luni, 16 aprilie 2012
Un petec de cer (38)
Grig zâmbea deși mintea îi rămăsese
agățată în privirea nedumerită a Iarinei, acum că știa cum o cheamă pe fata misterioasă
ce roșea atât de frumos.
Din când în când privirea sa se
răsucea spre ușa ce-i despărțea. Se bucura că rămăsese Dada cu ea. Își
dorea ca toată lumea să plece, își dorea ca el să găsească puterea să se ridice
și să alerge la ea. Voia un zâmbet, un surâs... un cuvânt. Auzea lumea
felicitându-l dar mintea lui era încă dincolo.
Semna autograf după autograf,
întrebându-se câți vor mai deschie cartea, odată pusă în bibliotecă. Îl durea
de pe acum nepăsarea ce-o aveau de înfruntat aceste file născute și așternute cu
sufletul.
Ridică privirea căutând-o pe
Nina. Nu era în sală. Trebuia s-o felicite, ca de obicei făcuse o treabă
excelentă. Deși Adelaida i-ar fi temperat impulsul asigurându-l că nici cu suma
stipulată ca plată nu-i era rușine. Nu-i păsa. Era poate ultima lui lansare.Volumul
arăta minunat, o adevărată bijuterie. Își simți ochii invadați de lacrimi și se
concentră pe rândurile scrise sperând astfel, ca negura ce i se așternuse în
suflet să se mai risipească. Simți mâna Dadei pe spatele lui. Știa că-i ea după
cum îl mângăia. Mai avea câteva persoane în față și le surâse cu blândețe deși
în suflet simțea vâltoarea unui uragan. Se achită onorabil de ultimele
autografe, glumind, zâmbind.
-
Și-a revenit,
Iarina? Vreau să-i ofer și ei un volum.
-
Te-a
impresionat, observ. Poate pentru că ochii ei oglindesc aceeași tristețe?! Mi-a
promis că nu va pleca dar spre nedumerirea mea, nu mai e. Probabil a venit
domnul cu care era...
-
Și-a plecat... completă el Așa sunt îngerii, își iau zborul înainte de a-i putea atinge... Nu-i
nimic, Dadă. Simt că voi avea vreme să i-l dăruiesc.
-
Ce vorbe sunt
astea?! Sigur că vei avea și vreme și ocazia. O cunoști?
-
Și da și nu.
Ne-am mai întâlnit... dar nu știu cine e.
-
Nu pricep, cum vine asta?
întrebă Dada. Dar nu-i nimic roag-o pe Nina, nu știu de ce dar am senzația că
se cunosc destul de bine. Nu ți-a spus cine este, ea a făcut invitațiile, la urma urmei? dar
nu mai apucă să primească răspuns că-și
făcu apariția Adelaida.
-
Mă bucur mult
c-ai putut veni, chiar și-o clipă... prințesa inimii mele. De când ești mămică
ești mult mai frumoasă. Acesta e volumul tău... dar vreau să-ți citești
dedicația acasă. O să găsești și-un semn... iți e dedicată, tu ești un alt
înger ce mi-a luminat viața. Îngerii mei au nume...
Adelaida îl îmbrățișă și oricât
încercă nu reuși să-și stăpânească
câteva lacrimi. Grig părea trist în ciuda surâsului afișat. Se întâmpla
ceva cu el, o simțea și ea deși mamă-sa o asigura că nu-i nimic.
-
Nu știu cât de
frumoasă m-a făcut maternitatea... dar crede-mă m-a făcut cea mai mare
plângăcioasă. Mă agit, mă panichez din orice... sunt mamă, nu-i așa?! Dar sunt
o mamă fericită... o nepoată topită după tine, unchiul meu preferat. Promite-mi
că treci într-un dintre zile să stăm la povești. Mi-e dor de-un fum ca de-un
colț de rai... și de-o cafea, cu tine.
-
O să trec, dar
e greu cu fumul. Dada... e cu ochii pe noi.
-
O vrăjești tu
cumva, ești singurul în fața căruia nu rezistă.Acum fug Grig, fug până nu face
infarct Ovidiu.
-
Iubire, plec
și eu cu Adel, interveni Dada, observând că fiica ei se pregătea de plecare. Nu
te superi, nu?!
-
Nu, Dadă!
răspunse Grig sărutând mâna surorii sale. Acesta e volumul tău. N-am știut ce
dedicație să-ți scriu. Cuvintele toate mi s-au părut banale... Ai și tu un
semn, spuse acesta înmânându-i o casetă în care trona un volum legat în piele.
-
Vai ce superb
e!
-
Nu e meritul
meu. Nina a comandat zece exemplare așa mai speciale... să spunem.
-
Nici nu știu
dacă să mă bucur, știind că ideea îi aparține. Femeia asta...
-
Nu, Dadă. Nina
nu e un om rău, e doar un om ce-a suferit și acum...
-
Lasă, nu vreau
să-ți stric seară. Iar pe ea... s-o aibă Domnul în grija lui, că ai dreptate,
mi-am ieșit din fire fără niciun drept. Mi-a plăcut Iarina, și-o să vreau să-mi
povestești... de unde vă cunoașteți... am simțit, între voi... și mi-a plăcut.
-
Cine-i Iarina
și ce vă tot șușotiți? întrebă Adelaida revenită lângă ei. Am fost să salut
câțiva oameni și deja dau peste un complot. Cine-i Iarina? Eu, de ce nu
știu...? Îmi place numele.... dar cine-i Iarina, secretoșilor?
-
O provincială
insignifiantă, auzi în spatele ei timbrul binecunoscut al Ninei. E din orașul
bunicilor mei, o căscată pe care unchiul-tău era s-o calce cu mașina acum vreo
doi ani. A țâșnit în fața mașinii, ca o nebună deși semaforul era roșu.
-
Adică ea
e...?! o privi Grig stupefiat amintindu-și incidentul. Într-o fracțiune de
secundă își reaminti și ciocnirea din fața librăriei. Privirea ei vinovată.
Clipi nedumerit... cât de uituc putea fi.
-
Dar tu cine
credeai că e?! întrebă Nina intrigată de stupefacția ce se citea pe chipul
acestuia.
-
Nu mai
contează, murmură acesta.
-
Și cu toate
astea nimic nu scuză purtarea ta față de această femeie, Nina! interveni Dada.
-
Ce purtare,
despre ce vorbiți, oameni buni? Lămuriți-mă și pe mine. Cine-i soro această
Iarina?! Mă lămurește și pe mine cineva? continuă Adelaida.
-
Un alt înger,
șopti ca pentru el Grig.
-
Un nimeni...
nu te mai agita! răspunse Nina acoperind șoapta lui Grig.
-
Îți povestesc
pe drum, Adelaida își luă Dada, fiica de braț depărtându-se, după ce-și mai
îmbrățișă o dată fratele.
-
Acum cu atât
mai mult... te aștept să vorbim, unchiule! îi mai fură și Adelaida o sărutare
pe obraz.
În sală mai erau câteva
persoane. Se-ndreptă spre grupul în care se află Nina și scuzându-se o răpi
câteva minute.
-
Nina, tu ai
invitat-o la lansare? De ce? De la prima voastră întâlnire, moment de care
sincer uitasem, am simțit că ai ceva de împărțit cu această femeie.
-
Da, pare-se că
eu am invitat-o! Indirect, desigur. Am trimis mai multe invitații și Temi și-a
delegat un subaltern să-l reprezinte. Iar acesta n-a venit singur. Pură
coincidență. Acum scuză-mă, mai am ceva de rezolvat pe aici. Iar tu...
onorează-ți invitații, sunt prietenii tăi, colegi, amici.
-
Nimic nu e întâmplător,
știi?! o întrebă el întorcându-i spatele.
-
Eu știu că nu
trebuie să las nimic la voia întâmplării, dar nu contează... nu-i singura
noastră opinie diferită! râse aceasta privindu-l cum se depărta.
Grig se apropie de cei rămași,
făcu frumos, întreținu atmosferă... pe scurt mai jucă o dată rolul pe care Nina
i-l încredința la seratele ei. O făcea mecanic, lăsând totul să treacă pe lângă
el.
Se întâlnise de atâtea ori cu
Iarina, o vedea roșind în colțul ei de sală și el ca un tâmpit n-o recunoscuse.
Oare ea o făcuse? Își aminti de femeia cu privirea rătăcită de pe trecerea de
pietoni, de sacoșele ce-i tăiau pamele... câtă tristețe în ochii ei. O durere
ascunsă, ca a lui acum, o durere pe care simțea nevoia s-o pitească de toată
lumea. Și câteva luni mai târziu, femeia ce aproape-l dărâmase împrăștiindu-i
cărțile pe care le frunzărea pășind distrat. Ce aproape fusese de el și el atât
de orb!
Acum își explica nevoia de a o
privi. Probabil subconștientul o recunoscuse sau poate...
Avea nevoie să se lămurească,
să-nțeleagă de ce inima i-o lua la trap la vederea ei! Zâmbi... biblioteca...
urma să meargă la bibliotecă. Nu știa nimic despre ea decât că frecventau
aceeași bibliotecă. Zărise pe masa ei tomuri de psihologie. Studia, preda... se
documenta... nu știa nimic.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu