Un petec de cer (40)

Soneria telefonului părea că-i sparge timpanele. Adormise spre dimineața. Citise, recitise, refuzând  altor gânduri s-o cuprindă până ce în sfârșit oboseala o răpuse. C-un singur ochi desluși că nerăbdătorul era Vlad.

-         Bună dimineața, iubire. Gata cafeaua?! Sau te-am trezit?

-         Bună dimineața, Vlad. Pun acum de cafea. Hai, te aștept!

-         Să-ți spun că sunt în fața blocului?!

-         Nu-mi mai spune. Urcă!

Abia avu timp să-și dea câțiva stropi de apă pe față că și auzi soneria. Își strânse halatul pe ea și trecându-și mâna prin părul de care nu mai avusese vreme, deschise ușa.

-         Comanda dumneavoastră, doamnă. Și flori tot pentru dumneavoastră.

-         Vlad...

-         Arată-mi unde-i ibricul și cafeaua, cu restul mă descurc singur. Tu ia loc și lasă-mă să te răsfăț. Sunt cornurile tale preferate și... frigeau.

Neavând ce face îi arătă acestuia cele cerute și izgonită, ieși din bucătărie. Se așeză pe canapea, încă frecându-se la ochii care păreau a avea nisip. Descoperi buchetul de flori adus de Vlad și-l privi zâmbind. Avea atâta bun gust. Un buchet elegant, rafinat și ea-l întâmpinase... în ce hal. Se ridică să se îndrepte spre dormitor dar o opri Vlad.

-         Gata  cafeaua. Voiam să văd dacă ai apucat să mănânci vreun corn.

-         Merg să mă schimb... arat ca o...

-         Arăți și miroși ca femeia care mi-a lipsit azi noapte. Mmmm... m-am temut să nu-ți rătăcesc parfumul. Să nu mă mai lași singur! și zicând acestea Vlad își strecură mâna prin deschizătura halatului către sânul ei.

-         Nu, Vlad! spuse, încercând fără succes să-i scape din îmbrățișare.

-         Cum nu? Când eu mă usuc de dorul tău, insistă acesta, aplecându-se și mușcând-o de lobul urechii. Te rog, Iarina. Simt că n-am aer, te doresc ca un nebun!

-         Vlad... avem de vorbit. Am niște explicații să-ți dau.

-         Ce explicații femeie, când toată noaptea m-am zvârcolit prin imensitatea aia de pat, căutându-te? De explicații îmi arde mie acum? Când mirosul tău îmi freamătă în nări... când carnea ta îmi arde palmele... .

-         Trebuie, Vlad. Nu putem merge mai departe, nu mai vreau să ignor.

-         Nu vreau să știu nimic, acum. Sărută-mă și taci! Am nevoie de tine, Iarina. Am nevoie de tine ca de aer, iubita mea!

-         Trebuie să-ți lămuresc necunoscutele întâmplărilor de ieri! insistă Iarina.

-         Întâmplări,  necunoscute... se termină vreo dată?! Lasă-mă să te sărut, lasă-mă să te dezmierd, lasă-mă să-ți șterg cu buzele orice atingeri ale trecutului. Și fără de veste buzele lui Vlad îi acoperiră gura, condamnând-o la tăcere.

În zadar încercă să-l roage s-o asculte, buzele lui, mâinile lui trecuseră de barierele vestimentare. Simți căldura așternutului în care se zvârcolise toată noaptea, patul păstra încă forma trupului ei. Închise ochii și i se abandonă în brațe și îl iubi și i se dărui cu patima unei ultime dorințe, amânând toate acele neliniști. Măcar atât îi datora pentru tot ceea ce făcuse pentru ea, o străbătu un gând născut din nevoia de a-și masca slăbiciunea. Până la urmă nu făceau nimic rău, erau o femeie și-un bărbat captivi ai unei dorințe unul din iubire, altul din acceptare...  sau nu numai, pentru că oricât și-ar fi negat-o trupul ei răspundea chemărilor lui, semn că undeva acolo exista mai mult decât era ea capabilă să conștientizeze. 

Ca un copil se așeză îmbunat pe fotoliu, deși ar fi stat toată ziua în pat.

-         De ce presimt că discuția asta nu va aduce nimic bun, Iarina?! Hai s-o lăsăm baltă. Hai să ne suim în mașină și să ne plimbăm... sau hai înapoi în dormitor, mi-a rămas un locșor nesărutat, spuse ridicându-se și încolăcindu-și mâna pe talia ei.

-         Vlad! Vrei să roșesc să-mi tremure mâinile și să vărs cafeaua?

-         Roșește! Ești atât de sexy! E vina mea că tu mă stârnești?

 Iarina aduse cele două cafele ca de obicei, reîncălzite...  așeză una în fața lui Vlad și ignorând replica acestuia începu a-i povesti cine și ce era cu Nina, dar nimic mai mult. Evită să pomenească de prea multe ori numele lui Ștefan, știa că Vlad devenea arțăgos când acesta apărea între ei. Despre Grig, despre întâlnirile trecute, dar mai ales despre întâlnirile aproape vinovate de la bibliotecă nu rosti nicio silabă. Urma probabil să îngroape totul în adâncimile sufletului ei și să încerce să-l uite, deci ce rost ar mai fi avut.

-         Nu pot să cred că pămpălăul ălă de Ștefan și Nina! Știi cine-i femeia?! E o forță... cunoaște și pe naiba, e inteligentă... frumoasă... știe ce vrea și nu pierde vremea deloc, zâmbi el amintindu-și momentele precedentei seri, doar de el știute. Scuze!

-         Nu și nici nu vreau să știu. Și nici despre Ștefan nu vreau să vorbim.

Chipul lui Vlad nu trăda nimic din trăirile declanșate de întâmplările relatate, dar Iarina îi recunoscu agitația din modul în care fuma. Nici ei nu-i era ușor să vorbească și sigur nici lui.

-         Cred că am nevoie de o pauză, Vlad.

-         O pauză, Iarina?! Cum vine asta? ridicând o sprânceană. O pauză... de cineva anume, de mine?

-         N-o lua așa, poate mai mult de mine. Vezi, faci ce vrei din mine. Vreau să stau departe, să reflectez...

-         La ce... mai precis?! Nu începe cu stereotipuri, Iarina. Spune clar ce ai de spus. Vrei să ne despărțim?! Nu pot să cred. Acum câteva minute... și-acum îmi ceri să ne despărțim.

-         Vlad... ești răutăcios, nu deveni și vulgar!

-         Eu?

-         Dar tu cum ești?! Mă amețești, mi te dăruiești... și acum vii și-mi vorbești de despărțire?!

-         Măcar pentru un timp.

-         Un timp în care să faci... ce?

-         Să-mi analizeze gândurile, sentimentele.

Vlad stinse țigara și se ridică pentru a da drumul la fereastră. Simțea că se sufocă.  Aerul rece  invadă cameră. Iarina se zgribuli strângându-și halatul pe ea, deși nu frigul o atinsese ci privirea de gheață a lui Vlad. Îl știa în spatele ei la fereastră, dar nu îndrăznea să-l privească. Îl auzi întorcându-se. Un foșnet scurt și Vlad așeză pe masă un plic. Era una dintre scrisorile de la Ștefan, picase probabil în spatele canapelei și Amy n-o observase.

-         Încă îți scrie, observ. Și mesaje...  Sunt un idiot. Cel mai mare idiot de pe planetă.

-         Nu, Vlad. Sunt scrisori primite demult, necitite... nedeschise după cum vezi... pe care le-am descoperit  în niște cutii aduse de acasă.

-         Da. Le-ai descoperit întâmplător, chiar aseară... Tu nu știai de ele? Au ajuns singure în cutie.

-         Te porți ca un copil. Știi ceva? se enervă Iarina de tonul zeflemitor al unui Vlad pe care și-l amintea de pe vremea când acesta o hărțuia. Nu am de ce să-ți dau explicații și oricum nu m-ai crede.  Așa că, nu e treaba ta. E ridicolă toată această gelozie. Mă sufoci!

-         Nu e treaba mea? Te sâcâie gelozia mea? Atunci nu-mi da motive. Mi-e de ajuns că mă macină gândul că faci dragoste cu mine dar poate ți-l dorești pe el. Că mă întreb dacă între noi e  iubire sau doar dorință născută dintr-o simplă răzbunare pentru că n-ai putut avea ce ți-ai dorit... și te mulțumești cu ce se poate.

-         Ești bolnav! Mai bolnav decât mi-aș fi închipuit.

-         Nu sunt bolnav, sunt mai grav... mă macină o  nesiguranță ce poartă numele tău, Iarina. Tu ești cea indecisă. Acum câteva minute mi-ai murmurat în urechi cuvinte tandre, torceai în brațele mele satisfăcută...  am citit fericire, am citit împlinire în ochii tăi... ce-ți dorești femeie, ce cauți de nu poți fi mulțumită cu ce ai? Nu mi-a păsat niciodată că femeia care astăzi tremură la mângâierile mele ieri a tremurat în brațele altcuiva și probabil, mâine ale altcuiva, nu mi-a păsat... până la tine! Tu nu mă lași să uit că ai iubit sau poate încă iubești pe altcineva.

Ar fi vrut să-i spună ceva, fie și o minciună... o durea disperarea din glasul lui. Vlad cel orgolios și mândru se prăbușise ca un copil pe fotoliu și deși privea în podea, îl simțea rănit.

Se apropie de el așezându-se în genunchi lângă fotoliu și fără niciun cuvânt își așeză capul în palmele lui. Era totuși un om bun.

-         Vrei distanță?! Asta vei avea, Iarina. Simte-te în largul tău! De astăzi Vlad e doar o amintire în viața ta!  Sunt prea bărbat și-n curând prea bătrân ca să te las să te joci așa cu viața mea. Și-am obosit să te aștept, Iarina. Vei afla într-o zi ce vrei, sper numai... să nu-ți fie prea târziu!

Privi îndelung ușa închisă. Doar ticăitul ceasului din hol mai tulbura tăcerile din jur. Avea ce alesese, singurătate, spațiu pentru a-și limpezi nedumeririle.

 Își duse mâna la urechi, să nu mai audă telefonul. Dar cum apelantul se dovedea decis să nu renunțe răspunse:

-         Nu-mi spune că mai dormi?

-         Nu, Amy.

-         Sunt în oraș. Mama și Răducu vor la film... eu aș căsca ochii prin mall. Tu ce program ai? Ori deranjez?

-         Niciunul. Tocmai m-am despărțit de Vlad. Dar nici chef de ieșit n-am.

-         Ai, n-ai... nu-mi pasă, dacă nu vrei să ți-i aduc pe cap, fă bine și-n jumătate de oră să fii coborâtă! Azi îmi ești consilieră pe probleme vestimentare.

-         Azi sunt doar o umbră, dar dacă tu vrei să ai două... facă-se voia ta.

Și se-ntoarse pe-nserat acasă și cu două sacoșe, căci vorba Ameliei, ce terapie mai bună decât shopping-ul?! O iubea și-o respecta pe Amy. Nu îndrăznise niciodată să i se bage-n suflet, avea atâta decență. Și cum nici ea nu simțise nevoia de amănunte, totul rămăsese la stadiul de: ”ne-am despărțit!”.