Femeia în albastru (5)

Ea fuma, el tăcea… privind-o. Păreau doi  călători într-o sală de aşteptare, nimeriţi întâmplător unul lângă altul, care observându-se schimbară  câteva amabilităţi, epuizându-le.

Oare ce îi adusese împreună? 

Privi fugar spre trandafirul de pe masă, termină ţigara şi se ridică decisă să plece la plimbare. Şi da, voia să fie singură. Îşi luă la revedere scurt, mulţumind încă o dată, de astă dată destul de protocolar, pentru trandafir… pentru cele câteva minute petrecute împreună. 

Probabil luat prin surprindere de modul tranşant în care i se adresase, el se mulţumi să-i sărute mâna şi să-i ureze în continuare o seară plăcută.

Îi simţea privirile în urmă-i şi-i făceau plăcere. Îşi simţise sângele fierbând. Uitase de când nu mai primise un compliment, de când privirea unui bărbat asemeni unei tandre mângâieri nu mai lunecase pe trupul ei înfiorând-o. Îşi dorise mai mult şi-i era ruşine pentru gândul ei.  

Ieşi din hotel rătăcind pe bulevardul iluminat discret, numai bun pentru a ascunde umbrele unor îndrăgostiţi. Păşea uniform parcă măsurând distanţa ce-o punea între ea şi hotel şi totuşi aşteptându-l. Şi-ar fi dorit să vină după ea…

Când consideră că se depărtase suficient se opri într-o vitrină, aruncând ca din întâmplare o privire şi de-a lungul bulevardului.

Râse sec. Nu. El, nu era în urma ei. Conchise: „Probabil un alt cuceritor şi deja mă consideră o cauză pierdută!” 

Îşi eliberă mintea de cele proaspăt trăite şi ca din senin o năpădiră mii de gânduri de care încercă să se desprindă ancorându-se în realitate. Privi cu sete în jurul ei, undeva la câţiva metri de ea zări chipul unei cunoştinţe care culmea, se şi uita fix spre ea. Se blocă şi se opri oglindindu-se atent într-o altă vitrină. Zări cum, nedumerit, respectivul tot întorcea capul probabil recunoscând-o şi mirându-se c-o vede sau poate doar amintindu-i de cineva. Nici nu mai conta. Ştia ca mulţi o considerau proscrisă, că în ziarul local apăruseră ştiri despre ea, că gura târgului probabil disecase tot, amplificând şi crucificând-o. Se şi vedea în căutarea unui loc de muncă pe la uşile altora care băuseră în casa ei, mâncaseră la masa ei... iar acum mai mult ca sigur ar fi clătinat compătimitor din cap dar privind-o ca pe o paria şi abia aşteptând ca uşa să se închidă în urma ei pentru a se dezice total de ea.

Nu voia milă, nu voia aparenţe, ştia cât şi unde  greşise dar îşi voia dreptul la o viaţă normală  şi da, era clar micul orăşel era prea mic pentru ea. Avea nevoie de spaţiu să se piardă în mulţime, se voia o anonimă… dar se voia pe ea, liberă necenzurată... fără să fie nevoie să se pitească de privirile unor curioşi.

Mai făcu câţiva paşi şi cum pantofii erau noi… iar ea avea ceva vreme de când nu mai mersese pe tocuri, se văzu nevoită să se întoarcă la hotel.

Ajunsă în cameră… puse trandafirul în apă, privindu-l. Zâmbi, gândind ”frumoasă povestea trandafirului… şi totuşi, doar un alt fum risipit de un  vânticel rebel de primăvară”. Butonă telecomanda până ce dădu de un film vechi. Se bucură, voia să-şi ocupe mintea cu ceva, era alt pat…   incomparabil cu cel pe care dormise mai bine de doi ani și totuși la fel de străin. Râse de strania constatare făcută. Era atât de multă vreme de când dormea prin paturi străine. 

Închise ochii strivind lacrima ce-i tremura umbrindu-i privirea. Revăzu odaia de acasă. Cămăruţa unde dormise ani de zile cu surioara ei în braţe. Le trezea cu drag vocea mamei sau soarele mereu obraznic ce ivit de undeva de sub dealul din fața casei, se strecura prin draperia albastră uşor decolorată, căpătată de mama ei de una din surorile ei care măritată la oraş îşi redecora periodic locuinţa pentru a ţine pasul cu moda. 

Mirosea a lut casa lor, iar duşumele mai scârţâiau pe ici acolo de greutatea anilor dar totul strălucea de curăţenie. Ani în urmă voise să dărâme vechea casă, numind-o chiar şi cocioabă dar se izbise de privirea oţelită a tatălui său şi îndărătnicia mamei sale.

- D’apoi fata mea tu mergi de-ţi fă un rost al tău şi construieşte-ţi şi tu taică o „cocioabă” a ta şi apoi să vii să o dărâmi p-asta. Aţi avea vreme după ce n-oi mai fi eu şi mumă-ta să vă ridicaţi pân’ce… etajate vreţi, dar pe noi lasă-ne în muncuşoara noastră.

- Nu te supăra maică pe noi dar şi toate cele ce mi-ai cumpărat: cuptoare, filtre şi al’… de’i spui tu robot, le-am împachetat şi le-o suit tac’tu în pod că mă tot încurcam de ele. Mai mult îmi ia să cetesc instrucţiunile decât să-mi frământ pita cea de toate zilele. 

Îşi amintea cum urcase în podul casei şi privise. Erau toate acolo, împachetate aliniate şi covoarele de le trimisese erau făcute sul şi bine burduşite cu naftalină sau levănţică. Coborâse nemulţumită de atitudinea părinţilor, despre care spunea ea pe atunci „ţărani sunt şi ţărani or să moară!”

Se urcase îmbufnată în maşină, privind cu jind la casele ridicate prin vecini. Înalte, etajate cum le spunea tatăl ei… case de oameni gospodari, credea ea pe atunci.

- Case goale, tată. Muncite şi ridicate cu sudoarea copiilor plecaţi p-afară, spre fudulia părinţilor. Iaca ei singuri aici târându-şi bătrâneţile doar pe la parter că nu mai pot urca pe la cele etaje… iar feciorii rupându-şi şalele prin străinătăţuri şi tot ridicând către cer. Io unul n-am nevoie. Am tot ce-mi trebuie… doar nepoţi n-am... că de, poate n-o fi venit vremea lor... încă. Mă rog s-apuc şi eu să ciufulesc vre’un fecioraş să-l învăţ taina olăritului.

Probabil toate lucrurile trimise de ea erau, încă, acolo în pod. Ce superficială devenise şi ce oarbă. 

Mama sa avea în toate odăile covoare ţesute de ea sau moştenite de la socrii pe care le proteja în  zilele de lucru aşternând câte un ţol de coade. Le ştia povestea.

- Nu-s simple aşternuturi, spunea ades mama ei. Au amintiri şi sunt amintirile noastre.

Uitase cât de frumoasă-i simplitatea. Se complicase pân’ ce se rătăcise în labirint şi fusese nevoită să orbecăie vreme lungă prin tunel. Încă nu-i zărise capătul dar firicele de lumină străpungeau întunericul, dirijându-i paşii. 

Parcă-şi vedea mama scoţând pâinea din cuptor. Ce bine mirosea când o rupeau la masă. Cum îşi uitase rădăcinile dormind tot prin paturi străine, dar va merge acasă, acolo la izvorul ce-o adăpase şi-i spălase obrajii adolescenţei. Şi de apa de acasă îi era dor. Îmbătrânise prin străini, înstrăinându-se dar acum ştia înţelesese. Rămăsese fără rânduri de frunze dar cât mai avea rădăcinile, nu era totul pierdut.

Adormi rătăcind prin noianul de stări trezite dintre amintiri de filmul alb-negru la care se oprise şi al cărui final probabil n-avea să-l ştie, niciodată… şi dormi câteva ceasuri bune până ce o trezi un sunet strident venit din televizor. Era trei dimineaţa, pe programul pe care rulase filmul era acum o reclamă şi o voce stridentă repeta invariabil…”doar acum...sunaţi şi oferta noastră…”.

Buimacă, comută pe un program de muzică şi mai butonă câteva minute programându-i stingerea.

Asculta muzică şi se foia în aşternutul alb. Somnul fugise şi gândurile ca nişte vulturi se repeziră înhăţând-o. Se smulse din ghearele lor… nu voia să-şi mai disece trecutul. Torsese fir cu fir din  caierul de regrete ţesând în van asemenea Penelopei în aşteptarea unui semn… ce din păcate, nu venise. Sute de nopţi albe petrecute în patul mirosind a rânced şi mucegai, muşcând din perna ce-i înghiţise lacrimi multe şi amare.  

Ca să-şi poată ocupa mintea îşi canaliză atenţia pe misteriosul bărbat. Ciudat dar senzual bărbat. Îşi reaminti mâinile lui. După accent ar fi putut spune că nu-i român şi totuşi vorbea  corect limba . 

Cu el în minte, Angela se mai foi de câteva ori şi adormi.

Un somn agitat… un somn cu gemete şi tresăriri. Lenjeria se adunase sub ea de atâta răsucit. Acum  ghemuise într-o muchie de pat şi se zbătea scâncind, asemenea unui animal prins în lesă.

Un ţipăt scurt … şi se trezi. 

Deschise ochii brusc privind cu teamă în jurul ei. Era singură. Nu ştia cât era ora şi cercetă cu strângere de inimă  hăul ce se contura dincolo de fereastră. Nu se luminase… doar stelele încă susurau printre franjuri de lumină, roind de zor în jurul reginei lor. 

Probabil  mai trecuse o oră din prima noapte de libertate. Era încă  devreme. 

Buzele uscate şi senzaţia de sete o făcură să întindă mâna spre sticla de apă de pe noptieră. Ochii i se obişnuiră şi îşi turnă un pahar. Tresări la atingerea rece a sticlei, de parcă ar fi curentat-o îşi duse mâna pe frunte... era transpirată. Părul se desfăcuse din coc şi-o învelea acum tandru încropind o armură între ea şi restul lumii.

Închise ochii, strângându-i cu putere. De undeva, de sub pleoape îi reveniră secvenţele visate. 

Era iarnă, focul mocnit înghiţea  rămăşiţele unui buştean ce trosnea încet. Ea,  în puloverul alb dăruit de Camil, unul din puţinele daruri. Era moale, pufos… cu guler înalt cum îi plăcea. Îl adora. Blugii mulaţi îi evidenţiau formele. Se ghemuise pe canapea spre foc privind joaca scânteilor. Îl aştepta pe el….

O melodie suavă inunda încăperea cabanei. Mirosea a lemn de brad şi a scorţişoară de la vinul fiert ce aburea în căni.

Venit de afară, c-un alt braţ de lemne, trecuse pe lângă ea odihnindu-şi privirea pe mâinile ei ce ridicau de zor gulerul împletit cu lejeritatea unui fular. Îi plăcea să se ascundă în căuşul alb de lână şi adora să fie găsită. 

Parfumul lui… amestecat cu aerul rece… o înfioră.

Stătea ghemuită în guler privindu-l prin ochii mari ai împletiturii. Intuia pe sub cămaşa în care acesta rămăsese, muşchii braţelor ce-i erau atât de dragi. Îi studie apoi, spatele  ce se arcuia  ritmic în timp ce  alimenta focul cu lemnele aduse şi trupul ei vibră de amintiri, de recunoaşteri. 

Aplecat, el îi simţise privirea şi se întoarse zâmbindu-i ştrengăreşte. Aruncă restul de lemne în foc şi răsucindu-se brusc o trase de pe canapea, într-o îmbrăţişare  puternică în timp ce trupurile li se unduiau în ritmul muzicii. Se opri o clipă şi ridicând cana cu vin fiert îi dădu ei să guste, apoi el sorbi de pe buzele ei.

Tandru sărut ca un ecou în clepsidra timpului. Buzele lor tatonându-se, răsuflările lor împletindu-se, gurile lor fremătând. Nu se priveau… doar se recunoşteau amăgindu-se jucăuş, până ce intensitatea îi arunca într-o contopire aproape dureroasă. 

Senzuale buzele lui coborâră pe gât. Ştia... că urma iar tatonarea. El îşi marca teritoriul calm şi totuşi ferm în timp ce ea scâncea la fiece nouă atingere. Mâinile lui masându-i tâmplele, mângâindu-i părul şi lunecând timid în acelaşi ritm molcom, de-a lungul trupului ei dezgolit. 

Paşi mici de dans şi dorinţă. O răsuflare caldă şi o mână ce parcă-i recontura coapsele. 

Buzele lui, atingându-i tandru ceafa, umerii, urcând şi coborând… într-o necontenită hârjoană. Îşi simţise până şi sânii înmugurind în palma lui. Scâncise tare când simţi revolta lor  în momentul în care  mâinile şi gura lui îi părăsise, coborând spre abdomen. 

Ce bine că se trezise…

Îşi muşcă buzele cu sete. Fusese doar un vis… şi-o privire de undeva din trecut. Se foi...  vrând parcă să şteargă urmele atingerii de pe trupul ei... din sufletul ei.

Un amalgam de stări… privirea şi buzele lui Camil... şi totuşi mâinile, erau ale bărbatului necunoscut . Frumoase şi ferme... împrăştiindu-şi parfumul pe trupul ei...

Se ridică din pat. Era prea agitată să mai poată dormi. Îşi trase un pulover peste pijama şi ieşi în balcon.   Trase aer cu putere şi înfiorându-se de răceala lui îşi aprinse o ţigară.

Fuma privind liniştea micului orăşel care încă dormea. Ici acolo se auzea câte o portieră trântită. Pe trotuar se vedea prelingându-se câte o umbră  ce se îndrepta grăbită şi zgribulită spre casă sau spre un loc de muncă.

Privi spre cer. Stelele fâcând discrete reverenţe se rătrăgeau cu demnitate din faţa luminii acelei noi dimineţi. Păşeau nedumerite de graba zilei de a prelua jilţul ce-l lustruia cu migală în aşteptarea soarelui.  Măcar se contura a fi senină. 

Angela îşi termină ţigara şi reintră în cameră. Nu-i mai era somn dar se încăpăţână să adoarmă, erau singurele momente în care nu o mai chinuiau gândurile, amintirile... deşi de multe ori acestea se resfrângeau în visele ei, tulburând-o profund.