Vitraliu stingher (21) - ultima parte

Ce bine dormise şi cât de liniştit îi fusese somnul acestei după-amieze. Era deja pe amurgite când Marga deschise ochii oarecum, buimacă. Din bucătărie răzbăteau vocile celor dragi. O auzea pe Irina cum le povestea despre casa ei, despre mobilă şi ce mai avea de făcut ca totul sau aproape totul să fie la locul lor. Era ca o albinuţă zumzăind din floare-n floare.

Deschise uşa şi strecurându-şi întâi capul, rosti un firav:

-              Bună dimineaţa!

-              Da, se poate spune şi aşa la cât ai dormit! aprobă glumind Irina

-              Eram obosită, frântă…

-            Ştiu, draga mea te necăjesc că şi eu de vreo 20 de minute am făcut ochi, completă ea râzând. Numai că vezi în poşetă că a sunat telefonul de vreo patru ori.

Marga scoase telefonul din poşetă în timp ce se îndrepta spre camera ei. Lăsase în urma-i multe priviri curioase şi ceva zâmbete cu subînţeles. Dar cum o lăsase pe Irina era convinsă că aceasta se va descurca

Aşa era, erau 3 apeluri de la Victor şi unul de la David. Tot David, îi lăsase şi un mesaj. Regreta că n-a putut vorbi cu ea şi o anunţa că în 2 săptămâni va fi acasă şi vor recupera atunci tot timpul pierdut.

Marga ridică nedumerită din sprâncene. 

David?!... Nu-l uitase şi da, îşi dorea să stea de vorbă cu el dar…. doar atât! Un gând ciudat îi trecu prin minte şi acum se întreba în răstimpul unor clipe… ce-ar fi fost dacă, atunci în acea seară şi el s-ar fi lăsat dus de instinct. Se scutură de trecerea acestui gând care-o mai fulgera uneori şi-l sună pe Victor.

Seara trecu uşor şi plăcut. Ghemuită în locul ei în patul din bucătăria de iarnă a bunicilor Marga privea totul cu alţi ochi. Observase nişte schimburi de priviri între cei doi bunici şi intui că bunica ştia adevărul despre boala bunicului. Acesta slăbise şi Marga observa că obosea destul de repede. Seara trecu şi rând pe rând câte unul plecaseră la culcare. Ca de obicei bunica stingea lumina. Acum Marga se retrăsese în fotoliul tocit din camera ei. Acolo-şi cuibărea gândurile , acolo-şi decupa stările încercând să le mai rotunjească colţurile. Cu privirea pierdută pe geam, plutea undeva. Încă de când ieşise să vorbească la telefon bunica îi pusese pe spate ilicul bunicului. Se îmbrăcase cu el, îl avea pe ea. Îl simţea, avea căldura mâinilor bunicii care–l împletise în zilele geroase ale unei ierni şi forma trupului bunicului din ce în ce mai împuţinat.

-              Ţi-am adus o cană de lapte cu două linguriţe de miere! auzi Marga glasul bunicii şi-i simţi mâna caldă atingându-i fruntea mult prea întunecată de gânduri în timp ce, cu cealaltă aşeza e măsuţa din faţă căniţa de lapte.

Marga îi apucă mâna şi i-o prinse între palme mângâind-o. Ridică privirea spre bunica ei şi se odihni câteva clipe în privirea-i tristă dar atât de senină. Cu cel mai firesc gest Marga duse mâna la buze sărutându-i-o. Bunica intuind gestul dădu să şi-o retragă.

-              Ce faci, Marga?!De ce, puiul meu drag?

-              Pentru că te iubesc bunica, mult... mult de tot vă iubesc, pe amândoi!

-              Şi noi te iubim… să nu uiţi niciodată!

Marga se ridică din fotoliu şi o aşeză pe bunica ei. Se ghemui apoi la picioarele ei punându-şi capul în poala ei. Era bine, era cald…era acasă şi era multă pace. În glasul bunicii Marga resimţi resemnare.

-              Va fi bine! E firesc să mergem la odihnă… să acceptăm că e timpul. E greu dar aşa trebuie să fie! Am ştiut încă din acea noapte că e primul pas al uncheşului meu, că a venit vremea. Şi zbaterea copiilor mei am înţeles-o. Aş fi vrut să-i opresc să le spun că am avut un vis în care bunicul tău păşea foarte mândru şi ferchezuit către dans… dar ce cred tinerii de azi în visele unei băbuţe. Uncheşului i-am spus şi mi-a confirmat. Va fi greu… dar o să-mi aştept cuminte rândul.

Fiecare fir de păr răvăşit de mâna bunicii se înfiora de cuvintele auzite. Marga lăcrima în şoaptă… doar sufletul îi plângea a disperare. Parcă simţind-o bunica îi şterse lacrimile zâmbindu-i.

-              Cum e Victor, maică?

-              E bun, un om tare bun!

-              Aşa trebuie, maică şi tu să fii bună cu el! Acuş mă duc la culcare că tare mă mai dor picioarele astea de la pârdalnica asta de vreme. Noapte bună!

-              Noapte bună, bunica!

Cum somnul se lăsa aşteptat Marga, se trezi răsfoind un album cu poze. Erau poze vechi, multe din ele alb negru. Unele atât de decolorate că nu mai distingeai chipurile, dar ea le ştia. Erau în mintea ei întregind amintirile ei.

Fiecare zi era o nouă filă... o petală ce se aşternea uşor conturându-i poteca vieţii.

Ziua de sâmbătă îi găsi mai veseli. Marga se trezi în ciorovăială galeşă dintre cei doi bunici. Se tachinau de-o veşnicie. Bunicul se ţinea băţos... dar era suficient şi acum peste atâta amar de ani să–i arunce bunica o ocheadă, ca să uite tot.

Făcuse clătite şi-l pusese pe bunicul să le umple cu dulceaţă de vişine şi acum îl dăscălea că nu le rulează cum îi arătase ea.

Venind acasă Marga uita câţi ani avea. O făceau cu toţii să uite. Se bucura de hârjoneala lor ca odinioară şi râdea la poantele bunicului cu gura până la urechi.

Cum vremea era frumoasă Marga îşi luă bunicul la braţ şi ieşiră împreună să se ocupe de treburile de pe afară. Prea multe nu aveau de făcut aşa că mai mult petrecură prin grădina care se trezea la viaţă. Se jucă minute bune cu „potaia”cum o numea bunicul pe căţeluşa care din când în când lătra… nu de răutate ci ca să nu uite lumea să-i dea şi ei ceva de mâncare. O zi calmă… poate una din ultimele zile alături de bunici. Refuza să gândească mai departe… se bucura de ceea ce încă aveau.

Si ziua de duminică se scurse pe negândite. După slujba de dimineaţa poposiră o vreme la cimitir. Acolo, la flacăra lumânărilor Marga se rugă pentru odihna sufletelor părinţilor ei şi a multor suflete cărora le mai rămăsese ca simplă urmă doar un nume cald pe-o cruce rece...impasibilă la ploi şi vânt.

Se despărţi cu greu spre după amiază. Plecarea la Bucureşti îi împărşea sufletul în două dar trebuia să fie acolo. Victor revenea în ţară spre seară şi ea voia să fie acolo.

De astă dată o lăsă pe bunica să-i pună tot ce voia în bagaje. Ştia că era una din plăcerile ei şi acceptă totul fără să crâcnească. Urma să ia un taxi până la gară şi de acolo altul… nu mai conta, important era să se poată zări zâmbetul mulţumit al bunicii.

Se urcase în taxi şi deja se depărtaseră binişor. Marga cu ochii în lacrimi mai întoarse o dată capul privind. Din cauza ochilor înceţoşaţi nu vedea bine, dar inima ei intuia… acolo, pe podeţul din faţa porţii era bunicul care încă-i făcea din mână. Rămase răsucită privindu-l până ce distanţa îl făcu imposibil de zărit, dar ea ştia el va fi acolo până ce taxiul va face la dreapta pe Bulevardul Gării.

Despachetase totul, făcuse un duş şi acum îşi admira casa. Era mândră de ce făcuse, îi era dragă casa ei şi realmente începea să se simtă acasă. Cum nu mai pictase de mult Marga se refugie în atelier. Acolo încă nu era totul aranjat dar Marga se trezi creionând din amintiri chipul bunicului. Fu una din cele mai rapide schiţe de parcă l-ar fi închis într-o clepsidră şi acum în linişte l-ar fi revărsat pe coala albă.

Soneria o făcu să coboare în grabă. Se cunoştea că plânsese. Nasul roşu o trăda, dar gândul la Victor îi lumină privirea echilibrându-i un pic chipul.

Deschise uşa. Zări întâi multe petale roşii ici-colo însângerate. Un braţ de trandafiri avea Victor şi stătea cu el în braţe sprijinit de tocul uşii.

Se priveau. Victor scoase un trandafir şi i-l întinse. Marga îl primi mulţumindu-i dar cum el nu părea mulţumit doar cu atât, se aplecă sărutându-l uşor, o atingere suavă cu teama de a nu strivi trandafirii ce respirau parfumul iubirii dintre ei.

 Urmă un al doilea trandafir… şi gestul firesc al Margăi de a-l pofti în casă. Primind al doilea trandafir Marga se înţepă şi instinctiv ca un copil dădu să-şi ducă degetul la buze, dar Victor fu mai rapid ca ea, sărutând locul cu pricina.

Se priviră câteva secunde în tăcere. Victor din faţa ei era obosit, îngândurat în ciuda zâmbetului afişat. Da, ochii lui îşi pierduseră seninătatea albastrului îndrăgit şi deveniseră de un gri oţelit. Trăsese zăbrele peste privirea blândă de odinioară căci ascunsese înlăuntrul ei multe dureri şi vise cu aripile frânte.

O şuviţă rebelă desprinsă din părul Margăi se alinta de zor pe obrazul ei Victor o luă uşor şi i-o dădu pe după ureche. Mâna lui poposi apoi pe obrazul ei, coborând spre bărbie de parcă ar fi vrut să-i reconstituie chipul. Marga se aplecă spre palma lui odihnindu-şi pentru câteva clipe surâsul în mâna lui bărbătească şi totuşi atât de tandră cu degete frumoase şi unghii de un scurt impecabil, perfect arcuite.

- Şi tu eşti obosită!

- Da, puţin... dar sunt fericită!

- Fericită, Marga?! Şi eu sunt fericit, acum… ştii? spuse surâzând şi-i întinse restul de trandafiri.

Marga tăcea în timp ce aşeza trandafirii unul câte unul în vază. Îmbrăcată într-un tricou destul de decoltat, mişcările sale preocupate de aranjatul trandafirilor dezveleau destul de mult din priveliştea sânilor ei. Se simţi privită şi brusc întoarse capul. Prins asupra faptului Victor roşi ca un adolescent.

-              Ai sâni frumoşi… şi-ar fi păcat să opreşti un om să admire ce-i frumos?

Îi pufni râsul pe amândoi şi ca o descătuşare a stresului adunat se distrară copios.

-              În drum spre tine am oprit la restaurantul aflat la două străduţe mai încolo. Am rezervat o masă. Ieşim? Au şi muzică…e duminică seară…

-              Dacă vrei… eu am cinat deja… ţi-e foame?Pot pregăti ceva…

-              Nu, am ciugulit ceva… dar am poftă de dans… am poftă de-un pahar de vin cu o fată superbă alături… am poftă să simt că viaţa e frumoasă şi merită trăită.

Marga nu mai spuse nimic. Se ridică şi deschizându-i televizorul se strecură în dormitor. În urma ei rămăsese doar ecoul :

-              În câteva minute sunt gata!

Şi aşa fu. După nici zece minute Marga la braţul cavaleresc al lui Victor înfrunta zâmbind o nouă primăvară din viaţa ei.

Cina extrem de uşoară, savoarea vinului şi ritmul antrenant al unor melodii dezgropate din analele unui alt veac îi scoseseră rapid din monotonia acelei seri de dumică. Se unduiră fremătând de dorinţă pe trena unor valsuri ori se îmbrăţişară frenetic îngemănându-şi paşii în acordurile tandre ale unui blues. Dansară mult, vorbiră puţin…  doar se priviseră cu sete... cu lăcomie, chiar.

În timpul desertului, clătite cu vişine asortate cu câte o cupă de îngheţată de vanilie, Marga încercase să aducă în discuţie numele Claudiei, dar se izbise de refuzul lui Victor care ducând degetul la buze îi spusese:   „E bine, e pe mâini bune… astă seară e doar seara mea şi-a ta… nu vreau pe nimeni între noi!”

Era aproape de miezul nopţii când Marga deschidea poarta de la casă. Drumul de întoarcere spre casă deşi era de cel mult zece minute îl parcurseră cam într-o oră. Rătăciseră pe aleile parcului, îşi măsuraseră paşii cu cei ai nopţii ce se instalase estompând sub mantia-i de stele freamătul acestui oraş atât de viu în timpul zilei

Marga deschise uşa casei şi intră. Victor se oprise în tocul uşii şi sprijinit de acesta, ca mai devreme şi-o privea cum îşi atârna pardesiul în cuierul din hol.

-              Nu intri? îl întrebă Marga oarecum descumpănită de oprirea acestuia.

-              Credeam că nu mai întrebi?! răspunse acesta făcându-i cu ochiul.

-              Toată seara ai fost pus pe şotii!

-              Poate pentru că… mă intimidezi şi încerc să bravez.

-              Poate că suntem pre timizi… amândoi, rosti şi Marga mai mult în şoaptă.

-              Crezi?! Oare mai avem leac… sau vom muri timizi şi teribil de îndrăgostiţi… veni şi replica lui escortată de focul unei priviri a cărei intensitate Marga o resimţi până-n străfundul sufletului.

Victor ridică uşor mâna şi plimbându-şi degetele ca-ntr-un blajin alint pe fruntea ei urmări linia nasului poposind doar o clipită pe conturul buzelor ei fremătând… lin îşi continuară drumul către bărbia Margăi care simţind parcă tremurul imperceptibil, a chemare, al buzelor acestuia se înălţase deja spre el în aşteptarea sărutului.

Apăsarea uşoară a buzelor lui Victor trezi în ea mii de vibraţii şi parcă resimţind nevoia acută de aer… de el, Marga întredeschise gura. O muşcătură uşoară a buzei de jos o făcu să închidă ochii abandonându-se în braţele ce deja i se încolăciseră pe talie, pe ceafă. Mâna lui Victor răvăşindu-i uşor părul, buzele ei ce suspinau de plăcerea atingerii … joaca obraznică a buzelor, a gurii acestuia care ştiau cum să aţâţe un foc ce ardea mocnit de multe vreme în trupurile amândurora… totul… era viu şi fremăta în ea. Marga şi-l dorea pe bărbatul din faţa ei şi cu gesturi blajine, întâi mângâindu-i conturul feţei, coborî spre sacoul acestuia. Tăceau, sărutându-se... sorbindu-se… în timp ce sacoul lui cădea împins cu putere de Marga.

-              Te iubesc prea mult, ca să forţez chiar şi-n gând lucrurile, apucă el să rostească în timp ce buzele ei îi înghiţiră restul de sunete.

Marga îi luă mâinile şi încolăcindu-i-le în jurul taliei ei îl privi cu cei mai galeşi ochi:

-              Adică…vrei să spui că nu mă doreşti, că nu-ţi doreşti să faci dragoste cu mine?! veni replica ei şoptită şi parcă fără a-i da timp să gândească se abandonă în jocul seducţiei, preluând ea conducerea.

Dar Victor era viu… iubea la nebunie şi-o dorea pe femeia din faţa lui… cunoscuse o Marga copilandră, intuise adolescenta de mai târziu şi se îndrăgostise inexplicabil de surâsul ei într-o seară de toamnă… într-o sală plină de parfumul şi picturile ei.

Drumul spre dormitor fu pavat cu un şir de săruturi prelungi, pasionale… din ce în ce mai îndrăzneţe. Se căutau, se aşteptau… se întâmpinau. Buzele ei pe pieptul lui lăsau urme fierbinţi pe care degetele ei treceau uşor palpând fiecare cărăruie pentru a-şi întipări mai bine adevărul dintre ei.

Tandre dar îndrăzneţe mâinile lui Victor atingeau rotunjimea sânilor ce fremătau odată scăpaţi de încorsetarea unui sutien ce le îngrădea trăirile. Buzele lui, sfârcurile ei găsiseră un limbaj comun şi se alintau reciproc. Două cetăţui semeţe ce tresăltau de emoţie. Era invidioasă Marga pe atenţia ce Victor le acorda aşa încât apucându-i capul îl ridică spre ea. Voia să-i vadă privirea, voia să vadă cum arată dorinţa de ea în ochii lui. Comunicau prin sunete prin scâncete… totul era joc… în libertate şi eliberare.

Mâinile ei se jucau răvăşindu-i părul în timp ce buzele lui coborau de-a lungul trupului ei fără inhibiţii, din dorinţa covârşitoare de a o cunoaşte, de a o simţi de a o explora.

Trupurile lor îşi dăruiau alfabetul iubirii desenându-şi pe trup cu fierbinţeala fiecărei atingeri, a fiecărui sărut o nouă literă. Învăţau să scrie împreună „te iubesc”, învăţau cu imaginaţie şi pasiune să-l silabisească.

Cu cele mai simple gesturi Victor lăsase un semn al treceri lui pe tot trupul ei. Simţea tandre muşcături pe umeri sau atingeri curajoase care-o făceau să ofteze şi să vibreze. Nici trupul lui nu-i mai era străin. Era superb, Victor! Era bărbatul în braţele căruia zbura… plutea, visa…iubea şi se dăruia.

Se regăsiseră după atâţia ani ..un arcuş şi-o vioară. O melodie unică se compunea între trupurile lor… o dragoste ce mocnise cu încăpăţânare în ei aşteptându-şi făgaşul spre a se împlini.

Marga îşi simţea trupul vibrând şi se sperie de strigătul înlănţuirii lor. Toate dorurile din sufletul ei se adunaseră conturând ecoul chemării, pierzându-se în aceeaşi, unică împlinire. Erau două trupuri respirând ca unul, erau două suflete intr-o dulce şi tandră îngemănare.

Se priveau ochi în ochi în timp ce zâmbind se sărutau fericiţi şi împliniţi. Marga se ghemuise în braţele lui şi respirau la unison.

Zorile dimineţii, capul lui Victor… braţul acestuia încă înlănţuit pe trupul ei… superbă privelişte. Marga trase cu coada ochiului spre ceas… era devreme, mult prea devreme. Se cuibări la fel de uşor la locul ei şi închise ochii.Îi simţea respiraţia liniştită şi numărându-i parcă bătăile inimii adormi din nou în braţe celui pe care-l alesese cu sufletul de copil, îl aşteptase sperând şi-l iubea acum cu maturitatea femeii. Ştia că sufletul ei alesese dar nu îndrăznise să mai spere… acum simţea că şi trupul se bucura de alegerea făcută. Visa sau trăia… va vedea… căci dimineaţa vieţii lor era în fereastră aşteptându-le trezirea şi paşii mînă în mână pe potecile...poate nu mereu line ...dar flancate de iubire...încredere!

Un bărbat şi o femeie... două destine, aceeaşi poveste de viaţă... înrămată în petale de albastru ale unei flori primite cu gingăşia unei dăruiri.

"Iubirea este o Floare de nu-mă-uita aşezată la buzunarul inimii."şi în culorile ei pictăm cu răbdare sticla, pe alocuri decolorată a unui Vitraliu stingher... sub care ne pitim aşteptând, sperând, trăind... mereu iubind!

Sfârșit