Un petec de cer (38)

Grig zâmbea deși mintea îi rămăsese agățată în privirea nedumerită a Iarinei,  acum că știa cum o cheamă pe fata misterioasă ce roșea atât de frumos.

Din când în când privirea sa se răsucea spre ușa ce-i despărțea. Se bucura că rămăsese Dada cu ea. Își dorea ca toată lumea să plece, își dorea ca el să găsească puterea să se ridice și să alerge la ea. Voia un zâmbet, un surâs... un cuvânt. Auzea lumea felicitându-l dar mintea lui era încă dincolo.

Semna autograf după autograf, întrebându-se câți vor mai deschie cartea, odată pusă în bibliotecă. Îl durea de pe acum nepăsarea ce-o aveau de înfruntat aceste file născute și așternute cu sufletul.

Ridică privirea căutând-o pe Nina. Nu era în sală. Trebuia s-o felicite, ca de obicei făcuse o treabă excelentă. Deși Adelaida i-ar fi temperat impulsul asigurându-l că nici cu suma stipulată ca plată nu-i era rușine. Nu-i păsa. Era poate ultima lui lansare.Volumul arăta minunat, o adevărată bijuterie. Își simți ochii invadați de lacrimi și se concentră pe rândurile scrise sperând astfel, ca negura ce i se așternuse în suflet să se mai risipească. Simți mâna Dadei pe spatele lui. Știa că-i ea după cum îl mângăia. Mai avea câteva persoane în față și le surâse cu blândețe deși în suflet simțea vâltoarea unui uragan. Se achită onorabil de ultimele autografe, glumind, zâmbind.

-         Și-a revenit, Iarina? Vreau să-i ofer și ei un volum.

-         Te-a impresionat, observ. Poate pentru că ochii ei oglindesc aceeași tristețe?! Mi-a promis că nu va pleca dar spre nedumerirea mea, nu mai e. Probabil a venit domnul cu care era...

-         Și-a plecat... completă el Așa sunt îngerii, își iau zborul înainte de a-i putea atinge... Nu-i nimic, Dadă. Simt că voi avea vreme să i-l dăruiesc.

-         Ce vorbe sunt astea?! Sigur că vei avea și vreme și ocazia. O cunoști?

-         Și da și nu. Ne-am mai întâlnit... dar nu știu cine e.

-         Nu pricep, cum vine asta? întrebă Dada. Dar nu-i nimic roag-o pe Nina, nu știu de ce dar am senzația că se cunosc destul de bine. Nu ți-a spus cine este, ea a făcut invitațiile, la urma urmei? dar nu mai apucă să primească  răspuns că-și făcu  apariția Adelaida.

-         Unchiule iubit și drag. Am întârziat nepermis de mult, am venit chiar la spartul târgului dar nu puteam să las să treacă seara fără să te îmbrățișez. Monstrul ăla, mic și  mâncăcios nu a vrut deloc s-adoarmă mai devreme. Și cât l-am implorat, șantajat...  nu-i departe de mamă-sa, alintătura. Iar taică-său cred că  deja-i leșinat de teamă că-s singuri.

-         Mă bucur mult c-ai putut veni, chiar și-o clipă... prințesa inimii mele. De când ești mămică ești mult mai frumoasă. Acesta e volumul tău... dar vreau să-ți citești dedicația acasă. O să găsești și-un semn... iți e dedicată, tu ești un alt înger ce mi-a luminat viața. Îngerii mei au nume...

Adelaida îl îmbrățișă și oricât încercă nu reuși să-și stăpânească  câteva lacrimi. Grig părea trist în ciuda surâsului afișat. Se întâmpla ceva cu el, o simțea și ea deși mamă-sa o asigura că nu-i nimic.

-         Nu știu cât de frumoasă m-a făcut maternitatea... dar crede-mă m-a făcut cea mai mare plângăcioasă. Mă agit, mă panichez din orice... sunt mamă, nu-i așa?! Dar sunt o mamă fericită... o nepoată topită după tine, unchiul meu preferat. Promite-mi că treci într-un dintre zile să stăm la povești. Mi-e dor de-un fum ca de-un colț de rai... și de-o cafea, cu tine.

-         O să trec, dar e greu cu fumul. Dada... e cu ochii pe noi.

-         O vrăjești tu cumva, ești singurul în fața căruia nu rezistă.Acum fug Grig, fug până nu face infarct Ovidiu.

-         Iubire, plec și eu cu Adel, interveni Dada, observând că fiica ei se pregătea de plecare. Nu te superi, nu?!

-         Nu, Dadă! răspunse Grig sărutând mâna surorii sale. Acesta e volumul tău. N-am știut ce dedicație să-ți scriu. Cuvintele toate mi s-au părut banale... Ai și tu un semn, spuse acesta înmânându-i o casetă în care trona un volum legat în piele.

-         Vai ce superb e!

-         Nu e meritul meu. Nina a comandat zece exemplare așa mai speciale... să spunem.

-         Nici nu știu dacă să mă bucur, știind că ideea îi aparține. Femeia asta...

-         Nu, Dadă. Nina nu e un om rău, e doar un om ce-a suferit și acum...

-         Lasă, nu vreau să-ți stric seară. Iar pe ea... s-o aibă Domnul în grija lui, că ai dreptate, mi-am ieșit din fire fără niciun drept. Mi-a plăcut Iarina, și-o să vreau să-mi povestești... de unde vă cunoașteți... am simțit, între voi... și mi-a plăcut.

-         Cine-i Iarina și ce vă tot șușotiți? întrebă Adelaida revenită lângă ei. Am fost să salut câțiva oameni și deja dau peste un complot. Cine-i Iarina? Eu, de ce nu știu...? Îmi place numele.... dar cine-i Iarina, secretoșilor?

-         O provincială insignifiantă, auzi în spatele ei timbrul binecunoscut al Ninei. E din orașul bunicilor mei, o căscată pe care unchiul-tău era s-o calce cu mașina acum vreo doi ani. A țâșnit în fața mașinii, ca o nebună deși semaforul era roșu.

-         Adică ea e...?! o privi Grig stupefiat amintindu-și incidentul. Într-o fracțiune de secundă își reaminti și ciocnirea din fața librăriei. Privirea ei vinovată. Clipi nedumerit... cât de uituc putea fi.

-         Dar tu cine credeai că e?! întrebă Nina intrigată de stupefacția ce se citea pe chipul acestuia.

-         Nu mai contează, murmură acesta.

-         Și cu toate astea nimic nu scuză purtarea ta față de această femeie, Nina! interveni Dada.

-         Ce purtare, despre ce vorbiți, oameni buni? Lămuriți-mă și pe mine. Cine-i soro această Iarina?! Mă lămurește și pe mine cineva? continuă Adelaida.

-         Un alt înger, șopti ca pentru el Grig.

-         Un nimeni... nu te mai agita! răspunse Nina acoperind șoapta lui Grig.

-         Îți povestesc pe drum, Adelaida își luă Dada, fiica de braț depărtându-se, după ce-și mai îmbrățișă o dată fratele.

-         Acum cu atât mai mult... te aștept să vorbim, unchiule! îi mai fură și Adelaida o sărutare pe obraz.

În sală mai erau câteva persoane. Se-ndreptă spre grupul în care se află Nina și scuzându-se o răpi câteva minute.

-         Nina, tu ai invitat-o la lansare? De ce? De la prima voastră întâlnire, moment de care sincer uitasem, am simțit că ai ceva de împărțit cu această femeie.

-         Da, pare-se că eu am invitat-o! Indirect, desigur. Am trimis mai multe invitații și Temi și-a delegat un subaltern să-l reprezinte. Iar acesta n-a venit singur. Pură coincidență. Acum scuză-mă, mai am ceva de rezolvat pe aici. Iar tu... onorează-ți invitații, sunt prietenii tăi, colegi, amici.

-         Nimic nu e întâmplător, știi?! o întrebă el întorcându-i spatele.

-         Eu știu că nu trebuie să las nimic la voia întâmplării, dar nu contează... nu-i singura noastră opinie diferită! râse aceasta privindu-l cum se depărta.

Grig se apropie de cei rămași, făcu frumos, întreținu atmosferă... pe scurt mai jucă o dată rolul pe care Nina i-l încredința la seratele ei. O făcea mecanic, lăsând totul să treacă pe lângă el.

Se întâlnise de atâtea ori cu Iarina, o vedea roșind în colțul ei de sală și el ca un tâmpit n-o recunoscuse. Oare ea o făcuse? Își aminti de femeia cu privirea rătăcită de pe trecerea de pietoni, de sacoșele ce-i tăiau pamele... câtă tristețe în ochii ei. O durere ascunsă, ca a lui acum, o durere pe care simțea nevoia s-o pitească de toată lumea. Și câteva luni mai târziu, femeia ce aproape-l dărâmase împrăștiindu-i cărțile pe care le frunzărea pășind distrat. Ce aproape fusese de el și el atât de orb!

Acum își explica nevoia de a o privi. Probabil subconștientul o recunoscuse sau poate...

Avea nevoie să se lămurească, să-nțeleagă de ce inima i-o lua la trap la vederea ei! Zâmbi... biblioteca... urma să meargă la bibliotecă. Nu știa nimic despre ea decât că frecventau aceeași bibliotecă. Zărise pe masa ei tomuri de psihologie. Studia, preda... se documenta... nu știa nimic.