...să mai vin acasă, să te găsesc frunzărind ziarul cu veşnicii ochelari mereu fără un braţ. Mai ştii, mereu te certa mama că adormi cu ei pe nas sau că nu ştii pe unde ţi-i laşi, că-ţi puneai ceasul la mână după duşul de seara, de parcă dormeai în gară şi multe altele... şi ce te distra s-o necăjeşti. Iar eu mă amuzam de şotiile tale şi deseori... ne-o luam amândoi. Spunea că-ţi semăn la prostii, că vorbim mult şi facem haz din te mir ce... că noi nu ştim să fim serioşi. Uite c-am învăţat, deşi vreau să cred că n-o să uit nicicând să-ţi semăn.
...s-o strigi pe mama şi să-i spui: pune ceva de mâncare, a venit fata acasă şi să mă-ntrebi surâzând... după, facem şi noi o tablă, un şah. Te bucurai ca un copil când acceptam şi nu jucam doar table, ne uitam uneori cu zarurile în mână vorbind despre cu totul alte probleme.
Eram, Dănuţa ta!
Tresar când mă mai strigă cineva aşa...
Atâta linişte la tine astăzi ca şi-n zilele ce-au trecut şi negreşit vor trece, flori, mult verde şi pace în jurul tău. Mi-aş dori să fie şi la mine-n suflet. Îmi spun în fiecare zi că trebuie să acceptăm ce nu mai putem schimba... dar ce să fac dacă doare şi doare.
O lumânare aprinsă,o rugă şi uite nevoia asta de a-ţi scrie... cu atât mai pot ajunge la tine, tata.
"Spune-i, Dănuţei mele că mi-e bine!" a fost mesajul tău primit în vis, imediat după înmormântare, de prietena mea s-a trezit speriată şi nu îndrăznea să mă sune, ea neştiind că atunci în poarta cimitirului când te-am pupat, pentru ultima oară, exact aceste cuvinte ţi le-am şoptit: "Să vii tata, să-mi spui că ţi-e bine!"
Mai vino, tata, şi spune-mi că ţi-e bine. Atât am nevoie să ştiu....
