Vitraliu stingher (13)

Într-un astfel de week-end, o sunase Irina că va veni în capitală. Se ocupa, încă din decembrie, de organizarea unei parade pentru Mărţişor şi mai avea ceva cumpărături de făcut, pe final. O ajutase şi ea pictând metri de pânză din care mâinile dibace ale Irinei scoteau adevărate minuni. Stilul unic, materialele de bună calitate, bunul gust şi eleganţa croiului făceau din creaţiile Irinei adevărate opere de artă care erau vânate de protipendada oraşului lor de provincie aducând chiar şi cumpărători din Bucureşti. Ştia că printre clientele mătuşii sale se numărau cântăreţe şi soţii de politicieni dornice de ţinute unicat.

Şi-ar fi deschis o filială şi la Bucureşti, Irina, dar Andrei sub nici un chip nu voia să dea liniştea şi calmul provinciei pe forfota capitalei. Dar nu se ştia niciodată, cu multe… nu fusese de acord Andrei dar până la urmă se făcuse pe voia Irinei.

De când se priviseră în tocul uşii simţise o strângere de inimă, ceva îi spunea că parada era doar unul din motivele vizitei dar nu cel principal. Şi nu se înşela căci se vede treaba că sângele apă nu se face şi undeva în interiorul fiecăruia instinctul nu doarme, când e vorba de cei dragi.

-              Ce face, nepoata mea preferată?! o îmbrăţişă aceasta intrând în casă după ce terminaseră de cărat sacoşe pline cu bunătăţi împachetate de mâinile harnice ale bunicii.

-              Dar ai adus toată cămară bunicii? întrebă Marga predându-se în faţa şirului de şirul de sacoşe din care se simţea mirosul bunătăţilor de acasă.

-              Da, mai mult ca sigur n-am mai avut loc că-mi punea şi rafturile să ţi le aduc. Ba mai mult... am pornit maşina când şi-a adus aminte că nu ţi-a pus şi vreo câteva ouă proaspete! Îţi imaginezi…! Ia de despachetează, că nici nu ştiu ce şi cum a mai pus şi poate trebuie pus la frigider, ceva. Tot ce ştiu, e că-n sacoşa portocalie ai papanaşi… pe care să ţi-i încălzeşti la cuptor. M-a bătut la cap să nu care cumva să pun ceva peste sacoşa cu ouă şi cea cu papanaşi. Restu,l ia-le mintenaş la desfăcut, cât fac şi eu un duş şi mă fac lejeră.

Cât Irina făcuse duş Marga despachetase. Primise o strachină şi-o căniţă de lut. Îi trimisese strachina plină cu struguri din via lor adunaţi cu migala unui bijutier de bunicul ei şi uscaţi în podul casei. Avea de toate acolo bunicul, prune, mere, gutui feliate şi înşirate pe aţă, uscate la streaşina casei în bătaia vântului. Tot acolo ţinea şi şunca pe care-o făcea cu mâna lui din porcul crescut cu grijă tot anul. Aproape tot ce consumau era natural, pregătit în gospodărie.

Marga strânse strachina la piept. Încropi o gustare cu ce mai avea prin frigider şi puse apa la fiert de o ciocolată caldă.

- Cam rece la tine! spuse Irina intrând în bucătărie.

- Da, pentru că nu mi-au mers vreo două calorifere şi de vreo două zile tot sun dar abia azi au catadicsit să ajungă cei care mi-au pus centrala. Cum spuneam, doar ce-au plecat meseriaşii. O să mai stăm în bucătărie, aici oricum e mai cald. Am pus şi papanaşii la cuptor. Hai să gustăm ceva din ce-am încropit aici. Ţi-am pus şi de-o ciocolată caldă.

- Lasă draga mea că e mai mult decât suficient şi oricum eu iar sunt la cură… nu vezi că m-am rotunjit?! Dar la ciocolată nu renunţ. Merg la fitness de râde bunică-ta de mine că mai dau şi bani să m-alerge alţii! Dar ce să fac? S-au dus anii tinereţii cu mijlocelul tras prin inel… şi gamba de căprioară.

- Irina, tu eşti exagerată. Arăţi splendid, nimeni dar nimeni nu-ţi dă vârsta, pun pariu.

- Nu mai vorbi de vârstă sunt îngrozită de faptul că anul acesta fac 50 de ani. Parcă niciodată faptul că sunt mai mare ca Andrei cu doi ani n-a contat dar gândul că eu fac jumătate de secol şi el abia 48 mă sperie. Aşa-mi trebuie dacă mi-am luat bărbat mai tânăr ca mine şi al naibii de frumos.

- Tu eşti singura frumuseţe a unchiului Andrei, te soarbe din priviri şi acum! Şi nu fi modestă c-am văzut eu cum se-ntorc capetele după tine pe stradă, a văzut şi el. De ce crezi că nu te scapă din ochi? Mă şi mir că te-a lăsat să vii singură la Bucureşti, că de obicei nu se lasă de tine.

- Acum câţiva ani nu m-ar fi lăsat dar acum c-am mai îmbătrânit probabil nu-şi mai face griji, completă Irina făcându-i cu ochiul. Şi-apoi iac-aşa am vrut să fim numai noi două ce se bagă el mereu în sufletul nostru. Să mai aflu şi eu ce cuceriri a mai făcut nepoata mea, punem sau nu, de-o nuntă… că bunică-ta zice că ea la vârsta ta terminase de făcut copiii, îi dăduse şi la şcoală, dar tu nici nu te-ai măritat. Ştii vorba ei… nu cariera îţi încălzeşte şalele în nopţile geroase ci mâna omului drag.

- Bunica, draga de ea… ea zice multe, că de… nu scapă nicio ocazie să nu mă tachineze cu măritişul. Dar e tot cum zice ea…”nu mi-a venit soarta”.

- Ei, aici... am eu oarece dubii, că de… soarta  vine ori nu vine, uneori mai trebuie şi ea ajutată să te găsească. Că… dacă era după Andrei al meu şi acum eram la faza de trandafiri şi bomboane de ciocolată. Şi-apoi vreau şi eu să fiu „soacră” cât mai arăt bine iar de bunici ce să mai spun ştii, cum sunt bătrâni, se tem că vor pleca de pe lumea asta fără să te vadă la rostul tău. Bunică-ta visează uneori la strănepoţi şi acu s-o spun pe aia dreaptă şi mie mi-ar fi dor să mai cresc. Dacă nu mi-a fost dat să fiu mamă poate mi-o fi dat să fiu mătuşică-bunică.

- Irina, cum n-ai fost mamă?! Tu m-ai învăţat să vă spun pe nume… dar ştii că mi-aţi fost mamă şi tată alături de bunici, mai mult mi-ai fost şi soră. La pierderea părinţilor când Anemona s-a răcit de noi… ai fost ţărmul meu, umărul şi poala în care-am plâns de atâtea ori. Câte sute şi mii de lacrimi mi-ai şters… parcă ne văd şi acum pe holurile spitalelor aşteptând la uşile doctorilor… sau la balet, la pictură… tu ai fost mai mult ca o mamă… mi-ai fost umbră şi sprijin. Mare parte din ceea ce sunt eu astăzi, omul care sunt, a ieşit de sub plămădeala mâinilor voastre şi a bunicilor, adăugă Marga, cu ochii împăinjeniţi de lacrimi, îmbrăţişând-o cu putere pe Irina.

Vizibil afectată şi impresionată de cuvintele Margăi, dar şi sub impresia tristelor noutăţi care-o mânaseră grabnic la Bucureşti, Irina izbucni la rândul său în plâns.

Se liniştiră încet, încet, terminaseră de mâncat şi acum se aflau faţă în faţă la masă, Marga sorbea din ceai în timp ce Irina aprinzându-şi o ţigară se îndreptase spre fereastră savurându-şi ciocolata caldă. Discutau banalităţi dar amândouă simţeau deja o apăsare puternică.

Marga nu şi-o explica dar o punea pe seama momentului de mai devreme. Irina în schimb căuta cu disperare un început pentru ce avea să urmeze. Făcuse cu Andrei zeci de scenarii dar iată acum în faţa Margăi, niciunul nu părea suficient. Ea o fire vorbăreaţă şi expansivă de obicei, un bun mediator şi negociator devenea o cârpă când nepoata sa plângea. Cuvintele toate, parcă prinseseră aripi luându-şi zborul lăsând în urma lor doar un gol imens.

Ţinea foarte mult la socrul său iar Marga îşi diviniza bunicul şi de aceea i se părea nedrept ca aceasta să nu afle adevărul aşa cum susţinuse Andrei. O cunoştea pe nepoata ei şi ştia că nu i-ar fi iertat niciodată dacă i-ar fi ascuns aşa ceva şi oricum Marga nu mai era de mult copilul pe care Andrei, în neîmplinirea lui de tată, tot încerca să-l ferească de rele.

În ciuda bunătăţii ei imense şi a dragostei ce le-o purta, Marga nu le-ar fi iertat o aşa dezamăgire. Dar, în primul rând nu şi-ar fi iertat-o ea, Irina. Îşi aducea aminte cum la ceva vreme după sfârşitul Anemonei, Marga o întrebase anumite lucruri despre faptul că ea, Irina se văzuse în seara expoziţiei cu Anemona. Nu-i reproşase nimic, dar din tonul ei dedusese că ar fi vrut să fi ştiut de atunci. Acum după atâţia ani, erau momente când şi ea îşi reproşa faptul că se luase după Andrei şi după bunica, nespunându-i Margăi despre vizita Anemonei. Poate multe s-ar fi schimbat în viaţa celor două fete, au pierdut timp preţios din viaţă şi asta din grija lor excesivă ca Marga să nu mai sufere. Poate viaţa însăşi ar fi luat o altă turnură sau poate nu s-ar fi schimbat nimic, dar cine putea şti cu adevărat.

-              Dau un zâmbet pentru gândul tău! auzi Irina vocea Margăi… şi pentru încruntarea cu care priveşti pe fereastră! completă acesta terminând de aranjat vasele spălate.

-              Da, bine ar fi… căci încruntarea mea are rădăcini adânci şi pentru că nu ştiu cum s-o iau pe ocolite o să-ţi spun pe şleau că bunicul a fost diagnosticat cu cancer la colon…

Marga se opri din trebăluit ca electrocutată. Cuvintele picară ca un trăsnet. Erau acolo în faţa ei, undeva între ea şi Irina care se apropiase de ea dând s-o îmbrăţişeze. Se retrăsese din faţa ei… încercând să descifreze sensul celor auzite dar, parcă sunetele se desprinseseră din legătura cuvântului rostit şi rătăceau bezmetice undeva în faţa ochilor săi. Se aşteptase dar tot sperase… şi acum…

Lăsând ca rostirea sa să-şi mai piardă din intensitate Irina se aşeză cuminte pe scaun împăturind de zor un şerveţel.

În liniştea monumentală ce se aşternuse plutea durere şi deznădejde. Asta se putea citi în privirea Margăi. Buzele pecetluite nu tremurau, nu rosteau nici un sunet… doar cu privirea căuta un semn din partea Irinei care împăturea de zor la bietul şerveţel. Bănuia că Marga cerşea  o alinare a celor spuse dar cum nu putea să i-l ofere prefera să n-o privească.

Sunetul molcom al unei melodii umplu aerul bucătăriei. Era telefonul Irinei care trepida de zor luminând buzunarul poşetei.

Răspunse la telefon apatică, în timp ce în mintea ei febrilă nu se decisese dacă telefonul făcuse bine sau nu că sunase tocmai acum. Vorbi cu Andrei mai mult monosilabic, căci acesta stând cu inima la gât nu mai aşteptase ca Irina să-l sune. Convorbirea fu scurtă şi terminată cu „acum”.

Marga privi întrebătoare spre Irina.

-              Era Andrei, voia să ştie cum şi dac-am ajuns. Te salută, cu drag! completă aruncând telefonul în geantă.

-              Şi eu îl salut, veni replica, aproape mecanic a Margăi. Te-a întrebat dacă mi-ai spus de bunicul? La asta ai răspuns tu cu „acum”?

-              Da, veni răspunsul scurt al Irinei.

Ştia că Marga e deşteaptă, doar crescuse sub ochii ei şi nu avea nici un rost s-o mintă.

-              De când ştiţi?

-              De miercuri, atunci au venit rezultatele biopsiei! Bănuiala a existat de la primele investigaţii dar cum nu era confirmată am zis să aşteptăm.

-              Şi ce opţiuni avem?

-              Din păcate, niciuna. Bunicul tău nu mai este la vârsta când să suporte o aşa intervenţie. Nu l-ar ajuta nici inima. Există riscul să moară în timpul operaţiei! Şi doctorul nu-şi asumă acest risc şi la cât îl cunosc eu, nici bunicul tău n-ar fi de acord.

-              Bunicul ştie?!

-              Poate nu aşa în cuvinte clare dar intuieşte şi nu întreabă. Am zis să vorbim şi cu tine. Dumitru şi Stan ştiu, doar lui Gheorghe nu i-am spus încă din cauza problemelor la inimă ştii că e pasibil oricând de un infarct. I-am spus Dinei şi-am rugat-o pe ea să pregătească terenul, iar mâine seară ne întâlnim cu toţii şi discutăm.

-              Dar o a doua opinie aţi cerut?

-              Încă nu deşi tu ştii cât de bun e doctorul S. Niciodată, niciunul dintre diagnostice nu i-a fost contrazis. El spune că totul e în mâna lui Dumnezeu, lor nu le-a lăsat nimic de făcut în cazul bunicului.

-              Şi bunica?

-              Ei da, ea e singura care chiar nu ştie nimic. Se învârte ca un leu în cuşcă printre noi. I-am spus că-i de la inimă, de la ficat… l-a trecut imediat pe bunică-tu pe regim, bietul de el… bea ceai. Mă îndoiesc că-i vom putea spune vreunul dintre noi, adevărul deşi inevitabil îşi va da seama la un moment dat. Atunci … vom vedea ce va fi.

- Am crezut că bunicii mei vor trăi veşnic. Uneori auzind de sfârşitul altora mă trecea un fior la gândul că într-o zi de mâine… vor pleca şi ai mei… dar mereu am sperat că dacă n-o gândesc, nu se va întâmpla. Se vor duce la odihnă. Mai ştii cum îmi spunea bunica:”Oamenii trebuie să muncească şi să facă fapte bune pe Pământ ca să se poată odihni în Cer.” Acum sunt om în toată firea şi poate că-n unele din poveştile copilăriei sunt contrazise de raţiune… dar cuvintele acestea încă le cred. Ştiam că va veni o clipă când vor pleca şi ei la odihnă …dar mi-o doream tot mai îndepărtată, continuă Marga printre lacrimile ce începuseră a i se prelinge cuminte.

- Cu toţii vom merge mai devreme sau mai târziu la odihnă, puiul meu drag. Şi rostul firii e ca ordinea să fie aşa, cum am sosit… nu că durerea n-ar fi mare dar ar fi acceptabilă şi de înţeles. Ştii, deseori bunică-ta cade pe gânduri privind spre Cer îi e dor de feciorul ei şi aşteaptă cuminte întâlnirea… într-un cândva. Trăim între două nebuloase cea din care ne-am născut şi cea spre care trecem atunci când murim. Ne-a fost dat să cunoaştem doar partea de pe Pământ şi cred cu tărie că trebuie să acceptăm ce nu putem cunoaşte. Poate explicaţiile există… poate le primim dacă avem înţelepciunea de a accepta ce nu putem schimba.

- Am pus atâtea „de ce-uri” la viaţa mea şi-am avut atâtea de acceptat că bine-ar fi să existe o explicaţie pentru tot ce ni se întâmplă în viaţă, replică Marga cu o undă de furie în priviri.

- Pisic drag, tu nu eşti aşa… ştiu că doare dar bunicul încă este… şi-apoi bunicii nu mor… nimeni nu moare cu adevărat dacă ştim să-i păstrăm amintirea vie. Ţi-aduci aminte când ţi-ai visat părinţii după ce-ai intrat la universitate. Mi-ai povestit că ai visat noaptea ce-ai trăit ziua cu singura diferenţă că undeva în colţul curţii erau părinţii tăi c-un buchet de flori de câmp în mână. Te-au privit şi ţi-au zâmbit… şi tu le-ai zâmbit… dar când să te apropii de ei te-ai trezit…

- Da, am încercat cu disperare zile la rând să adorm gândindu-mă la vis în speranţă că se va continua că îi voi putea îmbrăţişa… dar…

- Şi totuşi adu-ţi aminte excursia noastră din acel sfârşit de vară şi câmpul acela cu flori pe lângă care am trecut. Totul a fost inexplicabil. Pur si simplu Mădălina fiica prietenilor noştri a vrut să oprim… şi-n timp ce tu creionai, ca de obicei, frumuseţile pe lângă care treceam… ea, a alergat ca o nebună ameţind câmpul cu flori şi adunând un buchet splendid. Ai amuţit când ţi l-a întins… biata Mădălina, o fetiţă nevinovată la cei 8 anişori era topită după tine, încă e… te divinizează… şi atunci cu atât de mult drag a adunat florile… dar tare a mai fost descumpănită de reacţia ta. Ce-i drept cu toţii am fost… nu cred c-am să pot uita vreodată scena… Mădălina cu buchetul întins şi tu privind-o de parcă n-o văzuseşi niciodată în viaţa ta. Faţa iţi împietrise, caietul şi creioanele picaseră undeva în jurul tău… nu respirai… am crezut că faci un atac de panică. Deşi ştiam visul… mi-l povestiseşi… atunci pe moment nu am făcut nicio legătură. Doar în clipa în care după minute bune ai îngăimat…”mama”… nu ştiu cum, mintea mi-a zburat la visul tău şi atunci am înţeles ce era cu tine. Pare ireal ce ni se întâmplă uneori şi oricât ne-am strădui, nu găsim logica întâmplărilor din viaţa noastră… dar ea există… iar cei dragi găsesc posibilitatea, eu o cred, să fie lângă noi… chiar dacă nu-i putem vedea, atinge. Tu eşti principalul meu aliat în această nouă bătălie ce-o avem de dus. Ştii că bărbaţii sunt mai slabi…. în aşa momente. Andrei cel puţin plânge ca un copil… mi-e milă aşa de tare de el, e adevărat că nu pot compara durerea lui cu a mea, deşi tu ştii că pentru mine bunicul şi bunica sunt icoane.

- Mi-aduc aminte ultima zi de naştere a bunicii sărbătorită atunci când trăiau şi mama şi tata. Revăd şi acum cu ochii minţii cum stăteam cu toţii pe scaune… bunici, copii, nepoţi… care plângând, care râzând , alintându-ne, dar fiecare c-un loc al lui. Unii au plecat… alţii au crescut şi iată locurile la masă s-au rearanjat… dar bunicul şi bunica… uşa si tocul prin care intram în familia noastră au fost mereu acolo… acum cum va fi?

- Va fi bine, va fi normal… te vei căsători… vei deveni tu însuţi alături de soţul tău uşa şi poarta prin care se va pătrunde la familia voastră, Eşti un vlăstar… care trebuie să prindă rădăcini… care trebuie să înmugurească, să înflorească într-o relaţie de doi pentru a duce amintirea bunicilor, părinţilor mai departe. Rădăcinile noastre vin de departe… şi–şi pierd vitalitatea dacă noi la rândul nostru nu ştim să ne înrădăcinăm.

- Of , Irina… mătuşica mea dragă… fără tine viaţa mea ar fi fost doar pustietate.

- Ca şi a mea, pisic drag, vezi de ce spun că nimic nu e întâmplător şi totul e cumpănit cu migală de-o singură mână, cea a lui Dumnezeu. Eu ştiu că lacrimile vor veni mâine, poimâine… poate mai multe ca azi, că durerea se va intensifica şi va deveni arsură a sufletului… dar va trece… nu de tot dar se va estompa acolo în noi şi vom învăţa să trăim cu ea. Din bucuriile şi durerile strânse de-a lungul vieţii ne construim noi, ne stabilim valorile învăţând cu timpul ce este cu adevărat important în viaţă. Pune-mi şi mie un ceai… cu multă miere de albine… şi mai puneţi şi tu unul şi hai să mergem la somnic… că mâine va fi o altă şi nouă zi… pe care trebuie s-o înfruntăm. Bunicul e bine… şi va mai fi cât va vrea Bunul Dumnezeu… căci vorba bunicii…”Doar El rânduieşte rânduiala acestei lumi şi voia Lui trebuie să fie şi voia noastră!”

Marga se ridică oftând. Se simţea încătuşată. Ascultase tot ce-i spusese Irina şi dacă, da, raţiunea ei accepta… sufletul ei nu era încă pregătit şi se întreba cu teamă, dacă va fi pregătit vreodată. Era conştientă că multe din cuvintele Irinei erau de încurajare şi că undeva în adâncul acesteia sufletu-i plângea în hohote, la fel de tare ca şi al ei. Din aceleaşi raţiuni se controla şi ea. Ar fi ţipat, ar fi urlat şi da, s-ar fi certat cu cineva că multe mai pierduse la viaţa ei. Nu avea nimic al ei, avusese părinţi… avusese o soră - prietenă… acum îi erau luaţi bunicii… ce era al ei pe pământ?!

(va urma)