajutorată? Nici vorbă, din casa mea nu plecați singură și-niciun caz cu
taxiul. Vă va conduce fratele meu fără doar și poate.
-
Ce spune Dada e
lege, Iarina! Mor să-l văd p-ăla de i se poate opune. Eu n-am reușit până la
vârsta mea. E mai ceva ca neclintutul
Sfinx deci vrei nu vrei musai trebui să mă mai tolerezi timpul necesar
ajungerii acasă. Pun pariu că la plecare îmi cere dare de seamă de la locul cu
pricina. Tot e bine că nu-mi cere să te predau pe semnătură.
-
N-ai avea cui,
locuiesc singură, răspunse Iarina zâmbind ca să-i dovedească că pricepuse
bătaia lui de pușcă.
Grig zâmbi în sinea lui. Cu
fiecare clipă petrecută împreună mai descoperea ceva ce-i plăcea la Iarina.
Aruncase întrebarea voalat și ea se prinsese și nici nu se jenase să-i
răspundă. Avea aceeași franchețe în răspunsuri ca în privirile pe care și le
aruncaseră astă seară.
Ajuns la adresa indicată, Grig
coborî iute deschizându-i portiera. Mai schimbară câteva banalități, el se
consternă în mulțumiri pentru tot ceea ce făcuse ea în seara aceea dar cel mai
importnt era că se despărțiră zâmbind.
O așteptă să urce în scara
blocului după care se urcă în mașină, dar nu se îndreptă spre casă ci spre
spital. Voia să se asigure încă o dată că totul era bine cu Adelaida și ai ei.
Opri în parcarea spitaluilui dar
nu mai coborî întrucât aceasta îl anunță că sunt deja acasă, că sunt bine cu
toții, micul Darius doarme și-i foarte încântat că are brațe de roboțel pentru
că de voie de nevoie îi aplicaseră un manșon și la brațul sănătos.
-
Și spune-mi tu
acum.
-
Ce?
-
Unchiule...
-
Lasă mâine.
Ești obosită, ești speriată... ai avut o seară cumplită și tu vrei să stăm la
povești. La culcare cu tine.
-
Am avut de
toate... dar știi, nu te-am văzut în viața ta privind o femeie așa cum o
priveai pe Iarina.
-
Știu. Noapte
bună, trec dimineața pe la voi.
Știa c-o privise altfel... știa,
simțea numai că se temea să spere. De aceea și renunțase să mai insiste. După
cel de-al treilea refuz al ei o căutase pe Nina și-o întrebă franc despre
bănuiala ce-l rodea. La început îl privise intrigată și încercase să se
eschiveze dar într-un final îi povesti totul, lucruri pe care el nu știa din
trecutul ei.
Nu, nu-i făcuse reproșuri
acesteia, cu ce drept?!
-
Mă privești
probabil ca pe un monstru?
-
Nu, Nina.
Nimic nu-mi dă dreptul să te judec. E viața ta... e trecutul tău, un trecut pe
care l-ai trăit cum ai considerat de cuviință.
-
Știi, Grig
până la tine Ștefan a fost singurul om din viața mea care m-a considerat om,
care mi-a ofert mângăiere, desmierdare... deși niciunul dintre voi nu m-ați
iubit. Ați făcut-o în felul vostru dar insuficient să-mi vindecați sufletul
mult prea încătușat și ferecat în indiferența unei copilării și adolescențe în
care am cerșit, implorat, vânat iubirea. Am fost un copil nedorit... un
accident și toată copilăria mea am trăit cu stigmatul ăsta. De asta nici nu mi-am dorit copii. Mi-a fost
teamă că le voi semăna alor mei și nu-i voi putea iubi.
Impresionat de încleștarea cu
care rostise toate acestea, de încrâncenarea cu care ochii ei se agățau de el,
simțise nevoia s-o îmbrățișeze. Însetată de iubire Nina se agățase de el ca o
liană șoptindu-i:
-
Fă dragoste cu
mine, Grig! Iubește-mă cu însetarea pământului într-o zi toridă. Lasă-ți mâinile
să mă-nfioare până în măduva așteptărilor și lasă-mă să mă dăruiesc ție.... am atâta nevoie
de iubire.
-
Ești
bulversată, Nina. Te simți dezarmată pentru ai renunțat la armura în care te-ai
împlătoșat atâția ani. Hai, să nu confundăm lucrurile.
-
Nu le confund
deloc, Grig. Știi să înalți o femeie la cer, mi-a fost bine cu tine... .
Chiar și acum după atâta vreme
simțea o strângere de inimă pentru refuzul lui de atunci, dar nu putuse
altfel... ar fi însemnat că se folosește de ea și el, ca toți ceilalți care-i
răniseră sufletul și-i pângăriseră trupul acestei femei cu suflet de copil. Se
învinovățea că și el ca restul o priviseră superficial: era frumoasă, era
deșteaptă, era ambițioasă... era, dar era atât de singură și atât de
neputincioasă în fața singurătății
sufletești.
-
O să găsești
cândva pe cel care va ști să te îmbrățișeze și să te iubească așa cum meriți,
nu-ți mai risipi trăirile. Și-l vei recunoaște, Nina... și-l vei lăsa să ajungă
la tine. Știi, de fapt, nu părinții decid venirea pe lume a unui copil... așa
că ai fost un copil dorit și ești o femeie minunată. Doar noi cei din jurul tău
ne-am lăsat orbiți de ceea ce ai vrut tu să vedem.
-
Ce frumos
vorbești, tu, omule cu suflet de poet! Meriți să fii fericit, caut-o pe
Iarina... o s-o fac și eu cândva, resimt din ce în ce mai acut nevoia de
iertarea ei, a celor din jur.
O vedea și acum, se ridicase de
pe canapea târând poșeta așa cum un școlar cară ghiozanul după o zi de școală
solicitantă. Părea mai eliberată de-o greutate,
simțise asta din modulația vocii când la plecare rostise acel simplu:
mulțumesc.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu