Vitraliu stingher (15)

Dimineaţa trecu ca o şoaptă. Cu Elena la braţ, Marga răvăşi rafturile magazinelor apelând uneori şi la sfatul Irinei, care fremăta că nu poate fi ea în focul acţiunii.

O dimineaţă plăcută oarecum obositoare dar era mulţumită de alegerile făcute. Şi era adevărat, prinsă între serviciu şi treburile casei nu-şi mai acordase atenţia necesară. Multe din hainele ei le avea datorită Irinei care ştiindu-i măsurile de multe ori proiecta pentru ea şi i le dăruia pretextând că n-a avut cumpărători la acea măsură… sau i le cumpăra pur şi simplu de pe unde-i săreau în ochi.

Azi putea spună că făcuse o investiţie, pe care o sărbătoreau acum c-o salată din piept de pui, preferata Elenei. Se opriseră la insistenţele Margăi să mănânce ceva.

Era şi Doru cu ele. Atent şi răbdător acesta n-o pierdea pe Elena din ochi. Insistase să plătească el, dar Marga refuzase categoric.

-              Mi-e mai mult decât suficient că aţi stat după noi cu maşina. Cred că dacă n-aţi fi fost nici nu mai avea cine se aşeza pe scaun acum. N-am şi n-o să am niciodată energia Irinei sau a Elenei la cumpărături.

Avea reţineri în a-l tutui, deşi acesta o corecta sistematic. Doru era o figură de om. Marga, era convinsă că se îndrăgostise la prima vedere de Elena şi simţea că nici Elenei nu-i mai era indiferent. O cucerise cu manierele sale, cu umorul şi veselia ce le emana. Apărea din senin şi la biroul acesteia c-o floare.

Era singur de mai bine de zece ani soţia îl părăsise pentru un altul mai tânăr. Porniseră amândoi de jos şi în timp îşi deschiseseră o afacere frumuşică. Un lanţ de market-uri pe care-l botezaseră cu numele fiicei lor. Cum era foarte mult plecat după contractări sau preocupat cu deschiderea unor noi filiale şi-n alte oraşe nici nu observă că soţia sa găsise consolare în braţele unui directoraş de vânzări. Acum recunoştea că nici el nu fusese tocmai cuminte de-a lungul vieţii, dar mereu îşi respectase familia şi copilul şi nu dăduse nici cel mai mic motiv de bănuială.

Elena îl privea circumspectă şi-i spunea „lupul păru-şi schimbă dar năravul ba”. El o contra spunându-i că ale tinereţii valuri trecuseră, acum era pregătit să iubească „monoton”.

Nu te puteai supăra pe Doru. Avea un ceva anume care-i dădea farmec. Arăta bine ca bărbat deşi zbaterea celor zece ani petrecuţi între partaj şi înfăţişări pentru a fărâmiţa o muncă de-o viaţă, adânciseră cumva ridurile pe care vremea le aşterne asemenea unor cărări. Renunţase la multe, şi-l durea că totul se dusese ca un fum dar nimic nu se compara cu durerea provocată de tăcerile singurei sale fiice care-l ignora. Era singurul subiect care-i umplea ochii de lacrimi şi despre care evita să vorbească.

Marga zâmbi amintindu-şi cum se cunoscuseră.

Era decembrie, gheaţă din plin peste tot. Un luciu trotuare, străzi… ici acolo câte un petec de asfalt. Ea, expertă, în căzături avea numai vreo 3 până în acel moment dar toate uşoare doar cu ceva jenă ca urmare. Plecase cu Elena de la serviciu. Pe trecerea de pietoni ferindu-se de o sanie, aceasta se dezechilibrase. Săritoare Marga o sprijini şi o făcu atât de bine încât Elena rămăsese în picioare iar ea se trezi în fund în mijlocul străzii.

Distrată de comicul situaţiei şi antrenată de râsul Elenei, Marga privea în jurul ei, răzând cu nedumerită, în timp întrebându-se cum îi reuşea de fiecare dată.

-              Cum naiba reuşesc că numai eu cad… mereu! mormăi aceasta oarecum bosumflată.

-              Iartă-mă Marga, e vina mea… ba nu, a saniei… dar hai ridică-te că s-a făcut roşu! spuse aceasta printre hohote de râs

Molipsindu-se parcă de la ea, Marga începu şi ea să râdă. Îşi permiteau s-o facă pentru că se aflau pe o străduţă mai puţin circulată.

În tot hazul lor nu observaseră că un domn se apropiase s-o ajute să se ridice. Stătea bietul om, cu maşina, la semafor dar cum să treacă nu putea, întrucât nebunele nu se mişcau din mijlocul drumului, sărise să le ajute, să elibereze trecerea.

E adevărat că în urma căzăturii îşi simţea un picior cam amorţit dar putea călca în el şi totuşi amabil Doru, căci despre el era vorba se oferise să le conducă acasă pe amândouă.

Observase Marga încă de atunci ce ochi înfipsese acesta în Elena care între timp se domolise încercând de zor să-şi stăpânească râsul.

Toată tevatura începuse de fapt mai pe seară, când Elena nu-şi mai găsi telefonul mobil. O sună pe Marga în speranţa că l-o fi uitat pe la ea.

- Nu-i Elena, mai caut şi te sun dacă îl găsesc. Dar poate e in casa… poate l-ai pus undeva…

-              Nu e pe nicăieri, Marga! Am făcut deja câteva apeluri pe el … sună dar nu răspunde nimeni.

-              La birou, Elena. Ai răbdare până mâine, poate l-ai lăsat acolo.

-              Nu, că eu până să mă ajungi tu din urma la poarta firmei vorbisem la mobil. Mă văd şi acum băgându-l în buzunar. Cred că mi-a alunecat pe trecerea de pietoni … cumva şi n-am băgat de seamă.

-              Tot ce-i posibil Elena. Nici nu ştiu ce să spun. Mai încearcă…

-              Nu.  Știi ce m-am gândit?! Trimite  un mesaj pe telefonul meu… şi spune că doar cartela o vreau sau că ofer recompensă cui mi-l înapoiază.

-              O fac dar nu-ţi face prea mari speranţe.

-              Am toate numerele mele de telefon acolo, Marga, rămân fără mâini şi picioare.

-              Hai, să mai sun eu… poate am noroc.

-              Nu, Marga. Lasă doar mesajul, am sunat eu destul şi mi-e că se descarcă.

-              Bine Elena, uite tocmai i-am dat drumul. Hai linişteşte-te că poate îl găseşte cineva şi va fi bine.

-              Dacă se uită careva la el… că e un model care nu cred că mai stârneşte interesul. Fiu-meu repetă de ani buni să-l schimb… dar dacă mie îmi era acesta de ajuns. Na, că l-am schimbat de tot! Om vedea, Marga. Noapte bună!

-              Noapte bună, Elena. Și nu te mai amărî e doar un telefon, recuperăm noi tot.

A doua zi dimineaţa, moţăind între baie şi bucătărie se trezi instantaneu când văzu pe ecran, la apelant numele Elenei.

- Aşadar l-ai găsit?! Unde era? întrebă aceasta râzând.

- Bună dimineaţa! Da, l-am găsit… mesajul, telefonul. Doru H. la telefon. Cu cine am onoarea?

- Bună dimineaţa, Marga Vidraru, e numele meu, iar telefonul ce-l aveţi în mână aparţine colegei mele. O bucurie imensă că l-aţi găsit, era disperată.

Mai discutaseră câteva minute, oferindu-i domnului toate datele pentru că acesta se oferise să înapoieze personal aparatul.

C-un zâmbet mare, parcă cam neîncrezător primise vestea Elena, dar mai mare le fu mirarea când în prag apăruse Doru, domnul amabil care le condusese în seara precedentă şi în maşina căruia alunecase telefonul Elenei.

Nici zâmbetul lui nu fusese mai prejos, la vederea Elenei… aşa cum nici buchetul de flori nu era din cele de pe tarabă, o splendoare de trandafiri roşii înfruntând albul acelei ierni, superb şi destul de dichisit.

Realizând că e mai mult decât se vedea, Marga se retrase discret după ce salutase, mulţumind ea în numele Elenei care-şi strângea telefonul la piept ca pe un drag odor.

Şi nici nu se miră când află că recompensa cerută fusese o invitaţie în oraş. Ba chiar se bucură, căci Doru îi plăcea, îi plăcuse de prima dată şi simţea că între cei doi exista ceva, o tainică legătură.

Şi acum sorbind din cafea îi priveau cum se tachinau, ca doi puştani. Doru se îndrăgostise, se vedea cu ochiul liber şi nici Elena nu părea prea departe în ciuda indiferenţei ce se chinuia s-o afişeze.

O sâmbătă minunată petrecută cu doi prieteni, urmată de răsfăţul de la salon, doar gândul petrecerii de seară îi mai dădea câte-un fior. Încerca să se calmeze.

La ora stabilită era gata, un pic cam agitată, dar mulţumită. Nu epata dar nici nu putea trece neobservată. O ultimă piruetă în oglindă şi se făcu auzită soneria de la poartă.

Ştia, bănuia… că lui Victor îi stătea bine în orice dar în seara asta arăta superb. Marga resimţi un fior de plăcere combinat cu o oarecare mândrie că va intra la braţul unui asemenea bărbat.

Din privirile lui deduse că trăiau aceleaşi prime impresii. Doar el îngăimase şoptit „Eşti superbă, Marga!” iar ea mulţumise discret rugându-se în sinea ei, să nu roşească prea tare.

Odată ajunşi la restaurant trase cu coda ochiului într-una din oglinzile încastrate în pereţii holului. Chiar le stătea bine împreună, formau o pereche frumoasă, echilibrată… exista armonie între ei.

Victor o luase de mână şi deşi ezitase la început acum recunoştea că atingerea lui, nu numai că era plăcută ci prin ea resimţea clar că el îi va fi un sprijin. Ce o nedumerise, dar îşi păstrase tăria de caracter fusese şoapta lui discretă: „Dă-mi voie să te prezint ca logodnica mea, te rog, Marga! O să ne distrăm, pe cinste.”

Nu-i lăsase timpul de a mai reacţiona căci erau deja acolo între prietenii şi colegii lui, înfruntând căutătura curioasă a celor prezenţi. Nu veniseră încă toţi deci Marga realiză că va mai avea priviri şi zâmbete de dăruit şi de primit. Odată prezentările făcute, toţi ridicau uimiţi din sprâncene la auzul expresiei.” logodnica mea, Marga”.

Margăi nu-i scăpă vădita încruntare ce-o stârnise asupra unei distinse blonde ce stătea oarecum izolată de grup, trăgând pasivă dintr-o ţigară. Aşa cum nu-i scăpase nici zâmbetul acesteia către Victor şi bineînţeles popasul mânii aşezate nonşalant pe braţul acestuia.

Se simţea privită, studiată... judecată, dar zâmbi în sinea ei doar era într-un cerc de avocaţi, judecători. Simţi şi privirile doritoare ale unora, deşi totul discret, mascat de un bun simţ cultivat.

Sosirea fostului soţ al Anemonei cu actuala soţie, fosta iubită a lui Victor închise cercul serii. Marga prinse din senin privirile răutăcioase pe care aceasta le adresase frumoasei blonde care-o ignora văzându-şi de vălătucii ei de fum. Dar simţi cum ambele parcă vorbite se îndreptaseră asupra ei.

Nu-i păsa, Victor se întorsese lângă ea, ştia că arătau superb împreună şi privea cu mândrie undeva peste capetele lor spre colţul orchestrei de unde se strecurau către ei acordurile suave ale unui vals. Acceptă cu plăcere invitaţia la dans. Încă vreo două perechi le urmară exemplul. Dansa sau plutea nici nu conta, era în braţele lui Victor, logodnicul ei, uitase de nedumerirea ei, de prima senzaţie în care se întrebase dacă nu cumva el se folosea de ea sau….

Nu-i mai păsa vor avea timp să se lămurească, acum erau doar ei şi muzica totul în jur se estompase şi Marga se vedea valsând pe câmpul plin cu albăstrelele iubirii ei... dintotdeauna.