Femeia în albastru (12)

Trecuseră mai bine de două ore când auzi cheia în uşă şi zări capul Cristinei iţindu-se după câteva pachete.
- Ai prins lichidare de stoc?! îi sări acesta în ajutor.
- Râzi tu, dar n-avem de niciunele pe aici. Eu sunt mai musafir ca tine… şi singura hrană care-o am în casă e a lui Mark… şi pot să jur că nu vrea s-o împartă cu noi. Acum nu-i vorbă că avem un restaurant la două străzi mai încolo… dar m-am gândit să fac şi eu impresie. Nu mi-a reuşit, nu?!
- Ba da… cum să nu?!
- Angela…dar ce-ai făcut? O să ne supăram… serios… ce-ţi veni?! Am o femeie care vine o dată pe săptămână şi mai deretică. Să nu mai faci aşa ceva că mă supăr. Eşti prietena mea…

- Acum spun eu: nu fi copil, Cristina! M-am relaxat, am avut ocupaţie în ritmul muzicii. Hai să trecem peste amănunte.
- Aşa-i că nici nu ţi-am arătat camera?! Ce aiurită sunt! spuse ea privind spre bagajele Angelei. Şi probabil că eşti obosită şi eu turui… Ia îmbracă-te să ieşim la masă, că văd negru de foame.
- Păi şi cumpărăturile?! Putem încropi ceva, acasă.
- Măi, dar tu te-ntreci cu gluma… Țin la degetele mele și oricât s-au străduit habar n-au să taie o banală ceapă.  Îmi cunosc limitele și n-am nicio chemare spre arta culinară. Am luat doar hrană rece, semipreparate… puţine calorii, trăiască minunatele e-uri.
- E perfect! Vrei neapărat să ieşim?! Pe bune, cât faci tu un duş... pregătesc eu ceva. Simplu, uşor cu multe e-uri… dar comestibil.
- Să-ţi spun drept, dacă nu erai tu… mai mâncam două ţigări… îl mai boscorodeam pe Mark… aşa că facă-se voia ta! acceptă aceasta târându-şi leneş papucii către baie.
O seară calmă între două suflete la fel de împovărate. La intrarea în casă, Cristina lăsase odată cu bagajele şi puterea care-o ridica zilnic din pat mânând-o pe întortocheatele cărări ale destinului. Aici în spatele uşilor închise Cristina era la fel de vulnerabilă ca orice om. Tăcea, lăcrima şi surâdea frumos.
Angela se simţi datoare s-o pună la curent cu povestea ei… iar aceasta o ascultă în tăcere, mângâind-o doar cu privirea şi încurajând-o cu câte-un zâmbet. Încă o dată Angela se învinovăţi pentru răutatea ei de demult.
- Sunt o puşcăriaşă… şi-mi va fi foarte greu să răzbat, ştiu dar…
- ...n-avem decât o viaţă şi deseori ne lăsăm doborâţi de tainele ce le purtăm acolo în suflet… acolo unde, nu mulţi ajung. O scoatem noi la capăt cumva. Ai ceva în vizor?! Cam ce ţi-ai dori?!
- Pot să-mi permit să-mi doresc?!... facem haz de necaz! O să văd...am câteva oferte încercuite, ceva promisiuni.
- Voi da şi eu câteva telefoane şi vorbim pe urmă. Nu o să mă hazardez în presupuneri… căci lumea se mai schimbă. Hai să mergem la nani, simt că mă scurg, continuă privind spre ceasul ce trecuse binişor de miezul nopţii. Noapte bună, draga mea. Nu te trezesc când plec… vorbim la telefon. Uite aici cheia ta… îi spuse punându-i în palmă o cheie rece, care-o înfioră. Dacă ai nevoie de ceva… mă suni. Promiţi?!
- Promit, noapte bună.
- Fată dragă… uitam. Suntem prietene şi nu vreau să iei nimic din ce spun sau fac ca o ofensă… te rog, Angela. Dar indiferent ce ai nevoie… chiar şi bani… mai ales bani, îmi spui, nu?!
- Da… dar mă descurc, stai liniştită.
Angela zâmbi. Iată viaţa îi deschidea o uşă. Iar ajutorul venea de la un om căruia cândva îi întorsese spatele… dar care se dovedea a fi un om mai adevărat ca mulţi alţii căci în acest răstimp mai contactase câteva amice sau foste colege dar care-o ţinuseră la distanţă ca pe o leproasă.
Aşa trecură  mai bine de două săptămâni. Peste tot invariabil: ”o să vă contactăm!”
O dispera aşteptarea… o apăsa singurătatea căci de voie de nevoie Cristina părăsise ţara în interes de afaceri. Urma să revină spre sfârşitul săptămânii.
Erau doar ea  Mark, povara Cristinei, şi-un trandafir, singura floare ce-o găsise aproape moartă în casa prietenei sale. Cu răbdare... se ocupase de ea şi acum o privea  încântată cum renăştea.
Ajunsese să fumeze foarte mult şi de multe ori rătăcea hai-hui pe străzi doar din dorinţa de a evita fumatul.
Aşa şi-n această după amiază vorbise cu Ada, mai bine de jumătate de oră şi acum se învârtea ca un leu în cuşcă.
Privi spre Mark care mâncase şi acum dormea liniştit. Trebuia să recunoască de când apăruse ea în viaţa lui motanul se îngrăşase devenind parcă mai leneş… dar îi era tare drag şi nu putea rezista privirilor galeşe pe care micul trântor i le arunca. Simţea din modul în care i se alinta printre picioare că simpatia era reciprocă.
Trase ceva în fugă pe ea şi plecă în oraş. Colindă mai bine de două ore până ce-o răzbi setea.
Se aşeză liniştită la una din mese comandându-şi un pahar cu apă plată cu lămâie. Şi-ar fi luat o cola…dar aceasta ar fi cerut obligatoriu şi-o ţigară aşa că se mulţumi cu atât.
Sorbea aproape absentă din apa plată privind în jurul ei. Era aglomerat iar fata ce se ocupa de sală părea a fi depăşită de situaţie. Chiar şi ea îşi aşteptase apa plată mai bine de zece minute.
Preocupată să urmărească activitatea chelneriţei, Angela nici nu observă că mai subtil sau mai direct domnul aflat la vreo două mese o privea destul de nedumerit.
În ocolurile ei pe după chelneriţă privirile li se intersectaseră de vreo două ori… dar trecuse peste el de parcă nu era. Dar ceva… o făcu să revină. Simţise ceva cunoscut în licărul privirii ce-o cerceta.
Nu-i venea să creadă că lumea poate fi atât de mică şi unde mai pui că localul nu era de cinci stele cum cerea blazonul şi îngâmfarea celui ce-o privea. Se trezi zâmbind în timp ce bărbatul de vizavi se ridică, îndreptându-se spre ea ..oarecum intrigat dar la fel de zâmbitor.
- Bună seară… Angela, parcă?!
- Exact.
- Nici n-aş fi putut uita o femeie aşa de specială şi fantastic de frumoasă. Chiar mai deunăzi discutam cu Victor despre tine. Nu ne-am mai văzut…
- …de-o veşnicie, dar uite că n-aduce anul ce aduce clipa. Şi nu mică mi-a fost mirarea să te văd aici.
- Eii… de ce?! Patronul îmi e o cunoştinţă veche şi-aveam ceva de discutat. Am auzit că te-ai despărţit de Camil, c-ai avut oarece probleme…
- Da …răspuns afirmativ la ambele, schiţă Angela un surâs de complezenţă.
- Îi merge bine lui Camil, a avansat… cu repeziciune. E drept l-a şi propulsat căsătoria… Eii, contează spatele.
Angela îl privea uşor apatică. Era ceva schimbat la Radu, altminteri atât de bonom… acum îl surprindea privind spre uşă ca un lup hăituit. Încerca să-şi tempereze reacţiile deşi ar fi vrut să-i strige că şi pe el îl propulsase socrul… că fără acest spate probabil încă şi-ar fi ros coatele ca simplu jurist, lingând sute de dosare. Simţise dispreţ şi aroganţă în vorbele lui dar ignoră. Nu ignoră în schimb apropierea lui şi obrăznicia privirilor ce-i scormoneau decolteul.
- Şi tu… familia…? Soţia?
- Bine cu toţii… monotonie, trecu el rapid peste subiect. Te privesc de câteva minute… mai, mai să nu te recunosc. Brunetă… parcă mai slabă… dar la fel de atrăgătoare şi luându-i mâna i-o sărută privind-o cu subînţeles.
I-ar fi dat cu un scaun în cap căci îi stârni repulsie atingerea lui lascivă, dar preferă sarcasmul cuvintelor.
- Mai slabă, da. Căci acolo, unde-am stat în ultimii aproape trei ani… servirea a cam lăsat de dorit. Dar ar trebui să ştii condiţiile din puşcăriile româneşti, domnule judecător, accentuă ea ultimele cuvinte, asigurându-se astfel că fuseseră auzite şi de cei din jur, care conform reacţiei scontate deja îi priveau curioşi.
Remarcă imediat cum Radu îşi îndreptase spatele vizibil deranjat de atenţia celor din jur… dar subjugat de-un gând mai puternic ca raţiunea, privirea nu şi-o putu desprinde… încă îi aluneca ca pe un derdeluş în valea plângerii.
Incitată de obrăznicia lui, Angela se apropie tot mai mult astfel încât acesta să aibă o cât mai bună vizibilitate şi tot pur întâmplător mâinile ei se atinseră de ale lui. După ce se mai foi de câteva ori pe scaun asigurându-se că-i captase atenţia sorbi languros din paharul cu apă plată. Observase cum acesta se schimbase la faţă şi ochii prinseseră o altfel de sclipire. Încă o dată se convinsese de nimicnicia unor masculi. Ar fi meritat o lecţie mai drastică dar nu merita nici să îndoaie o scobitoare pe el, aşa că terminându-şi apa se ridică.
- Să nu-mi spui că pleci? Hai… mai stai, nici nu ţi-am spus că-l aştept şi pe Victor. Sunt convinsă că se va bucura să vă vedeţi.
- Crezi?! Din păcate nu mai pot aştepta. Transmite-i atât lui cât şi soţiei tale salutul meu şi iată că lumea e mică… poate ne vom mai vedea. Nu se ştie niciodată şi ca finalul să fie suficient de dramatic îi întinse mâna dar renunţă imediat şi aplecându-se spre el, mimă un sărut pe obraz. Doar suntem prieteni, nu-i aşa?!… ce să ne mai formalizăm atât? completă ea, mângâindu-l c-un deget pe obraz.
Radu o privea consternat, măgulit de apropierea ei aprobând-o c-un zâmbet aproape tâmp şi sperând probabil la mai mult.
- O seară bună… transmite-i şi lui Victor… sau mai bine… spune-i că-l voi suna cândva… am o datorie faţă de el, încheie ea depărtându-se uşor ca adierea leneşă a unei frunze speriate de veşnicia pământului.
Bănuia că Radu auzise tot ce spusese pe final dar era încă prea şocat ca să le caute sensul. Păşea agale către ieşire când se trezi prinsă de mână:
- M-ai ameţit… şi-am uitat, spuse el întinzându-i un cartonaş pretenţios, cartea lui de vizită. Sună-mă!
Angela nu scoase niciun cuvânt doar schiţă un zâmbet de mulţumire şi se depărtă parcă mai grăbită spre ieşire.
Păşea tăcută strângând în mână cartonul mătăsos al cărţii de vizită ce parcă o frigea. Se opri în dreptul unui coş stradal şi rupse cartea de vizită în fărâme mici pe care le aruncă printre celelalte resturi aflate acolo.
Fără să vrea mintea îi fugi la Aron, la fineţea lui, la starea de bine ce i-o adusese în acea seară…ştia că încă avea cartonaşul în poşetă şi mai ştia că dac-ar fi fost să sune pe cineva…sigur pe el, l-ar fi sunat.
Se rezemă tăcută de marginea unei vitrine. Lacrimile îi curgeau în neştire. Greşelile anterioare, fantasme pe care le sperase estompate şi uitate în trecut... o urmăreau şi o încorsetau ca un laţ peste timp. De s-ar putea evapora amintirile neplăcute asemeni boabelor de rouă probabil dimineţile ei ar fi devenit mult mai clare. Aşa trebuia să-şi facă zilnic un ochi de geam prin care să pătrundă lumina, aşteptând ca fiecare nouă dimineaţă să–şi scrie adevărul în timpul ei.
Obosise…şi se lăsă uşor să lunece de-a lungul vitrinei până ce se trezi aproape îngenuncheată. Afară se întunecase şi circulaţia se mai domolise.
Undeva la câţiva metri de ea se auzi o portieră trântită de cineva probabil grăbit. Auzi nişte paşi precipitaţi lângă ea şi zări o umbră aplecându-se:
- Doamnă, vă e rău? Am maşina aici să vă duc la spital sau pot chema ambulanţa.
- Nu… n-am nimic, mulţumesc! spuse ea tremurând efectiv la timbrul vocii şi ridicând cu teamă privirea în albastrul oţelit oarecum sidefat de penumbra ce plutea pe mica străduţă.
Sprijinită de mâna puternică se ridică şi îngăimând o scuză se depărtă mai mult în fugă. La capătul străduţei se opri privind încă o dată de-a lungul ei. Silueta bărbatului … o altă umbră a trecutului ei, Victor, era încă acolo… contrariat de gestul ei. Probabil o considerase nebună. Se întrebă dac-o recunoscuse...