Cum să tulbur
liniştea
în care se orânduiesc
paşii timpului?
Mi-s umerii încovoiaţi
de atâta aplecare,
mă doare să urăsc
iarba ce-a crescut iară,
la fel de verde şi nepăsătoare.
Spre cer adesea îmi ridic privirea
umbrind șuvoiul unor lacrimi,
când întrebări prea multe strâng
despre plecări neașteptate,
despre durerile acestei lumi.
E atât de rece și de hâd pământul!
Mă-ntreb: se simte oare mai bogat?
Că eu săracă nu mă simt
acum, c-am înțeles
că niciodată, de lângă mine, n-ai plecat.
-17 mai 2012-
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu