Vitraliu stingher (12)

De ce mereu o urmărise umbra acestui bărbat, nu-şi putea explica. „Ce resorturi nebănuite declanşa amintirea lui, de ce o înfiora prezenţa lui, el?”…doar şiruri de întrebări care-o năuceau.

Discret privirea îi poposi pe mâinile lui Victor, ce manevrau cu abilitate volanul. Frumoase mâini, le remarcase încă de atunci din microbuz aspectul îngrijit, pe când nici nu bănuia cine e. 

Privirea-i avansă timid pe profilul lui. Cu siguranţă, era un bărbat frumos, ochii albaştri şi conturul buzelor o fascinau… dar, realiza…  era un străin. Nu ştia mare lucru despre el, decât din amintirile copilăriei, din spusele Anemonei… iar cele mai multe erau rostuite de imaginaţia ei, adunate din visele unei puştoaice ce n-a uitat niciodată gustul primului sărut.

Vitraliu stingher (11)

Marga îl privi pe Victor, chipul lui înflorise într-un râs curat, senin. Nu era  forţat, nu era nimic protocolar era aidoma râsului de copil, cu poftă ca şi cum a râde era chiar raţiunea de a fi.

- Victor, îmi cer scuze. Mătuşa nici nu te-a lăsat să te exprimi.

- Mi-e atât de dragă mătuşa ta, că nici n-aş fi îndrăznit s-o contrazic. Aşa că, nu ne rămâne decât să-i urmăm planul, aprobă el râzând.

Vitraliu stingher (10)

       Ajunşi acasă în puterea nopţii se pierdu în braţele bunicilor. Abia spre dimineaţă merseră la culcare şi atunci de gura lui Andrei care nu pricepea ce pot avea atât de discutat.

      A doua zi se luă cu despachetatul, se ocupă de căutarea ornamentelor de brad dar mai ales stătu la poveşti cu bunica şi bunicul. Cuibărită în patul din bucătăria copilăriei, asculta şi-i sorbea din priviri pe cei doi bătrânei ai ei care din an în an parcă se împuţinau.

Vitraliu stingher (9)

       Făcu un duş rapid se schimbă de vreo trei ori până ce reveni ca de obicei, la prima alegere. Se privi în oglindă, arăta acceptabil. S-ar fi simţit mult mai bine în blugi şi-ntr-un pulover dar preferase ceva mai clasic, un pantalonul negru  şi o bluză verde la fel de simplă. Aplică un fond de ten mai mult pentru protejarea tenului şi un ruj la fel de discret. O tuşă de culoare pe pomeţi. Era ceva atât de simplu ceva doar ce se bănuia a fi. 

Îşi amintea cu plăcere de acea zi petrecută în sânul familiei Elefterie. Doamna Clara parcă întinerise. Întreaga masă fusese un festin, cafeaua de după prânz un deliciu. O familie fericită, o familie la care zâmbetul era cartea de vizită. Aflat într-una din zilele lui bune, domnul Ioanid îşi scosese vioara din cutie şi dădu un minunat recital. La final  toţi aveau lacrimi, de emoţie, de frumos. Era  pace şi încântare pe chipurile lor.