joi, 21 iunie 2012

Un petec de cer- ultima parte




Iarina terminase de spălat și ultimele vase. Mai aruncă o privire în bucătărie și închise ușa. Intră apoi în camera lui Mihnea adună cele câteva lucruri rămase alandala în urma plecării, împăturindu-le cu drag. Se împiedică de paletele de tenis, de mingea de fotbal a acestuia, c-un surâs blajin o recuperă aruncând-o în coșul din hol în care mai stăteau cuminți alte câteva.

Undeva, pe un fotoliu, zăcea uitată trusa de doctoriță a Mariei. Nici ea nu era acasă, era în vizită la o vecină câteva case mai încolo.

Mihnea plecase de câteva zile în prima tabără din viața lui și deși își simțea inima cât un purice se felicita pentru decizie. Abia terminase clasa a treia dar o speria deseori cu maturitatea lui. Era, așa cum glumise cu Grig când îl văzuse prima oară în sala aceea de cămin, un copil cu privirea matură la cei trei ani câți avea când îl aduseseră acasă. Știa că e înfiat și de fiecare dată când avea ocazia mergea cu cei doi copii la mormântul părinților lor naturali. Decedaseră într-un accident și neavând decât o mătușă plecată și stabilită în străinătate ajunseseră la orfelinat. La mai mult de-un an după ce-l înfiase pe Mihnea, pe mâna ei ajunsese dosarul Mariei. Abia atunci află că erau frați și că ea fiind prea mică ajunsese într-un alt plasament. Înfruntă iar tot șirul birocratic dar reuși să-i aducă împreună și așa, era astăzi mama lui Mihnea un copil frumos, inteligent și a Mariei un îngeraș care din toamnă intra și ea la școală. Erau comorile ei, chiar dacă nu-i născuse ea.
O după amiază de duminică, o zi liniștită. Refuzase invitația vecinilor la grătar, sărbătoreau ziua fiicei lor. O lăsase doar pe Maria să meargă, mai ales că cele două fetițe urmau să fie colege în clasa întâi. Își luă telefonul și ieși pe terasă. Îi era atât de dragă liniștea acestui București periferic. Colindaseră mult până s-o găsească dar știură amândoi încă de la primii pași că era ce-și doreau. Nu casa în sine, căci la casă lucrase mai bine de jumătate de an o echipă pentru refacere și consolidare, neschimbând cu nimic structura inițială. Se-ndrăgostiseră amândoi de mica livada, de potecuțele cu flori în care ea-și găsise de multe ori alinare acum, când Grig nu mai era. Se așeză cuminte în fotoliu și cu mișcări domoale deschise cutia de carton în care stăteau de-a valma mai multe fotografii. Alte trei albume o așteptau să le umple paginile. Doi ani n-avusese putere să le privească.
Trecuseră doi ani mai lungi ca două veșnicii. Ani în care doar existase, luptându-se cu ea pentru supraviețuire. Aruncă o privire spre telefon și după salutul de rigoare o asigură pe cea care suna că va fi acasă. Tâmplele cu fire albe trădau agonia ultimilor ani. Și cât îl rugase să renunțe la fumat. Își amintea strângerea de inimă când primele analize indicaseră începutul sfârșitului. Amândoi conștientizaseră încă de atunci. Refuzul lui de a face citostatice doar din dorința de a muri ca un om nu ca un cobai, accentuase disperarea dar îl acceptase de dragul lui, respectându-i decizia. Strânsese din dinți și-l sprijinise cu toate puterile ei. Avea momente când îl ura c-o lăsase singură. Jurase să-i fie alături toată viața și-o părăsise c-un surâs. Repeta ca prin vis ultimele lui cuvinte iar ultima privire și-o cususe de căptușeala sufletului, dar nu-i era de ajuns, nimic nu-i mai putea fi de ajuns după ce cunoscuse iubirea în brațele unui bărbat născut pentru a o iubi.
Un surâs vag îi înflori pe chip, în timp ce mâna-i răvășea bucățile de carton. Se opri la una dintre primele lor fotografii împreună. Mult timp se rușinase pentru îndrăzneala ei, pentru că el îi intuise intenția încă de când îi fluturase cu nonșalanță cheile, mai ales când el îi mărturisi că la rându-i abia se abținuse să nu o ia pe sus și să se oprească cu ea în dormitor De atunci nu se despărțiseră nici măcar o zi. Se căsătoriseră discret iar voiajul de nuntă îl încropiseră din cele câteva zile ale trecerii în noul an, într-o cabană uitată de lume, în care lemnele ardeau molcom împrăștiind scântei cu străluciri de stele. Aproape fără cuvinte uneori, alteori cu revărsări vulcanice, o altfel de comunicare și-un Grig de care se minuna descoperindu-l. O copleșise cu declarații de iubire, o mângăiase cu versuri, se odihniseră zile întregi unul în brațele celuilat sau colindând sălbăticia din jur. O impresionase puritatea zăpezii, limpezimea cerului dar mai ales modul cum el o învăluia cu privirea. Acolo în cabană cu două cupe de șampanie și ceva hrană rece i se păru cel mai divin Revelion. Rupți de lume, desprinși de civilizație, nederanjați de lipsa confortului cu care erau învățați... acolo se simțiseră cu adevărat o singură ființă. Lungă le mai fusese căutarea, stații comune, pași pe alături, drumuri paralele, despărțiri și-o tandră regăsire peste arcada unor ani. Scârțâitul porții o făcu să-și îndrepte privirea într-acolo. Se ridică spre a-i ieși în întâmpinare. O femeie la fel de frumoasă și parcă totuși alta. Se salutară nu foarte apropiat dar cu vădită sinceritate. 
- Mă bucur c-ai venit, Nina. Mulțumesc.
- Eu mă bucur c-ai sunat. Aș fi făcut-o eu dar nu îndrăzneam. 
- Am îndrăznit eu. A venit timpul să nu-mi mai plâng de milă și uite, încep cu pași mici... dar siguri. 
O pofti în casă dar și Nina alese să rămână pe terasă. Iarina reveni după câteva minute cu ceva răcoritor și imediat cu două manuscrise. Erau ultimele poezii ale lui Grig, multe scrise cu penița înmuiată în deznădejdea condamnatului fără vină.Unele erau scrise de ea, atunci când înjunghiat de durere mâna lui nu mai putea stăpâni hârtia. Nu spera să-i fie publicate toate dar era datoare să încerce. 
- Ești o femeie puternică, cu adevărat puternică... Iarina. N-o să-mi ajungă o viață pentru a regreta că te-am rănit. 
- Vezi, Nina, nu mai gândesc așa. Acum știu, așa ne-a fost rânduiala. Așa trebuia să-l cunosc pe Grig. Așa trebuia să fie, ca să-i pot avea pe Mihnea, pe Maria. 
- Știi o să înfiez și eu un copil. Cred că o să-l pot iubi. Am învățat de la voi, că părinte nu trebuie să te naști ci să-ți dorești să fii. 
- Mă bucur, Nina.
- Ce fac copii? 
- Mihnea e în tabără, iar Maria la câteva case mai încolo are o mică petrecere. 
- Au crescut, nu? 
- Cresc... mai repede decât aș fi putut eu să concep, prea repede pentru cât am pierdut din viața lor. 
- Nu vreau să te rețin, Iarina, se ridică Nina.
- Scuze, uite aici... cele două manuscrise. Sunt xerocopii pentru că mi-e teamă să nu se rătăcească. Adelaida le-a salvat și-n format electronic. O s-o rog să se ocupe să-ți le trimită prin email. Mulțumesc, Nina. Îmi doresc să reușești. 
- Sigur voi reuși, poate nu așa curând dar o voi face. Iarina, știu că niciodată nu mă vei considera prietena ta și-aș fi absurdă să pretind așa ceva dar poți apela la mine cu orice, oricând. 
- Mulțumesc, Nina. Vom fi bine și cu siguranță vom ține legătura. Cât despre prietenie, rămâne doar un cuvânt uneori, prea mic și prea banal când oamenii ajung să se simtă sufletește. Îți datorez extraordinar de mult pentru cât ne-ai sprijinit pe mine și pe Grig, rosti Iarina privind-o cu sinceritate în ochi și îmbrățișând-o. 
- Ești un om unic, Iarina... ești omul care mi-aș fi dorit să pot fi. Mulțumesc, murmură aceasta și vizibil jenată de lacrimile ce-i jucau în ochi se îndreptă spre ieșire strângând la piept cele două manuscrise.
Știa, multe erau poezii dedicate Iarinei, femeii pe care-o iubise mai mult ca pe viața lui. Pentru ea-și dorise să moară demn, strângând din dinți de durere și mușcând așternuturile când totul devenea insuportabil, pentru ea renunțase de bunăvoie la cele câteva luni care i-ar fi prelungit viața, dar care l-ar fi mutilat fizic, mai mult decât putea suporta demnitatea lui de om, pentru ea plecase din această lume cu surâsul pe buze, pentru ea... citise asta demult în ochii lui, atunci... pe acea trecere de pietoni, simțise că o privise altfel decât pe oricare dintre femei, dar ignorase. Mai târziu înțelesese. Nina se opri în dreptul mașinii parcate la capătul străzii, lacrimile îndelung reținute se bulceau haotic pe chipul ei. Își ridică privirea spre cer. Ea fusese rea și pe ea Dumnezeu o iubise, obținuse iertarea Iarinei, se împăcase până și cu memoria părinților ei, avea alături un om care-o iubea și pe care-și permisese să-l iubească, își dorea un copil... ea primise dreptul la o nouă viață. Gândul ei încropi o rugă pentru Iarina și micuții ei, ei aveau mai multă nevoie ca ea, de sprijinul Celui de Sus.
După plecarea Ninei, Iarina oftă adânc și se întoarse la fotografiile ce-o așteptau cuminți. Cu mâinile tremurânde și ochii în lacrimi umplu cele trei albume. Uneori, uitându-se îndelung cu o fotografie în mână un surâs timid îi înmugurea timid pe buze. În mai toate Grig zâmbea, zâmbeau împreună adunați în aceeași tandră îmbrățișare. Puse și ultimele fotografii nerealizând cât timpul trecuse. Încet, încet cutia se goli. Își luă comorile în brațe și ca pe sfinte odoare le rândui în bibliotecă alături de celelalte.
După câteva minute petrecute în dormitor se apropie de aleea cu trandafiri albi. Tăie câteva fire și închizând totul în urma ei se îndreptă spre cimitir. Era la câteva străduțe mai încolo. În buzunar avea o lumânare iar în brațe trandafirii albi, mulți dintre ei doar îmbobociți. Își aminti când îi plantase cu Grig și zâmbi, ea ar fi vrut roz, el o convinsese să fie doar albi. Se opri o clipă în dreptul porții unde era petrecerea. Maria și ceilalți copii alergau prin curte. O zări și veni spre ea: 
- Mami, te duci la tati? 
- Da, draga mea.
- Vrei să merg cu tine? o întrebă ea cu aceeași seriozitate cu care Mihnea îi sărea mereu în ajutor. 
- Nu, iubire, rămâi cu prietenele tale. 
- Să-i spui că-l iubesc... mult, mult, că am fost cuminte și că uite nu m-am murdărit. 
- O să-i spun. Sigur va fi foarte mândru. 
- Mami, stai... o mai rugă fetița și ieșind în fugă pe poartă sărută cu grijă petalele albe. Un pupic și de la mine. Și unul pentru tine, mami.
Iarina o strânse cu grijă în brațe. Micuța zvârlugă era adorabilă. 
- Mami, când vii de la tati, să treci să mă iei... merg și eu acasă. Ai stat destul singurică. 
- Bine, draga mea. Hai, fugi la copii. Odată ajunsă la capătâiul lui Grig aruncă vechile flori, înlocuindu-le cu frumoșii trandafiri. Aprinse lumănarea și privind în flacăra ei începu să-i povestească cu ce-și ocupase ziua. Vorbea de fiecare dată cu el și de la ea se învățaseră și cei mici. Își aminti cum ultima dată venise cu Mihnea. Ea se ocupase tot așa de cele ce făcea de obicei, mai smulgând câte o buruiană crescută printre flori, mai aprinzând câte o lumânare la mormintele din vecinătate. Băiatul așezat pe băncuța de la căpătâiul tatălui îi povestea acestuia despre școală, despre tabără. Atentă la ceea ce făcea, doar în final prinse câteva din cuvintele acestuia: 
- Nu lipsesc mult, tati, doar o săptămână... apoi o s-o conving pe mami să mergem toți în concediu, știi mai plânge noaptea, nu așa des ca înainte... dar stai liniștit că eu și Maria avem grijă de ea. 
Se sprijinise de gărduțul mormântului vecin, făcându-și de lucru cu câteva frunze uscate pentru ca Mihnea să nu-i vadă lacrimile. Atunci fusese momentul când deschizând ochii privi cu atenție în jurul ei. Era de datoria ei să-și sprijine copii, viața trebuia să meargă mai departe. 
Întoarsă acasă se opri, cum promisese, recuperându-și fetița care se agăță bucuroasă de mâna mamei. 
- Iubita, vrei să mergem până la Răducu și Ioana. 
- Vreau, mami. Dormim acolo?! 
- Nu știu dacă dormim acolo.
- Te rog, mami, n-am mai dormit de-o veșnicie cu Ioana. 
- O să vedem. Poate au alte planuri. Uite cum facem, hotărâm la fața locului. - Dar îmi iau pijămăluțele? 
- Bine, dacă vrei tu... cedă ea bucuroasă că-și vedea fata atât de fericită. 
După câteva minute intra pe poarta casei fratelui ei. Le ieși în întâmpinare Ioana, finuța ei care sări efectiv în sus de bucurie, văzându-le. Iarina se îndreptă spre bucătărie pentru a pune în frigider prăjiturile cumpărate în drum. Ioana o informase că părinții ei aveau un musafir și nu era frumos să dea buzna cu mâinile ocupate. 
- Iarina, ce surpriză! Mă bucur tare mult, draga mea. Răzvan va fi încântat, o îmbrățișă aceasta strâns, strâns. 
- Am auzit că aveți musafiri, poate trebuia să sun înainte. 
- Nu te copilări. Cred că... musafirul nostru te-a adus cu gândul, rosti aceasta zâmbind ca un copil încântat de cadoul primit. Ciudat sau nu, de când a venit se tot uită spre ușă așteptând parcă să apari. 
- E cineva cunoscut? Vreo rudă? întrebă ea preocupată să umple cele două cupe cu înghețată conform instrucțiunilor trasate de cele două fetițe. 
- O să afli singură. Ioana, haideți să vă luați înghețata! Iar tu vii cu mine. 
- Stai să mă spăl pe mâini. Aproape trasă de mână traversă holul casei spre a ieși pe terasa din spatele casei. Îl zări pe fratele ei care-i sari în întâmpinare, asemeni Ioanei. Îmbrățișată atât de strâns de Răzvan, luată efectiv pe sus de acesta nu apucă să zărească decât silueta unui bărbat. Amețită de învârteala avu nevoie de câteva secunde bune spre a se dezmetici iar când o făcu, aproape amuți. 
- Sărut-mâna, Iarina. Pot spune că astăzi mi s-a îndeplinit o mare dorință, surâse acesta. 
- Bună… Vlad, murmură ea aproape paralizată.
Intuindu-i slăbiciunea și șocul datorat surprizei acesta îi oferi mâna conducând-o până la cel mai apropiat fotoliu. Iariana se așeză docilă. Nu-l mai văzuse de nouă ani, de la înmormântarea mamei ei. Se prăpădise la aproape un an după ce ea și Grig se căsătoriseră. Se stinsese cuminte, așa cum trăise, nevrând parcă să supere pe nimeni cu bătrânețea ei. Îl iubise pe Grig și se bucurase că are cui o lăsa în grijă și se duse la locul ei, lângă doctor. De atunci… nu-l mai văzuse pe Vlad, nemaiștiind nimic despre el. 
Amy se apropie de ea, șoptindu-i: 
- E parcă neschimbat, Vlad, observi?! Și e singur de câțiva ani. 
Iarina se uită urât spre Amelia ignorându-i spusele, dar trebui să recunoască în sinea ei că Vlad era încă un bărbat plăcut în ciuda anilor care trecuseră neiertând pe nimeni. Asculta discuția dintre el și Răzvan fără a auzi mare lucru. Din când în când acesta întorcea privirea spre a sfredelind-o cu același verde smarald. Își simțea obrajii colorându-se discret și mâinile umezindu-se de emoție.
Intrarea Mariei aduse un zâmbet larg pe chipul lui Vlad. 
Stânjenită ușor Iariana făcu prezentările: 
- Maria, fiica mea… și adresându-i-se acesteia spuse… Vlad… un prieten tare de demult. 
- Răpitoare, la fel de frumoasă ca și mămica ei, veni replica acestuia spre încântarea Mariei care se fâstâci ascunzându-se după fusta mamei. 
Își luase fiica în brațe, acesta cuibărindu-se emoționată în brațele ei, cu mânuțele amândouă agitate de gâtul acesteia. Îl simțea privindu-le chiar dacă nu se uita spre el. Ridică la un moment dat ochii și privirile li se întâlniră și Irina știu… simți… că el n-o uitase niciodată, deși trecuse o viață de om de la majoratul ei, de când el îi dăruise prima inimioară.


Mulțumesc din suflet celor ce și-au rupt din timpul lor pentru un popas printre cuvintele mele, așteptând uneori mai mult... poate prea mult, apariția unei noi părți dintr-UN PETEC DE CER.





Daniela

2 comentarii:

  1. Multumiri, Daniela. Sper ca ai simtit cum vibrez de emotie citindu-te. Stilul acesta al tau e unic, are o melodicitate si o candoare a cuvantului pe care rar o gasesti.
    De fapt, cata vreme citesc ce scrii tu, traiesc cu impresia ca la incheiere ridic ochii dintr-o carte, ma astept sa fosneasca foile, stii?

    Tare ma bucur sa te fi descoperit!
    Numai bine iti doresc, Suflet cald.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumesc frumos, Irina. M-am bucurat să fiu eu mâna ce-a zămislit-o pe Iarina, m-am bucurat să simt că v-a fost drag fiecare destin conturat. Sunt multe Suflete calde. Și tu ești unul.
      Zâmbește și iubește, fii fericită!
      Cu mult drag,

      Ștergere

Faceți căutări pe acest blog