Femeia în albastru (7)

- Spune-mi, cum e acasă? Ce fac copiii? se agăţă Angela de primul lucru ce-i veni în minte, vrând să schimbe subiectul deşi cuvintele Adei o urmăreau,   reamintindu-i de laşitatea ei în momentele de răscruce. Clacase din mândrie, din neputinţa de a-şi asuma erorile în timp ce prietena ei simţise pe pielea ei fragilitatea şi unicitatea vieţii.

- Sunt bine. Cresc, continuă ea zâmbind şi scoase din poşetă un album cu poze.

- Sunt superbi, Ada! Si ce mari sunt!

- Da. Ionuţ va merge la toamnă la şcoală, iar Nicola e deja la grădiniţă.

     Angela răsfoia filele albumului. Lacrimile reţinute din greu alunecau, acum,  tumultuos la vale. Ce mult îşi dorise copii. Ar fi avut şi ea unul aproape de-o seamă cu Ionuţ dacă nu se lăsa convinsă de Camil să facă întrerupere de sarcină. 

     „Un copil, în momentul acesta e o piedică...şi eu nu-mi pun piedici singur. Angela, fii rezonabilă şi obiectivă!” Şi ea fusese...  crezuse orbeşte în el şi-n dragostea lui. 

      Avea multe regrete, dar acesta era, poate... cel mai mare. 

- Ai două minuni, Ada. Abia aştept să-i văd. Relu ce face? întrebă studiindu-i discret mimica feţei.

     Ştia... ceea ce nu mărturiseau cuvintele Adei reda privirea ei şi din păcate, avu dreptate, căci chipul acesteia se umbri discret într-o scurtă încrâncenare.

- În situaţia dată… Relu e… mai mult... absent. Trece mai greu peste cele ce mi s-au întâmplat. Dar rezistăm.  Poate vii pe la noi.

- O să vin, Ada. Negreşit o să vin! Mâine plec acasă. Merg în sat pentru o zi, două. Mă duc să-mi văd părinţii, mi-e cumplit de dor de ei… iar apoi cred că voi lua calea Bucureştiului sau chiar a străinătăţii. Oraşul acesta e prea mic pentru mine şi n-o spun din infatuare ci pentru că aici mă simt încolţită. Sunt prea multe amintiri… nu vreau să mai lupt cu trecutul, să-i înfrunt fantasmele. Vreau s-o iau de la zero. Simt că pot şi trebuie s-o fac.

- Poţi Angela. Mereu ai răzbit. Şi nu te lăsa copleşită de răutăţile celor din jur. Sunt din firescul omenesc. Sunt şi vor fi şi asemenea oameni. Intram câteodată în cancelarie şi se făcea linişte. Realizam că era posibil ca eu să le fi fost subiect de discuţie, dar le zâmbeam senină. A trecut, acum eu şi boala mea nu mai suntem de actualitate au alte subiecte mai fierbinţi, deşi mai aud uneori chicote şi bancuri cu apropo-uri. Îi ignor pentru că ştiu, cu răutatea şi cinismul nu merită să lupţi. Fă ceea ce simți dar nu uita, amintirile le luăm cu noi oriunde am merge… iar trecutul ne ajunge… el, cumva. Să învăţăm să-l lăsăm la locul lui, acolo între filele de jurnal îngălbenite de trecerea timpului şi să ne luăm doar esenţa trăirilor din el.

     Mai discutară vrute şi nevrute, trecând de la una la alta până ce privind îngrozită spre ceas, Ada, sări ca friptă.

- Am meditaţie şi fug să-mi iau şi copiii de la cămin. Că iarăşi rămân ultimii.

    Se despărţiră cum se întâlniseră printre lacrimi şi îmbrăţişări. Urmau să se revadă când revenea în oraş.

     Rămasă singură, Angela se  lăsă să zacă în fotoliu. Revedea cu ochii minţii bustul Adei şi ca o dulce tânguire îi mai sunau în urechi cuvintele pline de adevăr ale acesteia. Adesea trăim mecanic, prefăcându-ne că suntem prezenţi, sub această mască tindem să pierdem prezentul şi abia atunci ne-am pierdut irevocabil. Lumea,  nu e o luptă  în care cel mai tare supravieţuieşte prin distrugerea celor din jur ci un loc în care să ne descoperim. Păreau ecoul cuvintelor repetate de doamna Maia.     Prin faţă dintre amintiri i se arătă şi chipul blajin al acesteia. Îi promisese… aşa că, oftând printre lacrimi şi nedumeriri se ridică  şi se apucă de făcut bagajele. Voia să fie pregătită pentru că urma să plece dis-de-dimineaţă.

      În cele câteva minute petrecute la recepţie îşi achită nota şi-şi făcu o rezervare de principiu, pentru când avea să revină în oraş.

    Acum traversa piaţa principală a oraşului, butonând telefonul mobil ce tocmai şi-l achiziţionase. Mai avea câteva drumuri de făcut şi încă vreo două persoane de vizitat. Una dintre ele îi fusese secretară la firmă şi avea nevoie de agenda ei de telefoane. Cealaltă fusese femeia de serviciu a firmei, care cândva  făcea şi menaj acasă. Împreună cele două se ocupaseră de bruma ei de lucruri personale. Voia să se pună la curent şi să rezolve şi aceste treburi neterminate.

Călătoria până în satul ei era complicată şi anevoioasă. Avea de schimbat două trenuri până în cel mai apropiat oraş iar de acolo singura opţiune era un autobuz după cum aflase sunând la firma de transport. După calculele făcute exista şansa să se încadreze şi să-l prindă.  Ca o ultimă soluţie putea apela la bunăvoinţa cui avea drum în zonă, de regulă vreun consătean venit la oraş pentru cumpărături, dar prefera autobuzul. 

    Ar fi putut rămâne la una din surorile tatălui până a două zi, pentru mai multă siguranţă dar nu avea chef de amabilităţi şi întrebări indiscrete. Bănuia că oareşce zvonuri ajunseseră şi-n locurile natale şi voia să-şi înfrunte părinţii, să le mărturisească ea greşelile făcute şi amarul cu care le plătise. 

Îi spusese Măriucăi c-o va face, avea nevoie de binecuvântarea părinţilor ei în noul drum. O ardea de pe acum căutătura tatălui ei şi ştia că acesta după ce va tăcea îndelung ascultând-o… va murmura în barbă ” nu-i nimic, or trece toate!” şi probabil se va refugia în bătrânul atelier. 

    Acolo ghemuită lângă roata lui descoperise un alt albastru în ochii  tatălui ei. El şi lutul lui erau o singură fiinţă. Tăceau şi se modelau împreună. Rar de tot povestea din întâmplările lui ca ucenic la roata tatălui său,  în timp ce mâinile lui modelau cu măiestrie, jucărioare din lut. 

    Aveau, atât ea cât şi Măriuca adevărate menajerii de la cocoşul domestic şi purceluşul puşculiţă până la fiorosul lup şi micul vultur secerând înaltul. Plecată la oraş le lăsase din snobism în odaia copilăriei… şi iată acum peste ani cum le percepea la adevărata valoare. Nu erau simple obiecte…erau amintirile ei şi-n fiecare din ele era o părticică din viaţa ei.

   Îşi vedea mama frământând colţurile basmalei ce n-o dădea niciodată de pe cap. Adeseori o pândise când se spăla pe cap şi se pieptăna, admirându-i părul ce chiar şi împletit îi trecea cu mult de talie. Era singurul moment când renunţa la basma şi tare-i mai stătea bine. 

   Încercase ani în urmă s-o convingă să mai renunţe la a umbla acoperită. Dar îşi înghiţise avântul întâlnind  privirea aspră, a mamei secondată de cuvinte ce nu acceptau contrazicere: „Io-s femeie măritată şi-aş mânia pe Dumnezeu să umblu despuiată ca fecioarele satului!” 

   Ştia că viaţa la oraş o schimbase în bine cum credea ea pe atunci. Cu multe din „apucăturile orăşeneşti”  nu fusese de acord mămuca ei dar le acceptase, oftând: „D-apoi, voi trăiţi în altă lume maică şi poate… că aşa trebe să vorbiţi , să vă purtaţi ca ei…!”

    Odată urcată în tren îşi lipi fruntea de geam privind cu sete la verdele iţit ici acolo ca o ameninţare la ultimele fărâme de iarnă.

     Era încă foială, încă se cărau bagaje şi se căutau locurile. În câteva minute compartimentul se umplu şi trenul se puse în mişcare temperând frecuşul uşilor. 

    În cele câteva ore de călătorie se pusese la curent cu sportul, la loc de cinste fiind fotbalul. Ascultase predicţii astrale şi pământeşti la diverse teme între care prima, fără doar şi poate, politica. 

    Tăcea şi surâdea blajin celor ce încercau s-o capteze în vâltoarea discuţiilor, dar se abţinea sistematic revărsându-şi atenţia către seninul cerului şi salutul copacilor pe lângă care trenul şerpuia domol.

     Parcurse cu bine şi ce-a de-a doua etapă a drumului ei pe calea ferată  şi bucuroasă că prinsese autobuzul, număra minutele ce-o mai despărţeau de ai ei.

     Amurgise când autobuzul se opri în vechea staţie  pufnind şi trosnind din toate încheieturile de parcă şi-ar fi dat obştescul final.

     Coborî privind şi constatând că banca era aceeaşi, mai bătrână… mai tocită dar aceeaşi de parcă timpul trecuse ca o adiere. De-ar fi ştiut ea, banca toate câte le păţise ea... că numărase veşnicii până şi-n cel mai tandru clipit. 

      Păşea cu timiditate, salutând oamenii întâlniţi şi se bucură când  ieşi de pe strada principală, cotind pe-o ulicioară. Zări de departe fântâna şi se cutremură de scâncetul ei. Îmbătrânise şi ea.

     C-un colţ de basma prins între buze, mama ei scotea apă. Era ora când animalele trebuiau adăpate şi cunoştea ritualul, tatăl ei plecase mai mult ca sigur cu două găleţi înainte, iar mama rămăsese cu ultimele două. Se rezemă de-un gard privind-o pentru câteva clipe, picioarele-i tremurau iar inima-i bătea să sară din piept. O lăsă să termine de umplut găleţile, aşteptă câteva clipe să-şi revină din tremur şi abia apoi îi păşi pe urmă în curte.