Dimineaţa trecu ca o şoaptă. Cu Elena la braţ, Marga răvăşi
rafturile magazinelor apelând uneori şi la sfatul Irinei, care fremăta că nu
poate fi ea în focul acţiunii.
O dimineaţă plăcută oarecum obositoare dar era mulţumită de
alegerile făcute. Şi era adevărat, prinsă între serviciu şi treburile casei
nu-şi mai acordase atenţia necesară. Multe din hainele ei le avea datorită
Irinei care ştiindu-i măsurile de multe ori proiecta pentru ea şi i le dăruia
pretextând că n-a avut cumpărători la acea măsură… sau i le cumpăra pur şi
simplu de pe unde-i săreau în ochi.
Azi putea spună că făcuse o investiţie, pe care o
sărbătoreau acum c-o salată din piept de pui, preferata Elenei. Se opriseră la
insistenţele Margăi să mănânce ceva.
Era şi Doru cu ele. Atent şi răbdător acesta n-o pierdea pe
Elena din ochi. Insistase să plătească el, dar Marga refuzase categoric.
- Mi-e mai
mult decât suficient că aţi stat după noi cu maşina. Cred că dacă n-aţi fi fost
nici nu mai avea cine se aşeza pe scaun acum. N-am şi n-o să am niciodată
energia Irinei sau a Elenei la cumpărături.
Avea reţineri în a-l tutui, deşi acesta o corecta
sistematic. Doru era o figură de om. Marga, era convinsă că se îndrăgostise la
prima vedere de Elena şi simţea că nici Elenei nu-i mai era indiferent. O
cucerise cu manierele sale, cu umorul şi veselia ce le emana. Apărea din senin
şi la biroul acesteia c-o floare.
Era singur de mai bine de zece ani soţia îl părăsise pentru
un altul mai tânăr. Porniseră amândoi de jos şi în timp îşi deschiseseră o
afacere frumuşică. Un lanţ de market-uri pe care-l botezaseră cu numele fiicei
lor. Cum era foarte mult plecat după contractări sau preocupat cu deschiderea
unor noi filiale şi-n alte oraşe nici nu observă că soţia sa găsise consolare
în braţele unui directoraş de vânzări. Acum recunoştea că nici el nu fusese
tocmai cuminte de-a lungul vieţii, dar mereu îşi respectase familia şi copilul
şi nu dăduse nici cel mai mic motiv de bănuială.
Elena îl privea circumspectă şi-i spunea „lupul păru-şi
schimbă dar năravul ba”. El o contra spunându-i că ale tinereţii valuri
trecuseră, acum era pregătit să iubească „monoton”.
Nu te puteai supăra pe Doru. Avea un ceva anume care-i dădea
farmec. Arăta bine ca bărbat deşi zbaterea celor zece ani petrecuţi între partaj
şi înfăţişări pentru a fărâmiţa o muncă de-o viaţă, adânciseră cumva ridurile
pe care vremea le aşterne asemenea unor cărări. Renunţase la multe, şi-l durea
că totul se dusese ca un fum dar nimic nu se compara cu durerea provocată de
tăcerile singurei sale fiice care-l ignora. Era singurul subiect care-i umplea
ochii de lacrimi şi despre care evita să vorbească.
Marga zâmbi amintindu-şi cum se cunoscuseră.
Era decembrie, gheaţă din plin peste tot. Un luciu trotuare,
străzi… ici acolo câte un petec de asfalt. Ea, expertă, în căzături avea numai
vreo 3 până în acel moment dar toate uşoare doar cu ceva jenă ca urmare.
Plecase cu Elena de la serviciu. Pe trecerea de pietoni ferindu-se de o sanie,
aceasta se dezechilibrase. Săritoare Marga o sprijini şi o făcu atât de bine
încât Elena rămăsese în picioare iar ea se trezi în fund în mijlocul străzii.
Distrată de comicul situaţiei şi antrenată de râsul Elenei,
Marga privea în jurul ei, răzând cu nedumerită, în timp întrebându-se cum îi
reuşea de fiecare dată.
- Cum
naiba reuşesc că numai eu cad… mereu! mormăi aceasta oarecum bosumflată.
- Iartă-mă
Marga, e vina mea… ba nu, a saniei… dar hai ridică-te că s-a făcut roşu! spuse
aceasta printre hohote de râs
Molipsindu-se parcă de la ea, Marga începu şi ea să râdă.
Îşi permiteau s-o facă pentru că se aflau pe o străduţă mai puţin circulată.
În tot hazul lor nu observaseră că un domn se apropiase s-o
ajute să se ridice. Stătea bietul om, cu maşina, la semafor dar cum să treacă
nu putea, întrucât nebunele nu se mişcau din mijlocul drumului, sărise să le
ajute, să elibereze trecerea.
E adevărat că în urma căzăturii îşi simţea un picior cam
amorţit dar putea călca în el şi totuşi amabil Doru, căci despre el era vorba
se oferise să le conducă acasă pe amândouă.
Observase Marga încă de atunci ce ochi înfipsese acesta în
Elena care între timp se domolise încercând de zor să-şi stăpânească râsul.
Toată tevatura începuse de fapt mai pe seară, când Elena
nu-şi mai găsi telefonul mobil. O sună pe Marga în speranţa că l-o fi uitat pe
la ea.
- Nu-i Elena, mai caut şi te sun dacă îl găsesc. Dar poate e
in casa… poate l-ai pus undeva…
- Nu e pe
nicăieri, Marga! Am făcut deja câteva apeluri pe el … sună dar nu răspunde
nimeni.
- La
birou, Elena. Ai răbdare până mâine, poate l-ai lăsat acolo.
- Nu, că
eu până să mă ajungi tu din urma la poarta firmei vorbisem la mobil. Mă văd şi
acum băgându-l în buzunar. Cred că mi-a alunecat pe trecerea de pietoni … cumva
şi n-am băgat de seamă.
- Tot ce-i
posibil Elena. Nici nu ştiu ce să spun. Mai încearcă…
- Nu. Știi ce m-am gândit?! Trimite un mesaj pe telefonul meu… şi spune că doar
cartela o vreau sau că ofer recompensă cui mi-l înapoiază.
- O fac
dar nu-ţi face prea mari speranţe.
- Am toate
numerele mele de telefon acolo, Marga, rămân fără mâini şi picioare.
- Hai, să
mai sun eu… poate am noroc.
- Nu,
Marga. Lasă doar mesajul, am sunat eu destul şi mi-e că se descarcă.
- Bine
Elena, uite tocmai i-am dat drumul. Hai linişteşte-te că poate îl găseşte
cineva şi va fi bine.
- Dacă se
uită careva la el… că e un model care nu cred că mai stârneşte interesul.
Fiu-meu repetă de ani buni să-l schimb… dar dacă mie îmi era acesta de ajuns. Na,
că l-am schimbat de tot! Om vedea, Marga. Noapte bună!
- Noapte
bună, Elena. Și nu te mai amărî e doar un telefon, recuperăm noi tot.
A doua zi dimineaţa, moţăind între baie şi bucătărie se
trezi instantaneu când văzu pe ecran, la apelant numele Elenei.
- Aşadar l-ai găsit?! Unde era? întrebă aceasta râzând.
- Bună dimineaţa! Da, l-am găsit… mesajul, telefonul. Doru
H. la telefon. Cu cine am onoarea?
- Bună dimineaţa, Marga Vidraru, e numele meu, iar telefonul
ce-l aveţi în mână aparţine colegei mele. O bucurie imensă că l-aţi găsit, era
disperată.
Mai discutaseră câteva minute, oferindu-i domnului toate
datele pentru că acesta se oferise să înapoieze personal aparatul.
C-un zâmbet mare, parcă cam neîncrezător primise vestea
Elena, dar mai mare le fu mirarea când în prag apăruse Doru, domnul amabil care
le condusese în seara precedentă şi în maşina căruia alunecase telefonul
Elenei.
Nici zâmbetul lui nu fusese mai prejos, la vederea Elenei… aşa
cum nici buchetul de flori nu era din cele de pe tarabă, o splendoare de
trandafiri roşii înfruntând albul acelei ierni, superb şi destul de dichisit.
Realizând că e mai mult decât se vedea, Marga se retrase
discret după ce salutase, mulţumind ea în numele Elenei care-şi strângea
telefonul la piept ca pe un drag odor.
Şi nici nu se miră când află că recompensa cerută fusese o
invitaţie în oraş. Ba chiar se bucură, căci Doru îi plăcea, îi plăcuse de prima
dată şi simţea că între cei doi exista ceva, o tainică legătură.
Şi acum sorbind din cafea îi priveau cum se tachinau, ca doi
puştani. Doru se îndrăgostise, se vedea cu ochiul liber şi nici Elena nu părea
prea departe în ciuda indiferenţei ce se chinuia s-o afişeze.
O sâmbătă minunată petrecută cu doi prieteni, urmată de
răsfăţul de la salon, doar gândul petrecerii de seară îi mai dădea câte-un
fior. Încerca să se calmeze.
La ora stabilită era gata, un pic cam agitată, dar
mulţumită. Nu epata dar nici nu putea trece neobservată. O ultimă piruetă în
oglindă şi se făcu auzită soneria de la poartă.
Ştia, bănuia… că lui Victor îi stătea bine în orice dar în
seara asta arăta superb. Marga resimţi un fior de plăcere combinat cu o
oarecare mândrie că va intra la braţul unui asemenea bărbat.
Din privirile lui deduse că trăiau aceleaşi prime impresii.
Doar el îngăimase şoptit „Eşti superbă, Marga!” iar ea mulţumise discret
rugându-se în sinea ei, să nu roşească prea tare.
Odată ajunşi la restaurant trase cu coda ochiului într-una
din oglinzile încastrate în pereţii holului. Chiar le stătea bine împreună,
formau o pereche frumoasă, echilibrată… exista armonie între ei.
Victor o luase de mână şi deşi ezitase la început acum
recunoştea că atingerea lui, nu numai că era plăcută ci prin ea resimţea clar
că el îi va fi un sprijin. Ce o nedumerise, dar îşi păstrase tăria de caracter
fusese şoapta lui discretă: „Dă-mi voie să te prezint ca logodnica mea, te rog,
Marga! O să ne distrăm, pe cinste.”
Nu-i lăsase timpul de a mai reacţiona căci erau deja acolo
între prietenii şi colegii lui, înfruntând căutătura curioasă a celor prezenţi.
Nu veniseră încă toţi deci Marga realiză că va mai avea priviri şi zâmbete de
dăruit şi de primit. Odată prezentările făcute, toţi ridicau uimiţi din
sprâncene la auzul expresiei.” logodnica mea, Marga”.
Margăi nu-i scăpă vădita încruntare ce-o stârnise asupra
unei distinse blonde ce stătea oarecum izolată de grup, trăgând pasivă dintr-o
ţigară. Aşa cum nu-i scăpase nici zâmbetul acesteia către Victor şi bineînţeles
popasul mânii aşezate nonşalant pe braţul acestuia.
Se simţea privită, studiată... judecată, dar zâmbi în sinea
ei doar era într-un cerc de avocaţi, judecători. Simţi şi privirile doritoare
ale unora, deşi totul discret, mascat de un bun simţ cultivat.
Sosirea fostului soţ al Anemonei cu actuala soţie, fosta
iubită a lui Victor închise cercul serii. Marga prinse din senin privirile
răutăcioase pe care aceasta le adresase frumoasei blonde care-o ignora
văzându-şi de vălătucii ei de fum. Dar simţi cum ambele parcă vorbite se
îndreptaseră asupra ei.
Nu-i păsa, Victor se întorsese lângă ea, ştia că arătau
superb împreună şi privea cu mândrie undeva peste capetele lor spre colţul
orchestrei de unde se strecurau către ei acordurile suave ale unui vals.
Acceptă cu plăcere invitaţia la dans. Încă vreo două perechi le urmară
exemplul. Dansa sau plutea nici nu conta, era în braţele lui Victor, logodnicul
ei, uitase de nedumerirea ei, de prima senzaţie în care se întrebase dacă nu
cumva el se folosea de ea sau….
Nu-i mai păsa vor avea timp să se lămurească, acum erau doar
ei şi muzica totul în jur se estompase şi Marga se vedea valsând pe câmpul plin
cu albăstrelele iubirii ei... dintotdeauna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu