Vitraliu stingher (9)

       Făcu un duş rapid se schimbă de vreo trei ori până ce reveni ca de obicei, la prima alegere. Se privi în oglindă, arăta acceptabil. S-ar fi simţit mult mai bine în blugi şi-ntr-un pulover dar preferase ceva mai clasic, un pantalonul negru  şi o bluză verde la fel de simplă. Aplică un fond de ten mai mult pentru protejarea tenului şi un ruj la fel de discret. O tuşă de culoare pe pomeţi. Era ceva atât de simplu ceva doar ce se bănuia a fi. 

Îşi amintea cu plăcere de acea zi petrecută în sânul familiei Elefterie. Doamna Clara parcă întinerise. Întreaga masă fusese un festin, cafeaua de după prânz un deliciu. O familie fericită, o familie la care zâmbetul era cartea de vizită. Aflat într-una din zilele lui bune, domnul Ioanid îşi scosese vioara din cutie şi dădu un minunat recital. La final  toţi aveau lacrimi, de emoţie, de frumos. Era  pace şi încântare pe chipurile lor.
   Petrecu  apoi întreaga după-amiază ascultând poveşti de familie. Nu-i trebui mult Margăi să realizeze că doamna Clara discret dar consecvent încerca s-o apropie de feciorul ei. Nici nu era greu de intuit căci chiar dânsa într-una din discuţii îi spusese:

„- Niciodată nu m-am amestecat în deciziile feciorului meu, deşi depărtarea şi singurătatea lui mă omoară. Tare mi-aş dori să aibă şi el pe cineva alături şi dacă-ar fi o româncă de-a noastră tare-aş mai fi liniştită.

- Fiecare cu soarta lui doamnă. Oameni buni sunt oriunde, replicase ea. 

- Ştiu domnişoara Marga, dar iacătă a trecut de 40 de ani şi poate ar fi timpul, gândesc…eu. Şi  poate uneori soarta mai trebuie ajutată. Ar fi minunat să se întâmple.”

Dar fiind în apropierea sărbătorilor Marga îşi planificase din timp câteva zile de concediu dorind astfel să-şi poată petrece liniştită sărbătorile Crăciunului acasă la bunici departe de tumultul marelui oraş, între cei dragi ei. 

       Iubea Crăciunul în micul ei orăşel de provincie, unde fiecare se cunoştea cu fiecare. Iubea biserica din acea latură a  orăşelului ei şi doar acolo se simţea cu adevărat mai aproape de Dumnezeu. Profitase de aceste zile de concediu pentru a se sustrage şi de  la petrecerea anuală, organizată de firmă, la care participase doar o dată, mai mult de gura Elenei. De revelion, nu ştia încă...existau ceva variante...dar nimic care s-o încânte aşa că se vedea mai mult ca sigur alături de bunici, asta dacă rezista asediului Irinei care-o ameninţase de zor că deja-i rezervase  loc  la restaurantul unde făceau ei.

Bănuiala ei referitor la intenţiile doamnei Clara se adeveri în momentul în care-şi exprimă bucuria că va face sărbătorile toate acasă la bunici,  atât de clar i se întipărise dezamăgirea pe chip că nici toate zâmbetele din lume n-ar fi putut-o masca. 

Cum Marga pleca abia miercuri, doamna nu se lăsă. Mută discuţia pe schimbările de prin Bucureşti,  locuri dragi care meritau revăzute. Şi ca din senin sugeră că ea Marga i-ar face un serviciu de nepreţuit dacă l-ar însoţi chiar a doua zi într-un scurt raid. Marga prinsă la mijloc acceptă surâzănd…. poate pentru că voia cumva să se achite faţă de gafa făcută sau poate pentru că observase cum din priviri feciorul îşi dojenea mama, care zâmbea impasibilă.

David nu vorbea prea mult, nici n-ar fi avut cum , niciunul dintre ei nu apucau să spună mai mult de două vorbe căci doamna Clara monopolizase tot ceea ce se chema dialog. Exuberantă şi plină de viaţă se bucura ca un copil de acea după-amiază fericită.

Plimbarea cu David fusese minunată şi adevăratul ghid fusese el. Cunoştea Bucureştiul, îi ştia istoria şi poveştile.  Marga asculta încântată parcă sorbind legendă după legendă. Îi plăcea vocea lui, din care răzbătea uneori accentul nemţesc. Aprecia faptul că nu-şi uitase graiul, ba chiar folosea cu drag expresii pe care doar în limba română le putea găsi.

      Oarecum stingheri la început se apropiaseră ciudat de repede. Aşa încât ieşirea se repetă şi-n zilele următoare. Marga era vrăjită de el, de manierele şi de privirea lui. De fapt din prima zi de la deszăpezit realizase că omul acela nu-i va fi indiferent. Îi era drag, se simţea bine cu el.

      Într-una dintre seri ca un sublim al unei plimbări minunate se opriseră la un restaurant superb. O cină perfectă, orchestra şi câţiva paşi de dans. Era magie sau adevăr, nici nu mai conta Marga se bucura şi parcă plutea. La ieşirea din restaurant, în hol o ţigancă îmbia pe cei ce intrau singuri sau însoţiţi să cumpere flori. 

Un trandafir roşu primise Marga. Un singur trandafir roşu, superb fusese în coş şi pe acela îl alesese David pentru ea. El se uită după un taxi dar Marga îl opri, îndemnându-l să mai facă câţiva paşi. Zăpada scrâşnind sub tălpile lor şi frigul de afară îi apropie mai mult. Tresări când se simţi apucată de mână. 

       Păşeau tăcuţi mână-n mâna ca doi adolescenţi ieşiţi de la primul film, încă sub emoţia vizionării. 

- Şi mâine pleci ?! sparse el liniştea ce-i însoţea tăcută asemenea unei umbre docile.

- Da, David! veni răspunsul ei parcă şoptit.

- Cred că abia aştepţi. Când vorbeşti de bunici, ai o lumină aparte în privire.

- Posibil, n-am observat, încercă ea o glumă care-i aduse şi lui o fărâmă de zâmbet pe chipul de multe ori prea serios. Pentru mine bunicii au devenit şi părinţi… de la 14 ani de când părinţii mei au decedat într-un accident auto, continuă Marga cuibărind la piept, sub haină, trandafirul roşu primit.

- Iartă-mă, se opri el parcă săgetat de cele auzite... n-am ştiut!

- N-am de ce să te iert…

- Am atins fără de vrere, răni care… simt… că încă dor.

- Sunt răni în faţa cărora şi timpul se pleacă, dar pot vorbi despre ele. M-am învăţat să le port cu mine, în mine.

       Şi Marga începu a povesti pe scurt. Un tremur subtil străbătea altminteri vocea ei atât de cristalină. Era parcă freamătul unui fior de vânt printre crengile unui măr în floare. Trecu repede peste momentul accidentului, îi pomeni şi pe părinţii prietenei ei. 

      Relată totul cu mult calm, un calm aparent, de parcă descria o pictură care i se lipise de suflet. Sări din poveste multe din aspectele neplăcute ale anilor ce trecură. Se opri apoi la destinul Anemonei. Abia atunci câteva lacrimi i se înnodară tăcute în colţul ochilor.

- Nu mai vorbi dacă îţi face rău, o opri David simţind neliniştea acelor lacrimi şi freamătul mânii ce-i unea.

- Despre Anemona, voi vorbi mereu…şi nu-mi face rău doar că mă va durea mereu… prematura ei dispariţie. E ceva ce vine din interior nu mă pot opune, nu pot controla.

- …şi totuşi, îndrăzni el după ce ea termină…eşti fericită c-ai avut aşa o prietenă…. Ştii toată viaţa am suferit că am fost singur la părinţi. Am fost fericit…dar nu prea am ştiut să fiu copil. Tot trăind între oamenii mari parcă m-am maturizat şi eu mult prea devreme. Între lecţii de vioară şi zeci de concursuri, de olimpiade, multă ambiţie întâi a părinţilor şi apoi a mea…mi-am rătăcit copilăria mult prea repede. 

- Da ...eu am avut-o pe Anemona până la 15 ani…nici n-am gândit că îmi lipseau o sora sau un frate.    Separarea de ea şi tragedia trăită m-au închistat că maturizat nu ştiu dacă-i termenul potrivit. Îmi creasem o lume a mea în care mă refugiam, o lume în care părinţii mei trăiau şi Anemona era nelipsită. Multă vreme m-am hrănit cu amintiri , fiind doar o umbră în prezentul celor dragi care m-au vindecat cu multă iubire. Am făcut terapie dar cred că dragostea familiei a fost singurul remediu.

Cu paşi mărunţi străbătuseră aproape toate aleile pustii ale parcului semn se apropiau de casă.

David se opri chiar la capătul ultimei alei sub lumina blândă a unuia dintre puţinele felinare din parc. Îşi scoase mănuşile îndesându-le în buzunar. Făcu acelaşi gest cu mănuşile Margăi. Mâinile lui acoperiră mâinile  Margăi parcă protejându-le de frigul de afară. Erau calde şi catifelate şi atingerea lor o înfiora. 

        Privirea Margăi îl cerceta întrebătoare, dar el tăcea, doar  oglindindu-se unul în ochii celuilat. Două umbre sub acelaşi felinar. Mâinile Margăi se cuibăriseră în palmele lui, asemeni bobocului de la pieptul ei, ce-şi aştepta înflorirea.

- Au fost câteva zile superbe. Uitasem cât de frumoasă e iarna, cât de bine e acasă. Mi-era dor de limba noastră, de multe…acum o să-mi fie dor de tine… nici nu ştiu dacă să-ţi mulţumesc sau nu?!

Marga îl privi.  Zâmbea. Îi înţelegea sensul cuvintelor , se întrebase şi ea, dacă aceste câteva  zile pot schimba viaţa unui om… dar neştiind ce să spună ridică din umeri asemenea unui copil. 

        Îşi retrase apoi mâinile dintre palmele lui şi tăcută îi mângâie obrazul. Parcă timpul încremenise şi frigul iernii dispăruse. 

        Fără să spună nimic el se aplecă spre buzele ei întredeschise a sărut. Îl aşteptau, îşi dorise sărutul lui aşa că Marga se încolăci de gâtul lui răspunzându-i la fel de pătimaş. 

       Nu-şi pierduse capul de prea multe ori în viaţa ei, dar acum îşi dorea s-o facă. Îşi dorea să facă dragoste cu bărbatul din faţa ei. Se simţise de multe ori pustiită de trecerea timpului de aşteptările din viaţa ei. 

Încet şi blând se desprinse din îmbrăţişare. Marga îi simţi dorinţa din priviri, din freamătul buzelor. Simţea acelaşi lucru, oarecum inexplicabil, dar se săturase să tot caute explicaţii...

- Eşti o femeie frumoasă şi ard de dorinţă.…dar…mâine, Marga?!

- Mâine va veni ca orice nouă zi…cu o nouă dimineaţă, rosti ea în şoaptă surâzând timid, plimbându-şi mâna pe trandafirul ce-l ţinuse ascuns la piept de frica gerului.

- Şi poate-ţi va aduce regretele pe care azi le ignori… Tu nu eşti aşa, simt eu. Nu ştiu ce vreau dar s-ar putea să nu vreau să fii doar o altă femeie din viaţa mea, simt că ai putea fi femeia vieţii mele, simt că m-aş putea îndrăgosti de tine, dar vreau să fiu pregătit s-o pot face. Am trecut demult de furia tinereţii …acum mi-e frică să mă îndrăgostesc, pentru că aş face-o cu mult mai multă maturitate, spuse David şi luând-o de mână traversară strada către fundătura pe care locuiau.

Marga păşea alături de el, fără să spună nimic.....doar îl asculta contrariată. Auzea cuvintele dar parcă nu le percepea sensul. Realiza doar că el punea distanţă între ei. 

David o conduse tăcut până la poarta casei. O ajută să deschidă uşa. Oarecum încurcată pentru că nu pleca, Marga îl invită în casă. Făcea totul mecanic, cu amabilitatea crispată a unei gazde luată pe nepregătite. David se opri  în hol.

- Am intrat doar  să văd că e totul în  ordine, că eşti bine…. 

- Sunt, spuse ea afişând un zâmbet oarecum profesional. Mulţumesc. 

- Nu, nu eşti, dar o să fii. Acum te comporţi ca un copil mofturos, Marga. Nici tu, nici eu... nu mai suntem copii. Mai vorbim mâine înainte de a pleca? O să petreci toate sărbătorile acolo?

- Da, în principiu da, nu mi-am stabilit nimic pentru revelion, dar sper să ne mai vedem totuşi înainte de a te întoarce în Germania.

- Şi eu sper, spuse el îndreptându-se spre uşa. Noapte bună, Marga şi mulţumesc… pentru aceste zile cu adevărat superbe, continuă el întorcîndu-se pentru a-i săruta mâna.

- Noapte bună. Plăcerea a fost de partea mea. 

       David se îndrepta agale spre poartă. Cu fiecare pas ce se îndepărta de Marga, mersul lui devenea parcă mai nesigur. Era întuneric şi lumină în sufletul lui ce şi-l simţea teribil de însingurat dar îşi continuă drumul.

        Marga dădu să intre în casă, dar se trezi strigându-i:

- Mâine dimineaţa, pe la 9,30 -10, la o cafea?

- La mine sau la tine ? întrebă David zâmbind.

- Tu, unde preferi?

- La tine, normal… la mine am asista iarăşi la un monolog cu mici intervenţii, ştii tu ce spun…continuă acesta zâmbind cu subînţeles.

      Marga izbucni în râs, un râs cu poftă parcă o descătuşare a tuturor emoţiilor adunate şi cum de la streaşina casei pe treptele de la intrarea pe terasă se formase o pojghiţă de gheaţă nu-i trebui mult ca să se dezechilibreze.  Aşa că fără a prinde de veste se trezi  în fund pe trepte. Noroc de mica balustradă, care-o salvă de la o căzătură mai puternică.

David care se oprise la o distanţă apreciabilă de ea, veni într-un suflet s-o ajute.

- Te-ai lovit?! întrebă el cu vădită îngrijorare .

- Nu cred, rosti printre hohote de râs Marga.

- Ce răspuns e acesta? Cum adică nu crezi? Te doare ceva?

- Sunt bine, domnule doctor. Nu, nu mă doare nimic…doar simt un zdruncin în cotul şi palma în care m-am sprijinit. Sunt bine, David, îl asigură Marga şi izbucni iarăşi în râs văzându-i îngrijorarea.

- Bine dar ce e atât de nostim, întrebă nedumerit David schiţând totuşi un zâmbet, instigat de pofta de râs a Margăi.

- Scuză-mă, nu ştiu ce am…de nu mă pot opri din râs.

- Sigur nu te-ai lovit? insistă grijuliu David, aşezându-se, lângă ea, pe trepte bătrânei terase.

- Sigur şi precis. E a treia trântă pe care-o iau în iarna aceasta … şi mă întrebam dacă va fi ultima pe anul acesta. Asta ca să vezi că ai în faţa ochilor o expertă… rezistentă.

- Uiţi că sunt neurochirurg… nici nu ştii ce urmări poate avea peste ani o lovitură banală, ignorată…de cele mai multe ori.

- Nu contest, dar nu e cazul acum, spuse Marga ridicându-se pentru a-i demonstra că e bine.

- Hai să te ajut să intri-n casă, Marga. Uite deja tremuri.

- Sunt bine, David. Stai liniştit. Da, tremur pentru că m-a luat frigul dar o să fiu bine imediat ce intru în casă. Noapte bună, David. Trage poarta după tine, se închide automat, completă ea implacabil.

- Noapte bună, Marga, răspunse şi David cu jumătate de gură.

          Uşa casei se închise. David auzea cum Marga răsucea cheile. Un sunet binecunoscut… asemeni uşii ce o încuiase şi el… undeva, în urma lui, în Germania acum mai bine de un an. Uneori se îndoia de această decizie dar îl obosise joaca de-a şoarecele şi pisica. 

Dincolo de uşa Marga se oprise în hol. Aprinsese lumina în singura cameră încălzită, dar ea rămăsese încă în hol cu urechile ciulite, să audă clinchetul metalic al porţii.

Abia după ce-l auzi, izbucni în plâns. Îi era ciudă pe ea. Se lăsase luată de val şi fusese refuzată. Poate că aşa era cel mai bine…dar tot nu-şi putea şterge gustul amar al momentului. „Ce-o apucase?”…era una din întrebările ce nu-i dădeau pace. „Oare ce credea David despre ea?! Dar ea, ce să mai creadă despre ea?!” Şi-l mai invitase şi la cafea mâine dimineaţă. De când îl cunoscuse pe bărbatul acesta tot într-o gafă o ţinea. „Bine că mâine pleca, acasă la bunici, altminteri cine ştie ce-ar mai fi făcut” fu ultimul ei gând înainte de a păşi în lumea somnului.

O noapte agitată care trecu cât ai clipi, cu vise din care nu-şi mai amintea decât frânturi. Marga privi spre telefonul care ţârâia, parcă indecis şi el.

Voia să mai doarmă … dar cineva nu voia acelaşi lucru, se pare.

- Fată dragă, deschide poarta că mai am un minut şi fac ţurţuri, auzi Marga vocea dragă a Irinei.

- Ce să deschid?! întrebă aceasta încă buimacă.

- Poarta dragă…sunt la poarta casei tale.

- Eşti în Bucureşti? insistă Marga pe întrebare în timp ce se îndrepta spre butonul ce debloca poarta. 

- Debarcată cu rapiditate în faţa casei tale şi îngheţată dacă nu te înduri…

- Gata, intră! spuse închizând telefonul şi privind cu nedumerire ceasul de perete, ce indica un pic peste 8, în timp de descuia nedumerită uşa de la intrare.

- Bine că te înduraşi… se luau vecinii tăi de gânduri…Bună dimineaţa!

- Bună dimineaţa. Dar ce-i cu tine?! Cu cine ai venit?

- Cu Andrei, are ceva treabă pe aici şi hop şi eu deşi nu mi-a plăcut ora de plecare. Tu?

- Eu bine, dormeam…încă.

- A da, că eşti în concediu! Am şi uitat…mi-am făcut probleme că n-ajung până ce pleci la serviciu. Azi veneai acasă? Perfect, mergi cu noi după-amiază. 

        Marga aprobă tacit tot ceea ce spunea Irina. Rezemată în tocul bucătăriei o  privea  cum aceasta deja pusese de-o cafea şi acum îi pregătea micul dejun. De câte ori văzuse scena. Închidea ochii şi se revedea…mereu, ocrotită de Irina. Era un spiriduş de femeie, gata să ajute cu orice pe oricine.

Observând că Irina era ca la ea acasă, Marga îşi văzu de ale ei. 

- Hai la masă, cafeaua se răceşte …auzi Marga vocea veselă a mătuşii.

Ciuguliră ceva şi se pierdură în poveşti, ca de obicei când se întâlneau, la o minunată cafea. În câteva minute Irina o puse la curent cu toate noutăţile.   

        Un ciocănit discret în uşă, le opri din povestit.

- Aştepţi pe cineva?! se auzi întrebarea Irinei în timp ce se îndrepta spre uşa.

        Abia acum Marga privi spre ceas şi-şi aminti de David. Uitase cu desăvârşire. 

- Da, îţi explic eu, mai târziu. Acum, primeşte-l tu, apucă ea să mai spună şi dispăru căci era încă în pijamale.

        Nici nu-şi făcea probleme că Irina nu se va descurca, mai milă îi era de bietul David.

        Din bucătărie, căci era singurul loc unde puteai sta de vorbă fără să semene a pustiu, răzbăteau râsete, semn că da, Irina era în elementul ei. Marga intră salutând timid, oarecum ruşinată că uitase de invitaţia la cafea dar David se scuză el spunând că el ar fi trebuit să sune înainte de a se înfiinţa la uşă. Se pierdură într-un schimb ciudat de amabilităţi pe care tot Irina îl întrerupse deviind subiectul discuţiei. 

Pe masă trona o cutie cu bomboane şi-un buchet de flori semn că David nu numai că nu uitase de cafea dar chiar se pregătise pentru asta. 

Discret, Irina se retrase la un moment dat, pretextând ceva telefoane urgente. 

Pe cât de mult comunicaseră în toate aceste zile, pe atât era acum tăcerea de adâncă.  Se temuse de momentele acestei dimineţi. Erau atâtea lucruri de spus între ei, dar se pare că nu era nici timpul nici momentul.

Mai schimbară câteva amabilităţi apoi David se ridică mulţumind de cafea. 

Din hol prin uşa închisă răzbătea sonorul televizorului acoperit din când în când de timbrul Irinei, semn că aceasta încă mai vorbea la telefon.

- Mulţumesc de cafea…s-o saluţi şi pe mătuşa ta din partea mea.  Marga să ai,  să aveţi cu toţii, un Crăciun fericit! Florile sunt de la mine, bomboanele din partea mamei… m-a surprins prezenţa mătuşii tale că m-am purtat ca un adolescent. Dar pot să-ţi spun ca m-a şi încântat, o doamnă cu adevărat deosebită…ca şi tine.

- Mulţumesc mult, David. O să trec înainte de plecare pe la doamna şi domnul Elefterie să le urez şi dumnealor toate cele bune. David …referitor la aseară…vreau..

- Nu trebuie să discutăm acum, o opri punându-i degetul pe buze. Nu vreau să discutăm acum….şi eu sunt încă sub impresia celor petrecute sau nepetrecute, continuă el privind-o în ochi.

       Apoi firesc se aplecă sărutând-o. O atingere uşoară, o mângâiere între două guri înfometate de dorinţă dar înfrânate de conştiinţa maturităţii şi implicaţiile ei.

Marga închise uşa în urma lui, conştientizând parcă mai intens că David începea să conteze pentru ea. Îi simţea urma pe buze şi pe mână. Era ceva în el, în privirea lui, în comportamentul lui care-o răvăşea. Nu-şi putea explica dar simţea că prezenţa lui o copleşea, o transforma. Pentru o clipă închise ochii parcă simţindu-i mâinile pe trup. Se ruşină în sinea ei pentru acel fior atât de profund, dar se scutură repede intrând în camera în care se mai auzea doar sonorul televizorului.

Irina ghemuită într-un colţ de canapea răsfoia tăcută caietul de schiţe. 

- Mi-e tare simpatic, David! spuse aceasta fără a–şi ridica privirea dintre file.

- Şi mie, mătuşă. 

- Ştiu.

- E fiul familiei Elefterie, stabilit în Germania….

       Pe cât de băgăcioasă era Irina în toate celelalte, pe atât de discretă ştia să fie în problemele de suflet. Niciodată n-o iscodise în legătură cu viaţa ei, avea o răbdare fantastică ştia că la un moment dat, atunci când preaplinul ei o va cere, ea… Marga, va alerga  pentru a-şi pune capul în poala ei aşa cum făcea odinioară cu bunica.  Ştia să asculte cu sufletul şi pentru Marga asta conta enorm.

- Pare un om bun, deosebit…

- Da.

- Bine, draga mea. Mai aştepţi pe cineva sau putem merge în oraş?

- Mergem…nu mai aştept pe nimeni.

       O zi de cumpărături cu Irina era un deliciu. Nici nu realizai trecerea timpului şi oboseala picioarelor.

      Într-un târziu cu mâinile pline de bagaje se îndreptau spre locul de întâlnire cu Andrei care-şi rezolvase treburile în capitală ba, mai băuse şi vreo două cafele tot aşteptându-le.

Deşi avea cumpărăturile făcute, cadourile pentru cei dragi ambalate, totul aşezat în genţi, pregătit de plecare Marga nu scăpă de insistenţele Irinei care-o înnoi forţat. Adevărul e că avea şi ochiul format. Ea, ar fi putut trece de zeci de ori pe lângă cele două rochiţe, poate nici nu le-ar fi observat. Dar nu şi cu Irina alături…care accesorizându-le făcu din cele două banale rochiţe două ţinute de invidiat.

- Acum ţinută avem…cu partenerul trebuie s-o mai rezolvăm, completă Irina aranjându-i la gât un colier nu foarte scump dar de efect. Fetele astea nu ştiu să vândă drăguţa mea.  Cu puţină imaginaţie umeraşele astea ar fi goale. Omul zilei de azi e prea ocupat ca să aibă timp să mai gândească o ţinută. El vine în magazin pentru ajutor şi de cele mai multe ori se grăbeşte…atunci având diferite opţiuni în faţă el doar alege ce i se sugerează, sau măcar exprimă mai bine ce şi-ar dori.. Dar când  dai şi peste încuiate, ca acestea, care mănâncă seminţe şi fac rebus…şi la trei întrebări ridică din umeri, ce pretenţie să ai să faci vânzare?

Pe ultima sută de metri Marga se opri şi cumpără un aranjament de Crăciun pentru familia Elefterie. Avusese în minte să le ia ceva dar fusese tot nehotărâtă până ce observă ce încântată se arătase doamna Clara când ea Marga şi-l agăţase la uşa pe al ei.  Era un fleac dar de efect şi cum dulciurile erau tabu în casa familiei Elefterie, fu singura opţiune viabilă.

Realiză că a făcut o alegere bună când văzu bucuria doamnei Clara. Cum ţinuse să-i ia ceva şi lui David, întrebă de el.

- Nu-i, domnişoara Marga. Şi-a stabilit încă de ieri o întâlnire cu vreo doi foşti colegi de facultate. Dar mi-a lăsat asta să vă dau. 

Oarecum dezamăgită, Marga luă micul pacheţel şi plicul întins înmânându-i la rândul ei pacheţelul în care ambalase un CD cu ceva colinde româneşti.

- Un dar simbolic de Crăciun. Sper să-i placă. Crăciun fericit tuturor! O rugăminte doamna Clara vă las aici numărul de telefon, cum o să lipsesc câteva zile bune e mai bine să-l aveţi. O să mi-l notez şi eu pe al dumneavoastră să putem ţine legătura.

        Marga ieşi pe poartă îndesându-şi în buzunar plicul şi pacheţelul de la David. Era curioasă dar voia să fie singură şi acum nu era momentul căci Irina şi Andrei o aşteptau să plece.

Tocmai se pregătea să intre pe poarta ei când auzi în spatele ei ceva paşi grăbiţi. 

- Marga, eram convins c-ai plecat! Bună seara. Te-ai răzgândit? întrebă el zâmbind.

- Bună seara David, nu, nu m-am răzgândit. Unchiul a avut ceva de rezolvat prin Bucureşti eu şi Irina am mai zăbovit prin magazine dar ne-am pus deja bagajele în maşină şi vom pleca în câteva minute. Tocmai ce-am trecut pe la ai tăi.

- Da, te-am văzut ieşind, răspunse oarecum dezamăgit. Lăsasem ceva pentru tine…

- Da,  le am  în buzunar… nu le-am deschis încă. Ţi-am luat şi eu ceva,  sper să-ţi placă.

- Sunt convins. Mulţumesc frumos. Crăciun fericit şi ....drum bun! completă într-un târziu.

- Mulţumesc, David. Crăciun fericit şi vouă! Şi deschizând poarta  intra în curte. 

      Ieşiră  cu toţii după câteva minute şi după ce Andrei mai încercă de câteva ori ba uşa de la intrare, ba poarta, după ce mai înainte verificase toate geamurile, porniră spre dulcele vad al copilăriei. Tot drumul pipăise cadoul de la David, mai ales  felicitarea, cam asta bănuia a fi în plic, dar se abţinu să le deschidă. Le mângâia cu drag parcă cerându-le iertare pentru fiecare clipă de amânare.

(va urma)