Noelia (11)

Se trezi turmentată de durerea de cap, dar fericită. Alese una dintre rochițele ei de vară, o cârpă, cum ar fi zis Dinu, își prinse iute părul și ieși pe terasă.

-         Bună dimineața, doamna Mioara. E gata cafeluța?

-         Gata, Noelia. Urcă!

-         Cât ați clipi.

Noelia (10)

Deschise ușa c-o ușoară strângere de inimă, încercând să-și amintească dacă era vreun eveniment de care uitase.

-         Ai venit! o întâmpină, fericit și binedispus, Dinu.

-         Bună seara, salută ea și femeia aflată în cameră.

-         N-ai idee cât mi-ai lipsit, iubita mea! continuă el, sărutând-o zgomotos.

Jenată, Noelia, i se strecură din brațe și întinse mâna femeii, așteptând ca Dinu să facă prezentările. Dar acesta țopăia prea fericit astfel că Noelia se descurcă singură. Află că femeia se numea Ana. Zăbovi câteva minute schimbând câteva amabilități apoi se retrase.

Noelia (9)

Dar cele câteva zile petrecute în sala de dans nu-i dădeau pace. Voia să danseze, în definitiv ce? Era convinsă că era mult mai bună decât celelalte două. Și-i plăcuse acolo. Se regăsise.

Își amintea și acum intrarea în sala de repetiții. Nick era singur așezat pe dușumeaua care mai scârțâia pe alocuri. Părea abătut. Se apropie de el fără să deschidă gura, o făcu mai mult pe vârfuri, taman acum fiecare pas răscolea bătrânețea lemnului provocându-i câte-un prelung oftat.

Noelia (8)

Întreagă zi acționase mecanic, fără bucuria de-a trăi, fără prea multe zâmbete. În drumul spre casă se opri la o terasă, își comandă un ceai și rămase privind în jurul ei. Avea nevoie să simtă pulsul oamenilor, să respire, să muște, să țipe, să-și tacă în cuvinte clare.

Noelia (7)

O mai doftoricise cândva. După decesul tatălui, Noelia trecuse printr-o noapte asemănătoare. O febra puternică îi împânzise trupul transformându-l într-o torță. Delirase, țipase, strigându-și când tatăl, când pe Buna. Și acum buzele ei murmurau dar sunetele care ajungeau la el erau atât de vagi și imperceptibile.

Noelia (6)

Intră în sală urmată de Cosmin, mult mai stresat decât ea.

-         Hai, amice, curaj,  nu te taie nimeni!  Vrei să renunțăm? Fără să fi încercat?

-         Off... urcă,  e târziu! o pofti acesta. Am promis că mă fac de râs, acum suport. Numai idee bune am!

-         Pare linişte pe aici. Poate s-a anulat, din lipsă de doritori sau curajoși, mai știi?!

-         Îți face plăcere, văd!  mormăi, ca pentru el, Cosmin.

Filă de jurnal

Sunt zile în care firescul e la ordinea zilei. Te trezești, simți pământul apoi priveşti cerul, te pierzi în seninătatea lui și-l lași să te pătrundă, doar așa crezând că-ți aparţii.

Dar oare cât ne putem aparține?  Nu suntem decât o mână de lut, vin din mine cuvinte adunate peste timp, o mână de lut întregită cu nădejde și dragoste spre a fi nădejde și dragoste.

Îmi las privirea  să zburde liberă peste firescul acelei zile. Descopăr același orășel încă dormind, cu teii ușor amețiți și aromă de cafea doar prin benzinării. Nimic zorit, nimic spectaculos, viața în mișcări molatece, blajine adieri.

Noelia (5)

Afară se desprimăvara frumos. Între ei, o mare de gânduri și-o aparentă liniște. Niciunul nu știa prea multe despre viața celuilalt din anii de distanță dintre ei. Cu siguranță fiecăruia îi ajunsese câte ceva la ureche dar ei doi nu discutaseră.

Invitația la nunta Taniei, o găsi revenită în capitală. Relația dintre ele două rămăsese una pur amicală. Nu-și făceau confidențe dar se bucurau de revedere sau de câte-un telefon. Prea multe nu aveau în comun, încet, încet, Tania devenea un nume în lumea creatorilor de modă.

Noelia (4)

Trase aer în piept și-și șterse, odată cu gândul, și-o lacrimă fugară.

-         Cât e ceasul?

-         Aproape opt.

-         Doamne! sări aceasta din pat, abia acum realizând cât de scurtă și de decoltată era cămășuța în care dormise. Doamne, cât am putut să dorm… și am de corectat… și am de… Cosmine, ieși te rog, vreau să mă schimb! continuă ea acoperindu-și trupul, mult prea vizibil prin străveziul materialului.

-         Ai mâncat ceva astăzi?

3 iunie 2014

Timpul e împletire de aer şi vise...

Noelia (3)

Uitând și de pantof, se refugie în hol. Aici, grămadă și de-a valma, lucrurile ei. Printre ele zări și tocul pantofului. N-apucă să strângă decât vreo două caiete când telefonul începu să sune. Reuși să-l găsească, să-l oprească dar de dincolo de ușă răzbătu până la ea un scâncet scurt și vocea domoală a bărbatului liniștindu-și pruncul.  Nu mai atinse nimic, neîndrăznind nici să clipească. Stătu așa o altă veșnicie.

-         Îmi cer scuze. E un pic bolnăvior și mai scâncit, când nu-și termină somnul.

-         Eu îmi cer scuze. De fapt… n-am nicio scuză…

Noelia (2)

Ca la un semn, lumina sparse întunericul, încadrând silueta unui bărbat. Ar fi țipat dar maxilarul i se încleștase și-un laț  nevăzut o strângea de gât. Proverbiala fragilitate a brațelor feminine se dovedi certitudine. Timp, spațiu, pământ, totul dispăruse. 
Ea și bărbatul cu părul vâlvoi se priveau tâmp, unul mai nedumerit ca altul. Între ei grămadă de caiete, cărți, pâine, poșetă și cheile bălăgănind în prea încăpățânata broasca.
-         Ce se întâmplă aici? Pot să știu ce faceți?

Noelia

Ar fi țipat de bucurie dar se mulțumi să ridice ochii spre cer: liftul funcționa! Doamne, chiar funcționa!

În sfârșit, cineva-și amintise și de numele ei și-o pomenise lui Dumnezeu. Sau, poate, însuși Dumnezeu coborâse pentru a-l repara. Nici nu mai conta, oricine ar fi fost, ea îi era veșnic recunoscătoare.

Chipul absent

       Copilul ascultă cu luare aminte indicațiile profesoarei apoi își coborî ochii pe foaia albă. Dădu să facă un prim punct dar mâna refuză. Întoarse coala privind în lungul ei.Doar alb!
      O grimasă de durere îi apăru pe chip și-și șterse o lacrimă fugară. Era bărbat de-acum, Bunicul îi repeta mereu  că bărbații plâng, doar atunci când altfel nu se poate.
     Orbit de albul hârtiei își îndreptă privirea spre fereastră și se pierdu în înaltul cerului. Ce forme minunate aveau norii! Unul părea o săniuță, în altul văzu un avion, cu puțin efort,  în conturul unuia recunoscu pipa bunicului. Doar ceea ce căuta  nu  reușea să vadă. Cercetă apoi ramurile plecate ale salciei care se mișca ușor în adierea un fir de vânt.
      - Mihnea, trece timpul și foaia ta e tot albă!