Femeia în albastru (2)

Un salt peste timp şi revăzu aceeaşi masă…  el şi ea. O altă ea… rafinată, stilată sorbind elegant din cafea în timp ce între degete îi fumega  una din cele mai fine ţigări. Nimic din eleganţa ei nu mai amintea de codana cu părul strâns cu bilele de câţiva bănuţi şi acelea cu elasticele mult prea slăbite de atâta folosinţă. 

Se emancipase, ajunsese o orăşeancă sadea cum o ironiza în glumă, cea mai bună prietenă a ei. 

Plecaseră împreună din sat traversând pe diagonală ţara pentru a-şi găsi un rost.

Ada da, şi-l găsise.  Era mamă, soţie şi făcea ce visase, meseria de dascăl. Era singurul om care n-o uitase, care-o acceptase cu toate greşelile ei, judecând-o dar niciodată condamnând-o. 

Recunoştea acum de multe ori se ruşinase cu simplitatea Adei… ea, Angela, de atunci.  Și din exces de zel de multe ori îi dăruise lucruri mult prea scumpe pentru nivelul de trai al unei profesoare. 

„Nu mai strica orzul pe gâşte, în lumea în care mă învârt eu nu am unde purta asemenea poşete şi-apoi nu contează ce purtăm… contează să nu uităm cine suntem!”.

Strâmbase din nas atunci, şocată, că Ada nu-i aprecia cadourile.  Acum peste ani  privind, înţelegea adevărul cuvintelor Adei. 

Devenită blondă, conform dorinţei lui,  trăind între  programările la cosmetică, masaj, manichiură, dependentă de telefonia mobilă… se transformase în ceva frumos şi util… un banal accesoriu… de care el se descotorosise, amanetând-o pe tejgheaua vieţii fără nici un regret. 

Oare o iubise vreodată?! 

Dar ea îl iubise?!…sau dornică de a avea de toate, voise şi iubirea lui complăcându-se în minciună.

Se scutură de gânduri, oftând ce dor îi era de dimineţile cu rouă în iarbă… de anii copilăriei când câmpiile zâmbeau la urma paşilor ei, când văile o recunoşteau născând ecou până şi tăcerilor ei. Ce ani, ce dimineţi atât de îndepărtate că uneori se întreba dacă fuseseră în viaţa asta sau într-una anterioară. 

Îşi aşeză  sacoul şi  poşeta pe  unul din scaunele libere, nu înainte de a-şi scoate pachetul de ţigări. Mâinile-i tremurau teribil în ciuda siguranţei  ce se străduia s-o afişeze. Scăpă bricheta, care parcă în ciuda-i,  lovi succesiv marginea de sticlă a mesei, rama metalică a scaunului pentru ca în final să se rostogolească frenetic pe pardoseală transformând în cioburi liniştea ce domnea în  localul abia deschis. Tresări resimţind mai strident neatenţia sa şi-o umbră de roşu îi traversă chipul  marcându-i acum şi  agitaţia exterioară nu numai focul ce-o mistuia. Noroc că nu  erau prea multe persoane la acea oră  deşi toate câte erau, întoarseră curioase capul. 

Se aplecă îngăimând ceva, vizibil jenată de toţi ochii care acum o cercetau, îşi recuperă buclucaşa brichetă şi scoţându-şi o ţigară, întoarse privirea după o scrumieră.  

Comandă o cafea mare, amară şi în aşteptarea ei dădu să-şi aprindă ţigară dar pace.  În cădere, bricheta se defectase  şi acum nu catadicsea a-i oferi  nici măcar o scânteie.

Cafeaua apăru imediat şi odată cu ea şi flacăra veselă a unei brichete. Mulţumi tacit şi trase cu sete din ţigară. Ceru să-i fie lăsată şi bricheta,  sorbind cu recunoştinţă prima gură de cafea a acelei zile.
Avea în faţă o cafea perfectă, prima cafea perfectă după 2 ani,  6 luni… mai precis  935 de zile.
Relaxată se afla deja la ce-a de-a doua ţigară. Privea pe geam la chipurile trecătorilor grăbiţi care încotro. Toţi păreau a avea un rost… doar ea… nu ştia ce va fi de mâine încolo… dar era dispusă să trăiască, fiece clipă.
Se ridică şi  luându-şi poşeta se îndreptă către toaletă. Tocurile metalice  răsunau pe pardoseala cafenelei, tulburând curgerea suavă a sunetelor muzicii ce se revărsa discret inundând incinta localului mirosind a cafea proaspăt râşnită.  Trecând prin faţa barului Angela zâmbi chelnerului ce o servise rugându-l ca între timp să-i pregătească  nota.
Deschise uşa toaletei cu teamă şi oarecum iritată dar păşi. Unda de încrâncenare se mai domoli căci mirosea atât de bine, nimic nu-i reamintea de mirosul ce i se impregnase în nări timp de doi  ani şi… cât durase detenţia. O aromă de brad învăluia întreaga încăpere, bateria, oglinzile totul strălucea. Păşise crispată de mirosul de urină şi mucegai  rămas, câteva ore în urmă… acum se spăla relaxată pe mâini cu un săpun ce mirosea discret a trandafiri. Ce dor îi era de o baie bună, nu de un duş făcut pe fugă în condiţii precare. Ce multe lucruri îi lipsiseră.
Ridică ochii în timp ce se spăla pe mâini. Se privi în tăcere. Da… îmbătrânise, nu numai la propriu ci arăta îmbătrânită. Doar ochii îi erau aceeaşi… deşi privirea lor avea acum răceala metalului. Era atât de slabă că hainele ce le purtase la arestare nu-i mai veneau de nicio culoare. Noroc că-n pachetele trimise de sora ei… aceasta pusese şi câte ceva de îmbrăcat dar culmea şi ele îi erau astăzi cam lărguţe.
Câteva firicele albe străluceau cu obrăznicie din părul ei castaniu adunat într-un coc lejer. Fusese mulţi ani blondă şi poate că şi  decoloratul facilitase apariţia firelor argintii. Se minţea singură!
Strânse cu putere din dinţi iar mâinile i se încleştară pe marginea lavoarului în timp ce privirea ei arunca flăcări, trecuse prin iad, murise şi înviase în aceşti doi ani şi ….
De două, trei ori încercase să-şi pună capăt zilelor, iar somniferele procurate pe bani grei, deveniseră singura metodă de a adormi. Primele şase luni fuseseră un calvar. O lacrimă ţâşni din colţul ochiului. O şterse cu rapiditate era hotărâtă să nu mai verse niciuna.
Greu, dar se acomodase şi deschizând ochii pentru a vedea în jurul ei nu numai pentru a privi se adunase, se recompuse piesă cu piesă, realizând că doar prostia ei o aruncase în acest haos. Cunoscuse oameni de tot felul şi recunoştea că adevărata sa maturizare se făcuse în celula împărţită cu cele 5 femei şi cu altele, câteva zeci,  cu care convieţuirea într-un astfel de loc o adusese în relaţii mai mult sau mai puţin prietenoase. Erau de la simple hoaţe de buzunar până la licenţiate acuzate de cine ştie ce delicte. Majoritatea aveau poreclă, veniseră cu ea din alte condamnări sau fuseseră numite ad-hoc. Pe ea o numiseră Muta şi aşa-i rămăsese numele. În primele luni de detenţie nu scosese prea multe cuvinte şi colegele de celulă o crezuseră mută. Prinsă fără voie în diverse conflicte, luase chiar şi bătaie fără a se plânge. Oricum îşi dorise să moară deci, de ce ar fi contat cum ?!