Un petec de cer (52)

Următoare întâlnire păru firească și clar așteptată de amândoi. Grig își reluă rolul de ghid povestindu-i Iarina frânturi din istoria nescrisă a Bucureștiului. Îl asculta fascinantă mirându-se de toate câte le știa. Se simțea jenată că ea doar privise fără să vadă prea multe. Doar cu Ștefan mai străbătuse ani în urmă Bucureștiul la pas, dar  prea orbită de dragostea pentru el, aproape toate trecuseră pe lângă ea, iar timpul făcuse restul.

Redescoperi alături de Grig muzeele pentru care făcu o adevărată pasiune. Îl admira și-l invidia pentru câte știa și se-ntreba când avusese timp pentru toate. Printre muzee Grig presăra câte-o piesă de teatru iar seara de la Operă o lăsă de-a dreptul mută de încântare. Se simțeau bine în unul în compania celuilalt, comunicau atât de bine, cum doar cu Ștefan o mai făcuse. Se simțea ca o idioată făcând comparații dar apăreau involuntar și oricât încerca nu  le putea controla. Și Grig ca și Ștefan  era la fel de visător, la fel de atent la detalii... păreau modelați din același lut și fără voia ei Iarina se întreba cât de stabili puteau fi în sentimentele lor.

Citea bucuria fiecărei revederi, citea încântare în ochii lui Grig și-l simțea deseori nedumerit de scutul sub care încerca din răsputeri să se protejeze de el. Dar și să fi renunțat la el?! Mai putea îndura încă o dezamăgire? Se ridicase atât de greu, reînvăța să pășească... poate viața ei nu era ceea ce-și dorea, dar avea stabilitate, avea liniște, un echilibru poate prea fragil pentru o nouă încercare.

Se vedeau de câteva luni și-n afară de câteva strângeri de mână și-o sărutare dintr-o joacă nevinovată, altă apropiere nu existase între ei și-l respecta pentru asta. Cu toate astea în sinea ei, se simțea ușor nedumerită și se întreba de ce? Era posibil ca el să nu-și dorească decât prietenia ei? Se rușina de sentimentul contradictoriu care-o încerca.

-         Sunt gata într-un sfert de oră. Te rog servește-te singur, ai telecomanda la îndemână. Scuze, trebuia să stau să soluționez problema.

-         Înțeleg, Iarina. Nu te mai grăbi, oricum am pierdut reprezentația.

-         Îmi pare rău, apăru aceasta în dreptul ușii. Chiar îmi pare rău.

-         Nu-i nimic, o să mergem altă dată.

-         Și... atunci, nu mai ieșim?

-         Putem merge la film, la un restaurant... cum vrei...sau mă pot retrage, intrucât citesc pe chipul tău c-ai avut o zi încărcată.

-         E drept, spuse ea așezându-se lângă el pe canapea. Mă consumă problemele copiilor iar nedreptatea și nepăsarea sunt poate cea mai mare crimă, o crimă nedovedită și nepedepsită pe măsura gravității și a implicațiilor. Adulții altfel gestionează toate acestea... ei acceptă pur și simplu, înăbușindu-și trăirile pentru că nu le dăm de ales, noi, cei ce-ar trebui să-i protejăm, să-i iubim... noi cei care le dăm viață într-o clipă de  inconștiență doar pentru distracția noastră. Știi și animalele de la circ au condiții umane, ei nu aveau. Dar răsuna curtea de manele și berea nu lipsea de pe masă. Păduchi, purici, șoareci, șobolani... și printre ei copii târându-se de-a bușelea. Nu-i încredințează statului pentru banii pe care-i primesc de pe urma lor... erau monștri nu părinți. Știi când văd atâtea îmi pare rău că n-avem pistol în dotare... cred că n-ar fi rău. Copiii aceștia nu cer ei să vină pe lume... mă gândesc uneori că Dumnezeu e nedrept. Iartă-mă! se opri Iarina realizînd că furia ceo măcina o făcea să se îndoiască de Dumnezeu. Sunt nedreaptă, ai pierdut spectacolul și te mai și încarc și eu cu nemulțumirile mele. Dar mă dor atât de mult toate acestea.

-         Se simte, Iarina, și fără niciun alt cuvât se apropie de ea îmbrățișând-o.

Îi observase lacrimile, era furie era neputințșă și multă durere. Ar fi întins mâna să i le șteargă, îl durea risipa ei, dar se abținu bucurându-se de căldura trupului ei, de capul ce-l simțea arzându-i pieptul.

-         Rar de tot zâmbesc. Unii nici nu știu s-o facă, Grig. N-au avut motiv și mai trist, nu i-a învățat nimeni.

-         Sunt multe durerile acestei lumi, crezi că plângând le poți vindeca.

-         Știu că nu. Iartă-mă. Ți-am stricat seara, am darul de a-l face nefericit și pe cel de lângă mine.

-         Sunt aici, te ascult. Dacă asta te eliberează, plângi.

Încrezătoare Iarina se cuibări mai mult la pieptul lui. Îi era bine, tare bine. De când nu se mai simțise atât de ocrotită. Ridică privirea spre el privea departe în vreme ce mâna lui i se plimba domol prin păr.

-         Și totuși pari  departe.

-         Nu. Sunt aici cu tine, la tine mi-era gândul.

-         Era de bine sau de rău, surâse ea neîndrăznind să-ntrebe direct.

-         E doar o frământare. Vrei s-o știi?

-         Da.

-         Și dacă n-o să-ți convină?

-         Atunci e de rău.

-         Nu, nu e. O să mă lași vreodată să ajung la tine? Mă simt ca unul dintre  copiii de care vorbești tot dau  roată unei cetăți fără de uși, făr’ de ferestre. Prea multe zăbrele, prea multă teamă! Nu suntem niciunul vinovat pentru...

Iarina se arici instinctiv și se ridică de pe locul unde-i fusese bine, aproape smulgându-se. Se-ntoarse cu spatele la el, încercând să-și ferească privirea de a lui. Nu pricepea ce voia Grig sau se făcea că nu pricepe... nici ei nu-i era prea clar, cert e... că n-avea chef  de justificări. Chiar avusese o zi groaznică.

-         Iartă-mă trebuia să tac. Așa cum trebuia să fi plecat. Ești obosită, ai avut o zi stresantă. Iartă-mă, Iarina, spuse el ridicându-se. Nu mă conduce știu drumul, la revedere.

Abia când îl simți întors cu spatele la ea, îndrăzni să se întoarcă și ea. Își simțea lacrimile puhoi gata s-o năpădească și ar fi vrut să deschidă gura ca să-l oprească dar în întunericul din ea nu dibui niciun sunet pe care să-l rostească. Rămase mută în fața ușii ce se închise ușor în urma lui. Acum că nu mai era, o durea absența lui. Era plină de contradicții pe care nici ea nu și le putea explica.

Oftă și se îndreptă spre dormitor să se schimbe. Își umplu apoi cada și se afundă în ea. Avea atâtea la care să se gândească că nici nu realiză când ațipi. O trezi răceala apei și durerea surdă din ceafă. Zâmbi amintindu-și că adormitul, ca și cititul în cadă le preluase de la doctor. Ca și această ariceală și închistare instantanee, o izolare în fața problemelor, sperând, astfel, că acestea vor dispărea.

Se îmbrăcă înfrigurată și cum deja strănuta de-a binelea se îndreptă spre bucătărie pentru un ceai. Abia atunci zări cheia de la mașină. Grig plecase în grabă uitând-o pe măsuța din living. Oare se întorsese și ea nu auzise soneria?! Ce-o fi gândit?! Puse mâna pe telefon dar ciudat niciun apel.

-         Cheia... de la mașină, a rămas la mine.

-         Știu, am descoperit jos.

-         Și... de ce n-ai urcat după ea?

-         Am lăsat mașina în parcare și-am plecat pe jos. Mi-a făcut bine plimbarea.

-         Te porți copilărește, Grig!

-         Eu?! Bine, Iarina.

-         Da. Trebuia să vii să-ți iei cheia. De ce vrei să mă faci vinovată pentru ceva ce nu ține de mine?

-         De ce te simți vinovată, Iarina? Eu nu te-am învinovățit de nimic.

-         Ba bine că nu! Puteai să urci după cheie.

-         Știi bine că nu cheia e  problema noastră.

-         Ba e. Despre ea vorbim. Doar nu despre avioane.

-         Oare?! Ești fată deșteaptă, Iarina.

O pauză lungă în care fiecare dintre cei doi sculta resprația celuilalt. Niciunul nu închidea, niciunul nu vorbea.

-         Vorbim mâine? străpunse el liniștea așternută.

-         Bine. Noapte bună, Grig.

-         Noapte bună, Iarina.

Se trânti îmbufnată pe canapea. Era atât de nervoasă  că lacrimile se revărsară în șuvoi. Nici nu mai conta dacă plângea pentru încăpățânarea lui, a ei...pentru soarta copiilor acestei lumi.

Își șterse nasul suflând îndelung ca un copil râzgâiat și se trezi zâmbind. Asta era, era un copil îmbufnat. Se ridică și parcă mânată de o veste neașteptată intra ca un taifun în dormitor. O pereche de blugi, puloverul preferat și-n câteva minute părăsea locuința.