Un rest de noapte cât o clipită, risipt asemenea unui vânticel. Nici nu realiză că se făcuse dimineaţă. Se ridică iute din pat şi cercetând alarmată spre ceas se ocupă rapid de cele câteva obişnuinţe ale dimineţii. Privi spre telefon. Ştia ca Victor avea avion în jur de 12 dar conveniseră s-o sune el când şi cum, poate.
De sunat, trebuia s-o sune pe Irina şi trebuia să meargă la magazinul unde aceasta făcuse comandă pentru mobila ei. Erau ceva neconcordanţe care-i reclamau prezenţa. Ciuguli ceva pe fugă, sorbi repede şi dintr-o cafea şi la 8,30 deja ieşea pe uşă.
Trecuseră deja două ore de discuţii şi decizii dar era mulţumită de hotărârile luate. Era stabilit ca pe miercuri deja să-i fie adusă mobila comandată.
Se opri la o cofetărie. Acolo-şi dăduse întâlnire cu Elena care profitând de faptul că şeful cel mare plecase pe nepusă masă într-o delegaţie rugase pe cineva să-i ţină locul pentru restul zilei.
Marga se aşeză liniştită la o masă. Privi în jurul ei cofetăria era pustie. Oftă, venea des aici, în anii studenţiei şi multe momente frumoase petrecuse alături de colegi. De multe ori venise şi singură, se aşezase retrasă într-un colţ privind cu jind la prietenele care împărţeau o prăjitura… la mămica ce-şi hrănea puiul nerăbdător. Acum îşi scoase telefonul oftând. Era aproape 11 şi Victor nu suna. Ştia, era conştientă că acesta era ocupat, că pe lângă necazul în sine era foarte solicitat şi profesional dar îşi dorea s-o sune, să-i audă glasul să simtă că e bine, atât cât se putea în împrejurările date.
O zări pe Elena încă înainte ca această să deschidă uşa şi-i zâmbi bucuroasă. Ciudat sau nu îi fusese dor de ea. Se obişnuiseră să se vadă zilnic, iar în week-end era până peste poate să nu se sune măcar o dată.
- Credeam că nu mai ajung să te văd, spuse aceasta îmbrăţişând-o de parcă trecuse o veşnicie de sâmbătă dimineaţa. Off, ce mi-ai făcut?! Parcă nimic nu mai e la fel fără tine, acolo! Toată dimineaţa am căutat ceva ce-mi lipsea… doar după ce-am vorbit cu tine şi m-am umflat bine de plâns mi-am dat seama că tu-mi lipseai. E ciudat, tot nu-nţeleg ce ţi-a venit să renunţi la serviciu?...mă lamentez ca o babă în prag de menopauză nu mă lua în seamă!
- Te vei obişnui. Şi-apoi oricum nu ne vedeam decât preţ de 5 minute zilnic. Promit să te sun zilnic ca să păstrăm tradiţia acelor minute, răspunse acesta bravând deşi aceeaşi stare o trăise şi ea.
- Da… sigur că ne vom suna, dar nu va fi la fel, Mărguţa mea! Dar să lăsăm văitatul pe mai târziu… ia, ascult… totul cu lux de amănunte. Hai să comandăm vreo douăzeci de prăjituri ca să am ce savura în timp ce-mi povesteşti şi neterminând bine fraza se ridică pentru a privi delicioasa vitrină.
- Tu vezi ce vrei … că eu fac cinste. Sărbătorim faptul că mâine voi avea mobila la uşa casei.
- Doar atât sărbătorim? întrebă Elena oarecum nedumerită.
- Doar atât, deocamdată! răspunse Marga zâmbindu-i galeş.
Doar ce terminase de achitat ce comandaseră şi se întorceau la masă aşteptându-şi comanda, că sunetul telefonului rămas pe masă o scoase pe Marga din apatie. Privi cu emoţie ecranul era Victor. „În sfârşit” gândi ea răspunzându-i, în timp ce se îndrepta spre mica terasa aflată în lateralul cofetărie. În trecere pe lângă Elena, murmură un „scuză-mă”.
- Te-am trezit? Scuze, Marga! auzi ea vocea lui Victor ca răspuns la alo-ul ei şoptit.
- Nu. Sunt deja în oraş, eram într-o cofetărie cu Elena colega mea… fosta, pardon… in fine, prietena mea şi nu voiam să deranjez. Acum am ieşit! Bună Victor, ce faci?
- Da, nici nu te-am salutat. Bună! Îmi cer scuze, Marga… sunt cam năuc. Credeam că am totul gata dar se vede că la noi până nu se găsesc vreo doi deştepţi care din comoditate sau necunoştinţă de cauză să te ameţească bine prin hăţişul birocratic, nu te poţi bucura că pleci în afară! Umblu de azi de dimineaţă pentru un istoric medical, pentru nişte banale aprobări… multă inutilitate… dar sper că-s gata. Suntem în aeroport. Am predat bagajele… şi nu puteam pleca fără să vorbesc cu tine. Deja mi-e dor de tine. Sunt fericit…Marga, dar mi-e inima prea îndurerată ca să mă pot bucura pe de-a întregul.
- Va fi bine, Victor! Claudia e puternică şi va reuşi, sunt convinsă.
- Să dea Dumnezeu! E de nerecunoscut şi-mi e frică şi de zbor… dar era prea mult de mers cu maşina. Sper să ajungem cu bine. Ai grijă de tine! Las o fărâmă din mine acolo în pragul uşii tale. Te-am acuzat cândva că pui distanţă între noi. Iartă-mă, nu meritai! Se pare că aşa ne e scris., mereu se iveşte câte ceva!
- Du-te liniştit şi încrezător. Va veni şi clipa noastră. Pot să te sun?
- Bineînţeles… dar e mai bine s-o fac eu. Voi sta mai mult prin spital şi poate nu pot vorbi mereu. Te voi suna eu, Marga… te iubesc, floarea mea albastră!
- Drum bun, Victor! Să reveniţi sănătoşi, dragul meu! Te sărut!
Marga strânse telefonul la piept şi se aşeză pe una din băncuţele terasei. Trase aer în piept şi făcu un semn al crucii privind în sus în timp ce în gând murmura o rugăciune. Se ruga pentru iubitul ei… acum regreta că nu e lângă el, dar era totuşi o problemă de familie… o intimitate şi nu ştia care are fi fost reacţia Claudiei. Deşi mereu Victor fusese… era în sufletul ei… mereu în aşteptare… ea, pentru sora lui era o străină şi risca să strice cumva apropierea atât de necesară în aceste clipe dintre cei doi fraţi.
Reveni surâzând lângă Elena care-o întâmpină zâmbind. N-o întreba nimic, îşi vedea liniştită de prăjitură. Elena era un înger de om capabil să tacă şi să respire la unison cu ea. Conversaţia fu reluată de Marga. Povestea încet şi cu multă tandreţe cam tot ce trăise c-o zi înainte. Faţa i se lumina când rostea Luciana şi fremăta de emoţie de câte ori numele lui Victor îi revenea pe buzele. Omise din poveste sărutul şi îmbrăţişările din balcon, i se păreau ceva prea intim pentru a fi discutate chiar şi cu cea mai bună prietenă. Nu aduse deloc în discuţie nici starea Claudiei, de fapt nu pomeni nimic despre motivul plecării lui Victor, invocând o problemă de factură profesională.
- Nu-mi spui tu, tot… şi nici nu ţi-o cer… mi-e suficient că ai sclipirea aceea în priviri deşi văd un firicel de nor ce ţi-o umbreşte. Dar vei răzbi, Marga… căci simt că inima ta i-a spus „da” lui Victoraş!
- Mereu m-aţi citit… tu şi Irina! răspunse aceasta făcându-i cu ochiul.
- Pentru că eşti la vedere, Marga! De asta şi m-ai apropiat de tine. E doar meritul tău! Şi ar trebui să fii mândră… nu mulţi în viaţa mea m-au făcut să le mănânc din palmă, completă aceasta râzând
- Ei, nici chiar aşa… ce comparaţie, Elena!
Mai colindă cu aceasta vreo două magazine apoi se despărţiră. Marga se îndreptă grăbită spre Fundaţie, unde petrecu câteva ore bune printre micuţii ei învăţăcei în ale picturii. Era trecut de 18 când intra grăbită în casă. Era obosită dar fericită. Victor o sunase şi ajunsese cu bine, micuţii ei o aşteptaseră care mai de care cu flori în mână pentru ziua de 8 Martie. Şi ea le cumpărase un carton de prăjituri şi suc. Petrecuse o după amiază splendidă. Îi iubea pe aceşti copii. Se întâlnise şi cu tanti Florica. Ce mult îi mulţumise pentru prăjituri şi cele câteva merinde pe care i le dădu pentru casă. Şi cum fusese 8 Martie Marga îi dăruise şi-o bluză. Se distrase copios cu prichindeii când Florica revenise îmbrăcată cu ea.
- Să mă fudulesc şi eu o ţâră! Tare-i frumoasă, don’şoara Marga. Să vă dea Dumnezeu sănătate! Nici nu mai ţin minte de când nu mi-am mai luat ceva de îmbrăcat. Mai port din ce aruncă nurorile mele… că de unde să mai fie bani de lucruri noi. Mai cumpăr de la un second, e unul în drumul meu pe lângă care trec spre casă şi m-am împrieteni cu doamna care vinde şi–mi mai opreşte câte ceva şi le iau în rate… dar mai mult pentru cel mic.
- S-o porţi sănătoasă, tanti Florica! Şi să nu mai laşi nurorile să ţi-o ia… că uite de exemplu cu aceea pe care ţi-am dat-o anul trecut, nu te-am mai zărit!
- Aşa-i don’şoară …şi tare-mi e ruşine de dumneavoastră dar se pun pe capul meu şi nu mai tac. Off.
Făcu repede un duş şi se schimbă direct în pijamale. Nu mai aştepta pe nimeni, chiar nu avea chef de musafiri. Avea trei nopţi de când nu se odihnise ca lumea şi se pare că deja resimţea oboseala acumulată. Vorbi apoi cu Irina, care auzind că mâine îi sosea mobila deja îşi făcea bagajele ca dis-de-dimineaţă să ia drumul Bucureştiului. Dădu drumul televizorului şi programându-l să se stingă într-un cândva se cuibări în pat. Privea spre televizor dar nu recepta nimic din informaţiile transmise, gândurile ei călătorind şoptit către Victor o amăgiră cu acest nume…lăsând-o să viseze cu ochii deschişi până ce somnul se instală atotstăpânitor.
Ziua următoare trecu pe negândite. Nici nu avusese timp să se privească în oglindă. Secondată de Irina… sau Irina secondată de ea… nici nu mai conta, se ocupaseră de aranjat casa. Erau toate la locul lor, pe poziţii cum se spune.
- Mai facem şi mâine un tur de forţă şi gata. A ieşit minunat… totul. E aerisită şi totuşi completă. Mi-e atât de drag dulapul acesta, Marga… sunt pur şi simplu îndrăgostită de el… şi măsuţa de cafea… e o splendoare …nici nu se compară cu mobilierul modern. Felicitări!
- E meritul tău…mai mult ca al meu! Tu m-ai băgat în priză… eu doar am întins mâna şi-am comandat!
- Hai, ne mai lăudăm mult una pe alta sau ieşim să mâncăm ceva?că simt că leşin!
- Vrei să ieşim?! Eu sunt cam obosită.
- La vârsta ta? Normal că ieşim doar avem de sărbătorit!
Şi ieşiră. La un restaurant cochet foarte drag mătuşii sale, acolo o găsi şi telefonul de noapte bună al lui Victor. Era ciudat dar simţea că tare mult îi apropiase această depărtare. Discutau despre orice şi legătura dintre devenise parcă mai specială. Cu fiecare nouă conversaţie Marga parcă auzea zidurile ce îi separaseră, căzând. Erau prăbuşiri controlate sau necontrolate pentru a reclădi o cetate de doi.
A doua zi terminară de aşezat de mutat şi modificat, mai mult Irina întrucât Marga avusese după amiază ore la Fundaţie. Acum se întunecase iar ele erau frânte, picau dacă doar şi numai o aripă de vânt le-ar fi atins cu dulcea-i fâlfăire. Ieri îşi planificaseră că la aceste ceasuri să fi fost de mult în casa bunicilor trândăvind şi sorbind poveştile bunicului la gura sobei, dar cum Irina era prea obosită nu se mai încumetaseră a pleca la drum. Amânară totul pentru a doua zi.
Era deja vineri pe la prânz când ţopăiau fericite pe aleea străjuită de zambile şi lăcrămioare din curtea bunicilor. Erau aşteptate cu masă, bunica auzind că-i soseşte odorul se copsese toată. Festin în toată regula le aşternu ea fericită zburdând prin bucătărie de unde încă răzbăteau arome de vanilie şi scorţişoară proaspăt scoase din cuptor.
Doar bunicul zâmbea galeş. Tăcea mult şi adânc şi doar uneori când se credea neobservat, ofta. Schimbaseră tone de cuvinte şi dezveliră tăcerile stranii ale unor stări deja instalate numai în cele câteva schimburi de privire.
Nu-şi dorea să vorbească despre boală, nu aveau de ce descoase timpul şi rătăci pe aleile acelor dureri de ţinut în suflet… îşi dorea să-l privească, să-l audă povestind… îşi dorea să retrăiască acele stări ale copilăriei când bunicul o dădea huţa pe tălpile picioarelor, când furau pe rând gogoşi sau plăcinte din castronul bunicii care nu dovedea să coacă pe cât şterpeleau ei râzând pe înfundate ca doi veritabili complici ce erau. Voia să şi-l graveze adânc în minte…mai adânc decât putea spune în cuvinte. Fusese unul din străjerii vieţii... încă era şi Marga nu se simţea pregătită pentru despărţirea ce urma. Venise acasă la bunicul ei să-şi coasă amintirea lui de căptuşeala sufletului ei, venise la cel ce-o învăţase atât de multe s-o înveţe să se despartă de el… căci se citea pe chipul lui că era pregătit s-o facă .
Marga se ridică de la masă şi se cuibări lângă pieptul lui pe micuţa canapea din sufragerie. Rămăseseră doar ei doi, bunica trebăluia prin bucătărie iar Irina plecase acasă la ea. Mâna îmbătrânită şi muncită a bunicului se sprijinea pe braţul canapelei. Marga îşi ascunse pumnul în palma lui cum făcea când era copil. Mâna ei nu mai încăpea în cea a bunicului dar se străduia cu îndârjire.
Văzându-i încăpăţânarea acesta o mângâie pe cap şi-o înveli cu îmbrăţişarea lui. Tăceau amândoi dar Marga-l auzea povestind. Între ei se scria finalul poveştii.
Marga se auzea râzând în primul scrânciob încropit de mâinile pricepute ale acestuia. Se vedea în sania trasă de el… şi se vedea pe pragul casei aşezată cu coatele pe genunchi în timp ce bunicul cânta o romanţă de când lumea meşterind la ceva trebuincios în casă. Aşa îi făcuse şi ei primul ei scăunel… şi căluţul de lemn…mai zăceau încă pe undeva prin podul casei.
Mai târziu îi meşterise o cutie de lemn. Era sculptată şi de ani de zile nelipsită din bagajele ei. Fusese mai întâi lăcaş pentru comorile ei… colecţionase în ea pietre de râu, scoici şi alte fleacuri. Mai târziu acolo sub cheie îşi ţinuse scrisorelele şi diversele bileţele, mici amintiri de suflet şi cu suflet. Acum, de ceva vreme, devenise caseta ei de bijuterii. Văzuse prin magazine casete de bijuterii care de care mai preţioase dar când le deschisese Marga le găsise atât de reci şi goale… caseta ei ascundea în ea o fărâmă din sufletul bunicului. Niciodată nu fusese goală chiar şi când o răsturna în grabă spre a găsi un cercel încăpăţânat … caseta avea amintirea atâtor ani adunată şi încrustată în ea.
Cu ochi închişi, Marga, număra bătăile inimii acestuia. Se lăsase rugat, dar acum povestea. Marga auzea a mia oară poveştile bunicului. Se pierduse de firul poveştii asculta susurul glasului acestuia şi-l sorbea picătură cu picătură de parcă timpul îi acorda o ultimă transfuzie. Nici nu realiză când adormi…întredeschise doar un ochi zărind cum acesta, grijuliu, secondat de bunica, îi punea o pernă sub cap învelind-o c-un pled atât de moale. Marga dormea pe pragul dintre vis şi realitate şi tresărind la saltul dintre. O lacrimă rebelă i se prelingea domol pe obrazul îngândurat. Măna tremurând a bunicului i-o şterse uşor şi pâş-pâş cei doi bătrânei se depărtară, lăsându-şi nepoata să doarmă.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu