Femeia în albastru (8)

Ar fi vrut ea, să intre aşa, pe nevăzute, dar vezi de reuși. Un lătrat puternic se auzi de dincolo de portiţa grădiniţei unde vara era un colţ de rai când  flori care  de care mai frumoase şi parfumate, te îmbiau la zâmbet şi visare. 

Se apropie cu teamă căci nu recunoştea lătratul. Semăna dar nu era Bobiţă…

- Pe cine căutaţi?... auzi ea vocea mamei  şi-i zări silueta în dreptul porţilor ce separau restul curţii de oborul animalelor.

- Săru’mâna mama.

- Angelica mamă, tu eşti fata mea?!

Ce bine era la pieptul mamei, ce dor îi fusese de obrazul ei, de atingerea mâinilor. Seri la rândul acolo în mizera celulă îşi imagina cum va fi revederea lor. Se bucurase că amurgise, nu voia ca mama ei să-i zărească ochii şiroind şi nici încrâncenarea sufletului.

- Iaca şi eu… cum te primesc… miros ca un grăjdar spuse femeia ştergându-şi discret, lacrimile şi lepădând pe-un gard halatul de molton şi pestelca. Intră în casă. Mă duc să-i spun lui tatu-tău, e încă în grajd.

- Mă duc eu, mamă.

- Tare te mai făcuşi frumoasă fata mea… şi-ţi şade mult mai bine aşa! auzi în urmă vocea blândă a mamei sale şi-o zări închinându-se. Mulţumesc Doamne că mi-ai dat zile să-mi mai văd copchila acasă şi ai grijă Bunule şi de Măriuca mea pe-acolo prin străinătăţurile celea.

Se strecură ca o umbră prin înserarea locuinţei. Uşa grajdului încă scârţâia. Tatăl ei, falnic bărbat mânuia calm o furcă, aranjând în iesle hrana animalelor.

- Cine era femeie, de se dădea Răzor?

- Iaca eu… rosti ea cu lacrimi în ochi.

Ochii tatălui mai zăboviră câteva clipe în iesle parcă măsurând hrana abia pusă. De fapt Angela ştia, tatăl ei era vestit pentru calmul său, ştia că acesta aşa-şi masca emoţiile, că aşa căuta timp. Nu-l văzuse plângând decât la moartea părinţilor săi în momentul când aruncase primul pumn de pământ. În rest oftase… şi poate că mai plânsese dar ea n-avea cunoştinţă.

Acum ridicase ochii privind-o. Seninul lor lucea… tatăl ei lăcrima.

- Săru’ mâna, tată.

- Să trăieşti fata mea… bine ai venit acasă! Sănătoasă? Lung drumul? Mai am vreme de câteva minute şi numai ce-s gata… şi viu în casă. Mergi şi spune-i mumă-tii să dea drumul la mămăligă, ş-om mânca cu toţii, acum că eşti şi tu… acasă.

Angela înclină din cap şi ieşi zâmbind. Aşa era tatăl său, un om hâtru pentru care cuvântul era lucru scump şi nu se grăbea să-l arunce în vânt.  Surprinsese  tremurul furcii mânuite de altminteri cu pricepere, văzuse sticlind lacrimi în seninul privirii sale… erau altfel de vorbe ce n-aveau nevoie de reprezentare grafică. Aşa vorbea tatăl ei… cu sufletul, iar ea pricepuse… era binevenită acasă.

Ştia că mai avea un hop şi-i era cumplit de teamă, de ruşine… dar aveau timp, în seara asta se voia copil în casa părinţilor ei.

Întră în casă şi se descălţă, luând în picioare una din perechile de papuci frumos aliniate pe veranda casei. Aceeaşi curăţenie, parfum de levănţică şi mama ei învârtind de zor în bătrânul ceaunaş ameninţat de tăria lemnelor ce trosneau în mica sobă de lut.

Se opri o clipă parcă pentru a-şi imortaliza această primă revedere şi păşi în camera ei. Ca o umbră se strecură pe lângă ea îmbrăţişând-o din priviri, tatăl ei. 

- Să aprind un pui de foc, zice mumă-ta, măcar să mai dezmorţim un pic pereţii. Numai de n-ar scoate fum, continuă el preocupat de ceea ce făcea.

- Nu-i aşa de frig.

Cercetă cu privirea întreaga cămăruţă. Nu era mare, iar patul ocupa aproape jumătate din camera. Un pat bătrân de nuc cu arcuri încă tari. Şifonierul micuţ şi cele câteva policioare, te duceau cu gândul la muzeul satului. Era bătrân mobilierul, fusese lucrat manual şi primit ca zestre de mama ei. Avea istorie, purta cu el amintirea a trei generaţii şi probabil cu mici retuşuri mai supravieţuia uneia. Nici ea, nici zvârluga de soră-sa nu fuseseră chiar îngeraşi. D-apoi când mai veneau verii şi verişoarele… era chiar război mondial, bătăi cu pernele… dans, muzică, teatru ad-hoc în care costumaţia favorită erau hainele părinţilor. 

Se trezi zâmbind. Toate erau „oloite”numai tocul pe care ea şi mai des sora ei îşi însemnaseră creşterea, era neschimbat. 

Cum ea era prima născută şi se arătase a moşteni înălţimea tatălui, sora ei se măsura des de frică să nu semene mamei, un boţ de femeie dar tare aprigă. Acum era înaltă, Măriuca... chiar cu câţiva centimetri mai înaltă  decât ea şi mândră tare, c-o depăşise. 

Parc-o auzea pe mamă-sa dojenind-o „iaca acum ai primit ce-ai dorit, să văz de găseşti şi bărbatul pe măsură". Şi-l găsise. 

În ultimul an de facultate la unul din meciurile de baschet ale echipei la care prietenul ei era antrenor secund, în timpul unui fault nefericit un tânăr din echipa adversă se trezi pus la pământ. Sărise atunci în ajutorul medicului echipei şi cu voie sau fără voie se trezi la spital cu jucătorul. O distrase cum accentua cuvintele şi cum la unele se poticnea, stâlcindu-le uşor. Cum i se spusese să facă conversaţie cu bolnavul află că era student ultimul an la medicină în Bucureşti şi activa în echipa facultăţii. Era un campionat intern între facultăţi şi aşa ajunseseră studenţii bucureşteni în oraşul în care Măriuca studia. Tinea minte ca şi ieri:

- Angelico să nu râzi de mine... dar m-am îndrăgostit.

Si-n căteva cuvinte îi relatase tot firul evenimentelor, grăbită, agitată şi oarecum speriată.

- Calmează-te, Măriuca... cum să te îndrăgosteşti de unul pe care abia l-ai cunoscut? se auzise atunci rostind cea mai mare aberaţie... când ea însăşi se îndrăgostise aşa de Camil.

-Trebuie să recunosc că nici mie nu-mi vine a crede... dar jur că nu m-a mai privit nimeni aşa. Ce mă fac... nici nu-i român? Am stat cu el la spital şi cum n-a fost decât o banală entorsă m-am întors cu el la sală. Ne-am sărutat în taxi. Tu auzi sau vorbesc singură aici?! Sunt nebună... ce naiba m-o fi apucat? Şi tot restul meciurilor numai ne-am privit. Şi Răzvan a simţit... şi nu vreau să-l rănesc, deşi ştie că nu-l pot privi ca pe un iubit şi că pentru mine rămâne ce-a fost mereu.. .un prieten tare bun şi drag.

-Atunci fă ce simţi! rostise atunci şi să dea Domnul să ai mai mult noroc ca mine... continuă mai mult în şoaptă.

Şi-l cunoscuse pe neamţ câteva luni mai târziu şi-l plăcuse, era simpatic şi părea topit după Măriuca. Şi era înalt…

Angela zâmbi amintindu-şi momentul când neamţul după trei ani şi… de curte asiduă venise acasă, decis să ceară fata, c-aşa-i spusese Măriuca că-i obiceiul pe la ei. Nu pricepuse el şi de ce o făcea dar nu mai conta… era suficient că-i spusese zuza: „că aista-i o trebuşoară musai”. Şi ce nostim era repetând cuvintele acesteia.

Mamă-sa înlemnise văzând cât era de înalt şi murmurase mai mult ca pentru sine: „după sac şi peticul”. 

Tatăl său, în ciuda calmului ce se străduia să-l afişeze era foarte emoţionat dar şi teribil de mândru. Nu-i era uşor să ştie că fata lui va pleca... că mezina lui cea rebelă, plină de zgaibe ajunsese femeie.

Şi ei îi plăcea băiatul… dar mai ales îi plăcea fericirea ce se oglindea în ochii amândurora, c-un singur lucru nu erau de acord că urmau să plece din ţară… dar cum spusese şi tatăl ei :”dacă asta ţi-i soarta atunci poate că aşa-i musai să fie. Acu să fie într-un ceas bun!” .

Şi cu ce poftă râseseră cu toţii când neamţul întrebase cu cel mai candid aer: „Şi asta-i musai?! Şi acum ce trebuie să mai fac?”

Ştia de la Măriuca când urma a fi evenimentul şi făcuse tot posibilul  să fie şi ea acasă… ca de obicei singură, pentru că  era un episod total lipsit de importanţa pentru ca el s-o însoţească. 

Sperase ca atunci sub influenţa momentului, Camil s-o ceară şi pe ea de soţie dar replica lui fusese: „tu glumeşti… de parcă ăia doi nu trăiesc deja împreună… pe cine şi de ce s-o mai ceară? Trezeşte-te parc-am fi în preistoric!...” şi se depărtase râzând cu poftă.

Se întorsese cu spatele ca să-şi poată şterge lacrimile şi ca de alte multe ori se întrebase cu năduf : „ce naiba mă ţine lângă nemernicul ăsta?!”. 

Dar uita repede, cum uitase de alte câteva sute de ori. Şi tot într-o uitare o ţinea căci nu se putea desprinde de el. Se revolta sufletul în ea de slăbiciunea ei şi totuşi se lăsa dominată de el. Era al naibii de şmecher, de parcă simţea când întindea prea mult coarda, devenea galant, fermecător… o scotea în oraş… plecau la munte, o copleşea cu flori până ce ea docilă, îl ierta. 

Aşa şi atunci când revenise acasă… găsise întregul dormitor plin cu flori, rezervase o masă la cel mai luxos restaurant din oraş. Doar ei doi… iar el se purtase ca un adevărat îndrăgostit. Dansaseră mult  şi-o tratase ca pe o regină. Era mândru că avea aşa o frumuseţe la braţ şi totul în gesturile lui era pur şi simplu orgoliu dar ea învăţase să se mulţumească chiar şi cu acest surogat de iubire, simţindu-se măgulită şi trecu peste amărăciunea ultimelor două zile când îndurase privirile cercetătoare ale tuturor, care se mirau că iar venise singură.

Întorşi acasă făcuseră dragoste şi… totul fusese  spulberat de sărutările lui, de atingerile lui care trezeau şi răscoleau femeia din ea. 

Şi povestea se repetase…

Chiar şi după ce în disperarea ei de a se simţi răzbunată pentru nepăsarea lui îl înşelase cu acel avocat angajat chiar de el. 

Aveau nişte negocieri în Bucureşti şi  deşi nu era nevoie  de prezenţa ei acolo, Camil insistase ca ea să meargă şi  îi accentuase că trebuie să-l sprijine necondiţionat… şi-l sprijinise. 

Victor, un avocat priceput în plină ascensiune, era  un bărbat frumos. Bun în meseria lui şi adorabil ca şi companion. Era galant şi foarte amuzant... mereu politicos şi săritor. O flata atenţia străinilor şi se întreba zgândărind cicatrici... de ce nu o făcea şi Camil?!... i-ar fi pus lumea la picioare... şi o făcuse, de fapt.