Un petec de cer (5)

     Astăzi era fericită. Habar n-avea prin ce minune, dar scăpase deocamdată  de disponibilizare și colinda, numărându-și în gând economiile, după un cadou pentru mama ei.

     Nu avea nici vagă ideea despre ceea ce căuta de aceea privirile și mâinile-i răsfoiau rafturile magazinelor, așteptând acel ceva. Cu fiecare pas dezamăgirea i se așternea pe chip. Da, ştia mult prea bine că singurul dar așteptat de mama ei, erau ei... erau îmbrățișările și prezența lor, dar pentru cei 60 de ani ce urma să-i împlinească în câteva zile, voia și altceva.

      Cât îi lipsea ochiul lui Ștefan!

Lumină de veghe

N-am mai trecut demult prin sat

şi mă întreb caisul o mai fi?!

Mai știe oare,

pe nume, să mă strige

cum o făceai doar tu,

cu-atâta drag?

Habar nu am

dacă rodit-au prunii

în toamnele trecute fără tine;

nici timpul nu mai ştiu să-l număr

e doar harababură-n astă lume;

secundele se fură între ele

minutul, nu se mai adună-n oră,

e veşnicia o stare-ntâmplătoare

rămasă pură doar în poveştile de seară.

La poarta cui

aş mai putea să bat?!

Tu, te-ai mutat demult în asfinţit

cu mâinile împreunate a rugă

şi anii înnodaţi într-o năframă;

ai luat pe umeri ce-ai trăit

război şi vremuri de restrişte

jurnalul dragostei răpuse

în ultima înştiinţare de pe front.

Mai scormonesc un colţ de cer

tot caut prin hăţiş cărare

în ochii de copil, ce te zăreau

din treabă cum adesea te opreai

şi uliţa în lung o cercetai

mototolind uşor batista

sperând că poate om mai veni

cu toţii acasă, să îţi fim la masă.

Îţi cer iertare

că trăind în grabă,

mai rătăcesc şi-ncep să uit

poveţele şi adevărul

privirii ce-mi zâmbea tăcută 

din pragul casei mirosind a cozonaci

şi–a brumă de gutuie în fereastră.

- 8 mai 2011-

Un petec de cer (4)

      Auzi soneria şi-şi şterse cuminte faţa. Ieşi din baie surâzând. Privi ceasul. Da, ea întârziase. Era ora la care lui Ştefan îi venea un copil la meditaţie. Deschise uşa şi după câteva amabilităţi schimbate cu părintele ce însoţea copilul îl preluă, conducându-l în bibliotecă.

-             Ştefan, a venit Cosmin. Vă las, s-aveţi spor! i se adresase fără a-l privi, măcar. Şi parcă mânată de o grabă ieşi fără alte cuvinte.

          Simţise privirea lui nedumerită, simţise cum o căuta dar era încă prea marcată spre a-l putea privi… şi prea obosită să-i zâmbească.

          După câteva minute intra în bucătărie. Auzi acordurile tandre ale pianului şi închise ochii. Erau singurele momente ale zilei când nu-şi  ura viaţa.

Un petec de cer (3)

      Erau câteva din zecile de gânduri care-i treceau prin minte în timp ce sacoşele, atât de încărcate, îi tăiau palmele.     
        Aruncă o privire spre brutăria de vizavi și amintindu-și că dimineață nu mai erau decât câteva felii de pâine, se repezi pe trecerea de pietoni. Ca dintr-un vis o ajunseră ecoul unor frâne şi câteva ţipete. Realiză într-o clipită că se afla în mijlocul drumului și abia atunci observă culoarea roșie a semaforului. 

- Femeie unde ţi-e capul?! Ce naiba faci, nu vezi semaforul? Vrei să mă bagi în puşcărie?! Ești inconștientă... femeie?! ...sau ești pur și simplu nebună?

Un petec de cer (2)

Anii de studenţie, doar trei la număr, poate cei mai frumoşi din viaţa ei. Totul atât de intens, totul atât de perfect, iubea și studia. Uneori se întreba dacă, nu cumva imaginile din acea perioadă făceau parte dintr-un vis, niciodată trăit. Erau atât de îndepărtate, îngropate sub toate neîmplinirile de după.

          Nereuşind din primul an la medicină, se lovise de privirea neiertătoare a tatălui şi de repetatele reproşuri.

Un petec de cer (1)

        

        Intrase apatică în secţie şi după buletinul informativ al dimineţii presărat cu obişnuitele bârfe, mai mult sau mai puțin șoptite, se grăbi să-şi salute micii pacienţi. Trecu în revistă cele trei saloane zâmbind, glumind …dăruind. Petrecu minute bune în dreptul patului gol privind la papuceii ce zăceau aruncaţi la repezeală. Se chircise de durere când, ca un zvon, îi ajunse la ureche decesul din zorii zilei.

       Nu-l ştia pe micuţ. Internat în noaptea precedentă fusese adus prea târziu, mult prea târziu, pentru a mai putea fi salvat.

Prin toamna mea, sub teiul tău

Sub teiul tău am poposit o clipă,

deși îmi pare că trecut-au veșnicii

tu nu m-ai cunoscut,

eu toată viața te-am iubit

și-atât de-aproape te-am simțit

cum numai tu, poetul meu dintâi,

în veci, o să-mi rămâi!

Pe ramuri porți înțelepciuni străbune

trecute prin lumina unui gând

nimic nu e târziu,

nimic nu e zadarnic,

cât vom iubi,

cât peste noi, o stea va străluci

ne-nvață, astăzi ca și ieri

unicul nostru, Eminescu.

În umbra ta

din nerostiri cuvintele s-adapă

ca rădăcini să prindem iară

și de aici, dintre coline,

în veci mereu să ne doinească

aceeași, dulce, limbă românească.

Ploua încet și mirosea a toamnă,

lumina se-ngâna cu setea

prin toamna mea, sub teiul tău

spălat pentru a câta oară

de lacrimile unei mări urcate-n cer.

-11 octombrie 2011-

 

Rădăcini

De ce-ai tăcut?!

...mai cântă-mi;

despre dureri şi bucurii,

despre un trunchi de copac

şi tăietorul şchiop

ce te-a vândut pe-o litră de rachiu.

Porți în tine

culoarea clipei

în care lumina te-a cioplit

iar ploaia te-a spălat de doruri

dăruind libertate unui zbor.

...mai cântă-mi;

ruginită zace-n scrin

partitura unui timp;

mi-a fost zâmbet și suspin

poate-un vis trăit în grabă.

Ridică arcușul

...și cântă-mi!

într-un târziu

voi fi-nvățat să te iubesc

sau poate te-am iubit... dintotdeauna. 

- 18 septembrie 2011-