-Hei pe unde umbli, prin ce zări albastre te poartă penelul gândurilor tale?...Te privesc de câteva minute bune.
-Da, eram departe, undeva între poveştile timpului meu. De-aş putea desena tot noianul gândurilor mele.
- Ai trebui să desenezi multe uşi, Marga.
- Uşi? De ce uşi, Elena?
- Pentru că fiecare om se poate rătăci în propria poveste dacă nu-i arată nimeni o uşă.
- Da, s-ar putea spune că fiecare etapă a vieţii noastre are o uşă. O deschidem timid păşind cu teamă iar la plecare o închidem cu grijă, ascunzându-i cheia sub preş sau în ghiveciul cu flori numite amintiri.
- Ca şi fiecare poveste de iubire.
- Ca şi, Elena. File din calendarul vieţii noastre, fiecare cu parfum şi amintiri.
- Pe unele le-ai rupt prea uşor, prea repede… când încă timpul lor nu trecuse. De ce?
- Elena…
- … ignori şi eviţi orice discuţie pe temă. Te cramponezi de Luciana şi de promisiunea făcută Anemonei. Dar vezi, cu riscul că iar te vei supăra pe mine, chiar tu cu guriţa ta mi-ai spus că Anemona te-a rugat să-i sprijini copila la greu, nu să te înhami la creşterea ei, nu-i aşa? Undeva ai început să confunzi aceste stări și din cele povestite despre Anemona n-ar fi acceptat în ruptul capului să confunzi lucrurile. V-a lăsat pe voi amândoi, pe tine şi pe Victor, ca o mână ocrotitoare asupra destinului fetiţei dar tu îl eviţi sistematic asumându-ţi singură acest rol. O să-ţi repet până o să pricepi că nu faci bine. Și nu te uita urât la mine că vorbesc din greşelile pe care le-am făcut eu cu viaţa mea. Nu te închide Marga, chiar tu mi-ai deschis ochii şi când am recunoscut şi eu că ai dreptate… tu-mi calci pe urme!
- Pricep ce vrei să spui dar nu e acelaşi lucru, Elena…
- Ei, nu… pe naiba, e chiar la fel! Ba mai mult eu am făcut-o la început din dragoste, din ciudă pe soarta mea , din durere pentru pierderea omului iubit… apoi am pus-o pe seama băiatului meu căruia mi-a fost frică să-i aduc un tată vitreg… deşi sunt „n” cazuri de oameni aflaţi la a două căsnicie care-şi cresc copiii din primele căsătorii… şi nu toate au final nefericit… dar m-am ascuns ca o laşă ce sunt, în umbra unui copil… tu, de ce faci acelaşi lucru acum?
- Elena, undeva există un sâmbur de adevăr în cele ce spui! E drept că mi-a trecut prin cap c-aş putea petrece mai mult timp cu Luciana, că altele ar fi oportunităţile ei la o şcoală aici în capitală, dar n-aş lua de lângă bunicii ei. Şi apoi are un tată, bun… rău… e tatăl ei şi sunt convinsă că-şi iubeşte copilul!
- Ei... cu acesta, chiar te rog să mă scuzi dar eu nu-l pot numi tată. El stă şi se lăfăie bine mersi, ba-n Egipt, ba-n Caraibe în timp ce doi bătrânei suferinzi îi cresc copilul. Eu aş fi luptat să-l decad din drepturi, ba mai mult nici nu l-aş fi trecut ca părinte biologic, să fi fost în locul Anemonei. Și aşa, tot el a fost cel ce avea îndoieli privind paternitatea.
- Poate. nu neg că n-ai dreptate, mă doare indiferenţa lui, mă doare că-şi neglijează singurul copil dar Anemona a considerat că Luciana are tot dreptul la numele tatălui său iar de bieţii lui părinţi ce să mai spun?! Au inima împărţită între feciorul lor şi nepoata lor ce-a devenit lumina vieţii lor.
- Ştiu, aşa cum cred c-au tot sperat că el să-şi revizuiască atitudinea faţă de copil, carne din carnea lui. Eu pe ea, nevastă-sa, mă mir cum o mai rabdă pământul. Auzi tu, fac actele să-nfieze un copil abandonat… dar n-o vor pe Luciana! Pe cine crede ea că păcăleşte? Pe snobii ăia–ntre care se învârte ?! Offff, iar m-am aprins…Faci tu ce faci şi schimbi subiectul … Victor…
- Să-l lăsăm pe Victor, acolo unde e! Are o viaţă a lui, din care eu n-am făcut parte niciodată. Nota, te rog! se adresă Marga, băiatului care-i servise. Să mergem, draga mea, uite a stat şi umbra de ploaie deci nu mai scot umbrela, continuă ea zâmbindu-i prietenei sale care-o ameninţa drăgăstos.
- Mergem, mergem dar să nu crezi că uit că-mi eşti datoare cu o discuţie serioasă pe tema de mai devreme!
- E weekend, m-am eliberat de responsabilităţile acestei lumi organizate.Am o casă nouă, proaspăt renovată, teribil de goală şi chef să-mi pun blugii, adidaşii, să-mi dau drumul la păr! Vreau să zburd, să redevin eu!
- Şi eu care voiam să-mi pun tocuri… fusta conică, dres lucios de mătase care să electrizeze privirile …deci sport?!
- Cât mai sport şi cât mai lejer c-am de gând să luam capitala la picior!
- Bine, am înţeles la 18, trecute fix sunt la tine-n prag! completă Elena coborând spre metrou.
Marga rămase în urma ei, însoţind-o cu privirea în timp ce un zâmbet îi lumina chipul. Îi era tare dragă Elena, cea dură, cum o numeau mulţi. În spatele unei mimici profesionale şi a unui zâmbet, uneori, impersonal se ascundea un vulcan, în continuă fierbere. Un om c-o inimă mare, poate cam impulsiv, băgăcios dar mereu cu privirea senină a gândului bun. Erau temperamente diferite ca şi ea şi Anemona, poate de aceea se şi apropiaseră una de cealaltă. Cert e că prezenţa Elenei o aducea la viaţă mereu.
De multe ori privea în sus întrebându-se dacă prietena ei nu trăsese oarece sfori pentru a i-o scoate în cale!
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu