Vitraliu stingher (17)

Liniştită în susurul apei ce încă curgea îşi răsfiră mâna de gânduri. O duruse nepăsarea ei, cum o numise Victor, dar îi era peste putinţă să fie altfel. La fel de bine recunoştea în sinea ei că nu avea dreptul de a cere explicaţii deşi le-ar fi dorit şi era convinsă că Victor i le-ar fi oferit. Nu exista nimic între ei decât o dulce amăgire între doi oameni care iubeau, două suflete care se căutau.

Marga ciuli urechile percepu sunetul telefonului, semn că primise un mesaj. Reveni în lumea gândurilor şi de undeva îi apăru zâmbetul lui David. Recunoscu că nici ea nu era corectă. Undeva într-unul din sertarele comodei era cadoul de la acesta. Nu-l purtase niciodată în aceste două luni şi era decisă să-l înapoieze.
Oscila între doi bărbaţi amândoi se pare că la fel de necunoscuţi pentru că fiecare îi arătase şi o altă latură, nimic nefiresc, adevărat. Îşi reaminti de telefoanele ciudate evitate de David şi de discuţia aprinsă purtată e drept în germană cu aceeaşi persoană destul de insistentă.

Mai stătu câteva minute în apa caldă şi parfumată încercând să-şi golească capul de gânduri. Înfăşurată în halatul de baie şi cu părul din care mai picurau arar ceva stropi intră în dormitor. Trecând pe lângă telefonul mobil îşi aruncă ochii şi văzând plicul ce clipea intermitent îl deschise. Avea două mesaje. Primul de câteva ore bune în urmă, era de la Irina, care nereuşind să dea de ea îi ura petrecere frumoasă, iar cel de-al doilea, de circa 20 de minute, era de la Victor… o anunţa că ajunsese cu bine acasă că duminică nu va fi în localitate decât pe seară şi o va suna el când va reveni. Marga reciti mesajul oarecum nedumerită dar îşi spuse că probabil dacă aşa le e scris aşa se va şi întâmpla. Lăsă telefonul pe noptieră şi doar ce apucă să-şi mai şteargă un pic părul că semnalul unui nou mesaj se auzi în liniştea nopţii. Era Victor, iar mesajul era scurt..."Noapte bună, floarea mea albastră! Dădu să sune, să scrie un mesaj... dar renunţă, intimidată de toate ecourile acelei seri.

Ziua de duminică trecu lenevind între un telefon cu Irina, cu Elena şi o cafea de prânz băută pe terasă cu un halat peste pijamalele de bumbac cu mâneci atârnând. Spre seară săturându-se să aştepte un semn de la Victor acceptă invitaţia Elenei de a ieşi la un film.

Era deja trecut de 9 seara când reîntoarsă acasă, privi cu îngrijorare spre telefon. A două zi era serbarea Lucianei şi-şi dorea să meargă iar spre seară era parada Irinei când iarăşi prezenţa ei era indiscutabilă. Sperase că mergând cu Victor va reuşi să le onoreze pe amândouă.

Îşi luă inima-n dinţi şi sună. Dar telefonul lui Victor era închis. Se gândi că poate acesta era într-o zonă fără acoperire şi-şi spuse că va încerca şi mai târziu. Dar luând în calcul toate variantele intră pe internet pentru a verifica mersul trenurilor. Îl sună apoi pe Andrei care bănuia că-şi luase liber pentru a-şi ajuta soţia. Inventă o posibilă scuză pentru Victor, în eventualitatea că acesta nu va apărea şi stabili cu acesta detalii referitoare cu privire la serbarea Lucianei.

Cum nu apăruse nicio altă veste iar telefonul lui Victor era tot închis, Marga începu să se îngrijoreze. Nu era, nu mai era sigură de multe în privinţa lui Victor dar ştia cu siguranţă că acesta ţinea foarte mult la Luciana şi de aici şi teama să nu fi păţit ceva.

Puse ceasul să sune la 6 şi la ora stabilită era pe peronul gării privind nostalgică spre ecranul telefonului ce se încăpăţânase să nu sune.

Nu erau mulţi călători în acea zi de luni în tren şi chiar se bucură că în compartiment mai era o singură persoană care citea de zor o carte de rugăciuni. Nu avea chef de conversaţie, de amabilităţi. Voia să-şi asculte gândurile, să-şi cântărească trăirile, să-şi cumpănească dorinţele. Ani la rând studentă fiind o făcuse în acompaniamentul roţilor de tren, le iubea sunetul avea senzaţia că o protejează de restul lumii. La un moment dat ecoul lor se estompa iar ea putea privi mai adânc în tăcerea şi neliniştea gândurilor ei.

O măcinau sute de întrebări, născute din alte întrebări. Nu conştientiza foarte bine senzaţiile iscate de seara petrecută alături de Victor. Era o urmă de dezamăgire dar cine era ea să judece? Victor era un bărbat liber, frumos. Era ridicolă şi numai pentru că gândea aceste lucruri. Nu înţelesese povestea cu logodna, dar dacă totul fusese o simplă glumă între prieteni?

Şi Gerard o prezentase peste tot prin Franţa drept iubita lui. O făcuse pentru că şi-o dorea, cum spunea el, dar şi din comoditate pentru a evita tot şirul de întrebări sau priviri curioase. Intrigată şi atunci, Marga se burzuluise la el dar el o calmase zâmbind „Oricum ei cred ce vor… mai bine să creadă ce vrem noi… aşa ne vor lăsa în pace!”. Mare zăpăcit Gerard într-una din plimbările lor când ea îi refuzase pentru a nu ştiu câta oară cererea în căsătorie o pusese să-i promită că îl va chema la nunta ei, dar să nu se supere dacă el nu va onora invitaţia. Îşi amintea şi acum lacrima din colţul ochiului.

Cu fruntea rezemată de sticla rece a ferestrei pierdută în noianul temerilor, Marga tresări la freamătul telefonului. Privi cu oarecare strângere de inimă ecranul… dar nu era Victor.

-              Alo, rosti ea uşor ridicându-se şi ieşind din compartiment pentru a nu deranja cititul vecinei sale de drum.

-              Bună dimineaţa, pisicul meu drag! Mereu am spus că tu-mi porţi noroc. Ce bine că vii, Marga. Nici nu ştii ce emoţii am şi parcă nimic nu merge. Bine, vorbim când vii. Vine Andrei să te ia de la gară. Oare durează mult serbarea?

-              Nu cred mătuşă. Cred că o oră cel mult. Mai mult ca sigur la 12 suntem înapoi. O să trec doar în fugă să-i pup pe bunici. La tine vin direct după serbare. A vorbit cu unchiul mi-a spus că eşti colosală… că totul e superb.

-              Ei, superb pe naiba! Una dintre fete şi-a scrântit piciorul azi-noapte într-o discotecă. Marga, tu, eşti ultima mea speranţă dacă nu reuşesc să-i găsesc înlocuitoare.

-              Irina… nu-mi face asta! Ştii că nu sunt făcută pentru scenă… te rog, mătuşică!

-              Marga dacă nu vrei să mă vezi făcând accident vascular în următoarele două ceasuri, nu-mi ruina orice speranţă. Are de purtat trei toalete şi piesa de rezistenţă, regalul serii. Am întins antenele, iubita mea, dar când naiba să învăţ pe cineva să păşească pe podium în câteva ore. Am luat la rând toate fetele, colaboratoarele de la alte evenimente, majoritatea sunt studente în capitală, în alte oraşe… hai, nu spune nu… din prima.

-              Tu ai fete tinere cel mult 24 de ani, Irina, sunt ridicolă la 30 de ani ai mei… şi toate privirile… s-ar putea să mă împiedic şi să fie eşecul serii.

-              Iubita… fug… strigă toţi pe aici agitaţie mare. Pup, pup… vorbim…

Marga privi spre telefon şi-o buşi râsul. Ştia de pe acum că va urca pe scenă, ştia că nu-i va putea  rezista Irinei. Era tot ce-i lipsea… printre toate neliniştile ei, doar defilarea pe un podium printre privirile a sute de oameni.

Râse cu poftă ignorând privirile doamnei care renunţând la citit ridicase intrigată din sprâncene privind-o pe deasupra ramei de ochelari. Îl ignora şi domnul ce fuma liniştit la fereastra vecină şi care acum se uita întrebător, oarecum iritat gândind că ea ar fi putut râde de el.

Era mai mult ca sigură că cei doi deja o etichetaseră, dar nu-i păsa. Privi spre soarele ce se înălţa temerar, irizând seninătatea acelei zile de 8 Martie. Realiză că nici nu-i spusese „la mulţi ani!” Irinei. Formă numărul aşteptând cu zâmbetul pe buze să audă vocea agitată dar atât de dragă a mătuşii sale. Auzi un „Alo”rătăcit între mii de alte indicaţii semn că Irina deja băgase pe toată lumea în priză.

-              La mulţi ani, mătuşică mea dragă. Şi… nu mai căuta înlocuitoare… voi urca eu pe scenă pentru tine!Nu ştiu ce va ieşi… vom vedea.

-              Tu vorbeşti serios?! Stai să şed… Andrei… sunt salvată! Vino să auzi, ba nu, adu-mi te rog un pahar cu apă… că de bucurie o să-mi stea naibii inima! auzi Marga vocea Irinei chicotind de plăcere.

-              Bine, mătuşică, vorbim când ne vedem. Spor la treabă, te pup!

-              Eu te pup… mult de tot pisicul meu drag şi salvator. S-o aduci şi pe Luciana. Nu, nu acolo… şi florile aste sunt pălite ce-i cu ele... nu le vreau…

Marga închise, zâmbind. Ştia că pe cât de dulce şi de îngăduitoare era mătuşa ei pe atât de neiertătoare era cu indolența profesională. Recunoştea că erau cam la fel… căci doar ea o educase şi-o croise… pe ea, Marga, omul de azi.

Formă apoi din virtutea inerţiei numărul lui Victor. Niciun semn, nicio schimbare. Oftă întrând în compartiment şi privi ceasul telefonului. În cel mult douăzeci de minute ajungea. Cum nu mai avea răbdare, începu a-şi strânge lucrurile şi a se echipa.

Coborî pe peron privind spre chioşcul de ziare, locul unde de obicei, de ani de zile, o aştepta Andrei. Era acolo, punctual precum ceasornicul gării, cu braţele întinse. Pentru Andrei, ea rămăsese fetiţa de odinioară. Îl iubea enorm pe unchiul Andrei, pe toţi fraţii tatălui îi iubea şi-i privea deseori în tăcere căutând la ei trăsăturile de peste ani ale tatălui ei. Semănau, aduceau cu toţi dar Andrei, mezinul familiei, se apropia cel mai tare de tatăl ei. Aceeaşi blândeţe a privirii străbătută de-o aparentă răzvrătire, aceeaşi vorbă molcomă şi de multe ori aceeaşi comunicare fără cuvinte.

Andrei era acolo unde era nevoie de el, uneori confundându-se cu umbra… mereu un sprijin, mereu iubind. Până să ajungă la el mai formă încă o dată numărul lui Victor. Nimic. Strecură tăcută telefonul în buzunarul genţii şi se apropie zâmbind de Andrei.

Sări din maşină val vârtej oprindu-se în braţele bunicului ce tocmai terminase de măturat aleea ce ducea spre casă. Ce dor îi fusese de braţele bunicului, de obrazul lui cam palid în ultima vreme dar de privirea zâmbitoare.

Tare mai zâmbea frumos bunicul… şi tare strâns îşi mai îmbrăţişa nepoata. Se priveau pe şoptite simţind că sufletele lor comunicau mai bine decât ar fi spus-o în cuvinte.

-              Da… bine unchiaş… mai lasă loc şi altora. Of... sufleţelul bunicii, sufleţel. Eu mereu aflu ultima! Eu, de ce n-am ştiut că vii azi acasă?! Dar n-ai bagaje, nu stai mai mult?

-              Pentru că şi noi am aflat aseară târziu. Dimineaţa am plecat cu Irina care se grăbea de mama focului şi am uitat să vă spunem, o linişti Andrei pe mama sa.

-              Nu, bunica. Nu stau mult, doar până mâine. Seara am cursuri la Fundaţie şi nu pot lipsi dar voi reveni joi şi promit să stau până lunea viitoare o să vă săturaţi de hazul meu, completă Marga spusele unchiului îmbrăţişându-şi bunica.

Îşi adună amândoi bunicii într-o îmbrăţişare de grup. Mai înaltă cu un cap ca ei observa cum se topeau. Albi şi ridaţi, nici nu ştia când trecuseră anii. Îi privea c-o strângere de inimă căci simţea că în curând bunicul îi va părăsi. Era conştientă dar oare pregătită, împăcată? Îi mai sărută încă o dată cu foc pe fiecare în parte apoi intră în casă pentru a-şi lăsa cele câteva lucruri şi după câteva minute era alături de Andrei pe drumul spre Luciana.

Cum inima ei era îndoită scoase telefonul sunându-l poate pentru a suta oară pe Victor. Mare îi fu mirarea când telefonul începu să sune şi după câteva minute auzi vocea lui Victor. Marga parcă-şi înghiţise cuvintele intimidat şi de prezenţa lui Andrei care e adevărat nu spunea nimic, dar era atent la tot, în ceea ce-o privea.

-              Bună dimineaţa, Victor, îngăimă ea mai mult şoptit. Eu sunt deja în drum spre Luciana.

-              Acum voiam să te sun, Marga. E bine că ajungi măcar tu. Eu nu pot pleca deocamdată… dar sper ca pe seară să ajung, măcar invitaţia mătuşii tale s-o pot onora! Vorbim atunci… dar dacă nu ajung crede-mă că mi-a fost chiar imposibil. Sunt prins în ceva ce trebuie rezolvat. Acordă-mi credit, om drag.

-              Bine, Victor. La revedere.

Marga remarcă privirile lui Andrei. Realiză că acesta deşi nu ştia mare lucru intuise că e ceva. Se bucură că nu o întrebă nimic. Discutaseră despre alte fleacuri legate de evenimentul serii şi al micului orăşel de provincie, evitând boala bunicului ca şi telefonul dat.

Se opriră direct la grădiniţă. Mai era cam o jumătate de oră până la ora decretată a fi ora serbării. Marga intră în clasă cătând cu privire aşchia de om. Cum nu era pe nicăieri se adresă educatoarei care-o lămuri că micuţa Luciana se afla acasă pentru avuseseră în grupă un caz de varicelă şi se pare că o luase şi ea. Mai zăbovi câteva minute cu educatoarea care-i dădu două plicuri pentru Luciana şi se îndreptă spre casa bunicilor acesteia.

Găsi o Luciana tristă şi plânsă pentru că pierdea serbarea. Cum o văzu pe Marga îi sări de gât.

-              Ai venit?! Bunica a venit nana!

Bunica acesteia îngrijorată că boala era contagioasă o rugă pe Marga să nu stea prea mult şi prea aproape, dar se pare că nu avea cu cine se înţelege. Ignorând boala se îmbrăţişau de zor. Marga scoase cadoul pentru Luciana, iar aceasta fremăta de emoţie desfăcând hârtia lucioasă a pachetului.

O rochiţă superbă şi o pereche de pantofiori la care Marga avea emoţii dacă-i vor veni sau nu deşi se tot consultase cu bunica fetei.

În câteva minute Luciana făcea piruete şi reverenţe ca o adevărată domnişoară. Se urcă pe micul scaun de lemn şi improvizând începu în faţa Margăi un adevărat spectacol.

Tremurând de emoţie Marga zâmbea dar sufletul îi plângea. O revedea pe Anemona improvizând pe scenele din copilărie. La un moment dat pierdu şirul spectacolului din faţa ei. Prietena ei îi făcea cu mâna din fundalul unui timp. Tresări când mâna lui Andrei o scutură uşor şoptindu-i :”ar trebui să aplauzi!”

Şi clipind des pentru a nu-şi lăsa lacrimile să cadă se ridică luând micuţul îngeraş în braţe. Mâinile delicate ale Lucianei se împleticiră la rândul lor de gâtul Margăi devenind astfel un singur trup. Îi simţea bătaia inimii, îi simţea răsuflarea caldă şi tresări când simţi căldura unei lacrimi alunecând pe gât. O trase pe Luciana privind-o dar aceasta nu plângea, doar ochii mari şi senini o priveau întrebători. Marga realiză atunci că mai participase cineva la îmbrăţişarea lor şi mergând spre fereastră ridică ochii spre cer zâmbind în tăcerea unor gânduri.

-              Şi nanu? auzi la un moment dat Marga şoapta fetiţei.

-              E la serviciu draga mea. A încercat să vină dar probleme fără amânare i-au reclamat prezenţa. O să vorbiţi când va putea. Ţi-a transmis prin mine toată dragostea lui.

-              Ştiu că nanu mă iubeşte şi eu îl iubesc.

-              Doar pe el? se bosumflă în joacă Marga, in joacă.

-              Nuuu… şi pe tine te iubesc! Credeam că ştii, doar ne iubim de când ai venit. Uite asta e pentru tine, de 8 martie, am făcut-o la grădiniţă. Şi asta pentru tine, bunica… ce bine că mi le-a adus nana, spuse fata luând cele 2 felicitări pe care caligrafiase cu litere de tipar „pentru nana mea dragă” respectiv „bunica mea cea dragă”

Marga desfăcu plicul cu o emoţie de nedescris. Încerca să se abţină dar mâinile nu voiau să-i dea ascultare.

O mână de copil îi desenase o floare şi-o pictase petală cu petală în cel mai superb albastru. Jos îi lipse un fir de mărţişor. Deschise felicitarea. Cu litere inegale de tipar aceeaşi mână scrisese : „De ziua ta năniţa mea, n-am îndrăznit să rup o floare dar am pictat cu mâna mea aceste petale albastre.”În josul filei cineva scrisese un superb „la mulţi ani” e care aceeaşi mână de copil îl umbrise c-un roşu aprins. Marga duse felicitarea la piept. Cât era de fericită! Avea acasă şi alte mici desene, cadouri fiecare cu amprenta unui alt timp. Luciana crescuse deja se exprima în scris şi fizic se înălţase. Treceau anii parcă prea repede uneori.

Felicitarea bunicii la fel de superbă. Un desen in care apăreau un bunic şi o bunică ducând între ei surâsul unui copil, totul înconjurat de multe floricele divers colorate. Avea câteva rânduri la fel de sugestive, dovadă fiind ochii înlăcrimaţi ai bunicii şi bunicului ce sorbeau fiecare literă a felicitării.

Trecând peste emoţia momentului, Marga se interesă şi de starea Lucianei. Nici nu-i mai spuse acesteia că ar fi luat-o la paradă, ce rost avea să-i amărască mai mult şi aşa sufletul. Urma o vară lungă când aveau destul timp să petreacă împreună. Avea de gând să fugă cu ea câteva zile la mare, dar cum erau doar intenţii nu suflă nimic lăsând pe mai târziu. Ştia că Luciana nu văzuse marea şi s-ar fi bucurat ca ea să facă parte din primele amintiri ale fetei despre mare. Se despărţiră greu, cum se întâmpla mai mereu dar nu avea ceva promisese că la 12 şi deja era în întârziere. Îl zărise şi pe Andrei privind de câteva ori spre ceas realizând că acesta se gândea la Irina.

În graba ei uitase de cadoul adus pentru cei doi bătrânei. Aceştia îi mulţumiră din suflet. Marga strecurase în pachet şi un plic în care pusese ceva bănuţi. Ştia că cei doi bătrâni deseori nu primeau la timp pensia alimentară datorată de Virgil dar foarte rar se plângeau şi de cele mai multe ori renunţau la medicamentele lor pentru nepoţica lor.

Îi iubea pe cei doi bunici, erau ca şi bunicii ei, oameni deschişi care împărţeau cu drag din puţinul lor şi deseori se întreba cum doi oameni atât de buni erau uitaţi de copilul lor.

(va urma)