Zvon

O dulce presimţire

rătăcită de-o aripă de vânt

mi-ajunge pasul; 

privesc spre  înalt 

nălucă sau frumoasă veste

pe-un nor cocoţată, sfios mă priveşte,

din colivia timpului;

răsfoieşte nerăbdătoare catalogul 

cu file îngălbenite

şi colţuri îndoite de atâta nemişcare;

îşi numără copacii 

din raze trasând cărări

peste sufletul liniştit al pământului

e la fel, e cea din trecut 

şi totuşi  unică, irepetabilă

parfumul ei

mi-anină o lacrimă de fiece gând

şi-un surâs desenează pe umerii mei;

tresar,

cu fiecare fâlfăit de clipe

zăpada şi-ascunde albul 

covor de aşteptări amarnic risipit;

într-un nou strigăt de viaţă  

retrăiesc verdele, 

îmbrăţişarea ta;

grăbeşte-te şi vino,

mi-e dor să-ţi spun prezent

primăvara mea!

Lanțuri

Ca atunci, când într-o dimineață rece și mult prea grăbită te strecori printre oameni, mereu alții.
Treci printre ei c-un surâs, atârnat în colțul buzei. Îl porți acolo pentru că n-ai ce face cu el. Nu mai știi sau poate nu mai e important motivul pentru care îl ai dar nu-l poți lăsa să pice inutil pe asfalt.Te temi că s-ar sparge și cioburile lui ar putea răni pe cineva.
Cei pe lângă care treci au senzația că-i pentru ei și te privesc la rândul lor. Nu toți surâd și atât:unul își drege vocea, altul își trece mâna prin păr aranjând o suviță rebelă... o ea își coboară privirea căutând firul dus de la ciorap. Și ce ușurare când constată uimită că e perfectă.
Era blondă duduia sau... roșcată, te întrebi privind culoarea roșie a semaforului. N-ai vreme să-ți răspunzi că-ți simți privirea respinsă. Dar nu asta te irită ci faptul că nu-ți vede surâsul. Încruntat calcă doar pe spațiile dintre acele linii albe. Te uimește exactitatea pasului și încrâncenarea pleoapelor ce atârnă ca niște obloane stricate.
Sunete stridente, un scrâșnet scurt și simți gustul dulceag al sângelui.Un firicel subțire prelins dintr-o nară. Brațe puternice și-o batistă mirosind a brad. Repeți într-una că ești bine. Surâsul tău tâmp îi convinge. Doar el mai rămâne, bărbatul cu brațe puternice. Ridici privirea uimită de seninul de dincolo de pleoape.Te simți vinovată că surâzi. Măcar dacă ai ști de ce. Și la un moment dat știi.
- Fii atentă, domnișoară... dată viitoare s-ar putea să nu mai fie glumă!
Atât mai apuci să vezi: parfumul surâsului lunecând lin pe chipul lui... fugar ca o umbră. Și pleacă.
Și pleci și tu. Fiecare cu surâsul său, pășind printre alți oameni.

Odată cu târziul

     Mi-ai luat cuvintele în palmă cântărindu-le precum un precupeț dornic să obțină cel mai bun preț. Te-am privit nedumerită și cu toate că mă seca buza mușcată până la sânge nu te-am lăsat să  vezi cât sufăr. 

    Și când credeam că vor sfârși pe podea, le-ai despuiat de umbre, le-ai oglindit în lumină privind prin ele ca prin sticlă. 

    M-a durut privirea ta scormonitoare, trecea prin mine până dincolo de mine. M-am învelit cu brațele, cu părul și-am închis ochii.

  Simțeam cioburile prăvălindu-se și sunetul lor tânguindu-se... erau acolo într-o așteptare  dar a fost doar liniște. Ciudat de multă. Liniștea unui amurg, conștient de-o nouă primăvară.

    - Mă doare goliciunea mea, am oftat disperată.

    Un surâs, altfel decât toate cunoscute până atunci:

    - Ce nevoie ai de straie când ai atâta iubire?!

    Am ridicat ochii spre tine și te-am privind renunțând la cămașa de plumb. Am întins brațele cuminte și mai apoi te-am lăsat să mă închei la fiecare nasture. Nu mai eram goală, purtam pe mine indiferența ta.

Nemuritori într-o tăcere

Vis albastru, roata timpului. În fereastra cu draperiile neatinse porumbelul pare un petec de senin. Stă nemișcat privind o altă nemișcare. Flori multe, colorate, un câmp doar al lui. Au trecut zile, au trecut luni, porumbelul n-a renunțat... știe, foșnetul e undeva.

Zid de dor, închisori fără gratii. Fereastra s-a pecetluit și-și acceptă pleoapele căzute deși o dor amarnic lacrimile strivite. Secătuită de furtuni doar de ea știute, tace. Un contur creionat pe dinafară mai amintește de-o fereastră.

Temelii șubrede, o umbră a dragostei. În palma luminii orele cad secerate de nerostiri. Același ritual   doar santinela e alta. La fel de oarbă privește atent preumblându-și umbra pe aceeași mirare. Mereu între zidire și ruină uitând că poate fi târziu în orișice devreme.

Neatribuit

Pentru îndrăzneala

de-a visa 

mi-ai răstignit dorințele

cu spinii unui trandafir sălbatic

răsărit de niciunde

printre firele de busuioc 

și parfumul amețitor al mentei. 

Pentru refuzul 

de-a se declara complice

până și cerul l-ai aruncat

în boxa vinovaților

spre satisfacția

juriului de umbre hâde

ce-și freacă palmele a mulțumire.

Lacrimi amare s-adună

franjurând inegal al înserării contur,

un ziar foșnește undeva,

în urma unor pași o ușă se închide,

pe noptieră ochelarii tac.

Oricât am cântări dreptatea

mereu va exista un rest de vină neatribuit.

-21 august 2012-

Contur

Petrecerea se terminase de ceva timp. Emilia strângea paharele; unele goale, unele pe jumătate pline, demonstrând saturație. Debarasa cu dexteritate de invidiat, conglomeratul ce răspândea iz de mucuri ude, şampanie revărsată pe marginea cupelor. Reuşi să restabilească  ordinea în cabană și acum aștepta ca aerul rece dar proaspăt ale acestei noi dimineți să facă restul.
Adunase câțiva prieteni și alături de ei marcase  cei zece ani de căsnicie.

Nici nu știa de ce acceptase. Poate pentru că văzuse momentul în sine ca o ocazie în a se mai aduna cu toții. 

Se trânti în primul fotoliu, frântă. Tălpile-i zvâcneau din cauza tocurilor. Aruncă sandalele pe care stătuse cocoţată toată seara şi cu mişcări repetate îşi masa tălpile.