Vitraliu stingher (6)

Marga cobora scările zâmbind. Elena deschisese uşa iar acum contrariată i se adresa:

- A început să picure. Să-l rog pe Sandu şoferul domnului director,să vină să ne ducă repede?! Șeful ... oricum mai întârzie la primărie,completă bâjbâind în poşetă după telefonul mobil.

- Hai, Elena,  nu fi copil… doar de atât te sperii?! Se scutură un nor, doi. Şi-apoi dacă ţi-e frică pentru coafură, nu uita că am umbrela în poşetă. Lecţia bunicii… niciodată… fără un baticuţ … şi fără umbrela de poşetă.

- Bine, dar te costă o cafea.

- Şi două, prietena mea doar mi-ai promis că mergi la mine astă seară. Răducu e în excursie, ştiu prea bine, aşa că  nici nu accept un refuz.

- Gata, gata… nu mă mai teroriza… am promis, mă ţin de cuvânt… dar mergem la film…şi mai vedem noi unde.  Poate ne lipim şi noi, continuă acesta râzând şi făcându-i cu ochiul.

- Dacă zici tu că mai avem lipici?!

- Adică... ce doreşte domnişoară să insinueze? Cum c-aş fi babă?! înfipse Elena o privire cruntă în ochii Margăi şi parcă uitând de picăturile de ploaie făcu o piruetă de mai mare dragul, în ciuda pantofului cu toc de peste 8 cm.

Izbucniră amândouă în râs, ignorând privirile zâmbitoare şi oarecum indulgente ale trecătorilor.

- Nu că m-am prostit, uite cum dau eu în mintea copiilor cu tine, Marga. Bine că nu am dat peste vreo cunoştinţă.

- Dar eşti aşa frumoasă Elena, când râzi… mult diferită de sobra secretară care m-a luat în primire în prima zi de lucru. Ai turuit câteva minute bune… iar eu te ascultam privindu-ţi  seninătatea ochilor atât de verzi… .iar la final am îngăimat un „îhi”… fără să pricep nimic din ce ai spus… iar tu, deşi te-ai prins că eram aidoma boului la poarta nouă, m-ai lăsat să mă plec.

- Pentru că intuisem că eşti fată deşteaptă, încă de la interviu. Te  remarcasem… şi mi-era clar că te vei descurca. Şi după cum vezi, am avut dreptate, timpul a demonstrat-o. Hai să vedem cum facem, Marga. Merg la mine, să mă schimb … etc… etc şi  cel târziu la orele 18 sunt în pragul casei tale, e bine?

- Bine şefa, cum zici tu, dar nici un minut mai târziu.

- Tu ştii că punctualitatea e singura mea calitate, restul e pură întâmplare. Dar nu te iert, hai să intrăm să bem o cafea... ceva, spuse ea oprindu-se în faţa unei uşi, pe care o deschise poftind-o pe Marga. Eu te invit, tu plăteşti… faci cinste c-ai scăpat de teroarea mea ca secretară a firmei… doar ştiu că mulţi mă numesc…  ”Madam Urgent”… ei se feresc dar pe mine mă distrează… ha ha ha.

- Dar ai informatori, draga mea… de unde ştii? o privi oarecum roşind Marga…  luând loc la o masă lângă fereastra plină de flori.

- Ei, informatori mereu au fost şi vor fi… de linguşitori e plin pământul dar tu ştii că eu nu fac favoruri…hai, poate doar ţie… deşi nu-mi amintesc să fi  apelat vreo dată. Nu roşi … că n-ai tu nicio vină că unii „e gură spartă…dar se cred nişte educate”. Nu mi-am dat cu părerea referitor la Camelia, până acum, dar nu face… de post. Eu mai cred că lupul păru-şi schimbă dar năravul, ba. Nu-i bârfă, nu te încrunta, creştino! Doar vorbim…şi şeful a intuit, a mers pe mâna ta, dar e cu ochii pe ea.

- S-a mai schimbat, o să vedeţi… că se va descurca!

- Ca profesionist în ceea ce face, poate… nu neg… are cap… dar nu e bună de lider, nu ştie să ducă o echipă-n spate, pentru simplul fapt că e prea plină de ea. Ai fost tampon între ea şi restul .... şi mulţi din respect pentru tine au tolerat-o. In fine s-o lăsăm … să se simtă bine… cât va putea, eu îi doresc să reuşească… dar vom vedea.

Sobeau liniştite din cafea. Elena îşi scosese pachetul de ţigări pe masă. Fuma, mult mai puţin ca în urmă cu patru ani, dar încă nu renunţase de tot, în ciuda dădăcelii prietenoase a Margăi. Le rărise, schimbase şi firma… acum fuma nişte ţigări subţiri şi lungi dar ideea de a nu mai avea un pachet  la îndemână îi dădea fiori. Pachetul de ţigări era primul pe care şi-l punea în geantă şi era timorată de faptul că l-ar fi putut uita acasă.

Marga zâmbea, ştia prea bine că undeva în fundul sertarului cu ştampile zăcea ascuns pachetul de rezervă. Nu umblase niciodată, pe acolo… tot ea îi povestise că o dată la câteva luni îl schimbă, adică-şi înnoieşte rezerva. Dar o distra teama afişată uneori dimineaţa  de Elena ”vai, nici nu ştiu dacă mi-am pus  ţigările!”.

Acum o privea savurându-şi ţigara. Din dorinţa de a o feri de inhalarea directă a fumului, se răsucise cu scaunul mai spre uşa care rămăsese deschisă şi prin care pătrundea mirosul de asfalt umed în prag de primăvară. Nu fuma decât o ţigară la cafea deşi, mergeau  măcar două dar ştia prea bine că o face datorită insistenţelor ei. Şi ea, Marga, fumase sau se prostise cu ceva ţigări în aerul boem al Parisului. Gerard o învăţase sau poate anturajul … nici nu mai conta, cert e că nu făcuse din fumat un viciu ci rămăsese la stadiul de capriciu.

Elena stinse ţigara în grabă căci soneria telefonului şi indicativul afişat o anunţau că era căutată de domnul director. Se ridică şi cu telefonul la ureche ieşi pe terasă, unde lipsa muzicii făcea mai inteligibilă convorbirea.

Privea fumul înălţându-se din ţigara ce în grabă nu fusese bine stinsă şi mintea-i fugi la Gerard. Doar lui îi mai stingea ţigările căci  grăbit s-o aprindă pe următoarea nici nu avea răbdarea de a o stinge pe precedenta. Îl iubise în felul ei.

La 23 de ani când îl cunoscuse, o fermecase total. Nu fusese primul bărbat din viaţa ei dar fusese primul în braţele căruia fremătase de plăcere. Iubitul din anii studenţiei, poate nepriceput, poate mult prea preocupat de el, o pierduse undeva între aşternuturi. Făcuseră dragoste sau mai bine spus sex de câteva ori dar nu reuşise decât s-o îngrozească.

Atunci, îşi pusese întrebarea de ce-o fac, oamenii ... dacă nu-i nimic plăcut în actul în sine?!

 O încercase chiar şi teama că sechelele din cauza traumei pricinuite  de moartea părinţilor şi blocajul emoţional prin care trecuse lăsase asupra ei urme mai adânci decât  bănuise.

 Nu îndrăznise a împărtăşi nimănui temerile ei, dar tot evitând orice apropiere de Narcis, acesta o lăsase în plata Domnului, reorientându-se către o altă colegă de-a ei.

Suferise enorm auzind chiar un zvon la un moment dat, despre cât de slabă era ea la pat… şi cum el, marele mascul îşi dăduse toată silinţa. Dar ignorase totul,  crezând mai ales până în momentul primei nopţi cu Gerard că ea era cea care avea realmente o problemă… fizică, psihică sau de orice altă natură.

Era un afemeiat Gerard, multe legende şi poveşti i se puneau în cârcă… dar era unul desăvârşit. Şi mai presus de toate un bun psiholog. Intuind teama ei,  sugerată şi  de evitarea oricărei atingeri, de refuzurile ei diplomate dar sistematice… avusese răbdare cu ea… iar Marga recunoştea în sinea ei că deşi  Narcis se bucurase de mirajul virginităţii ei… adevăratul şi primul bărbat din viaţa ei fusese Gerard. Numai gândindu-se la prima lor noapte de dragoste şi Marga vibra de plăcere. Aşa cum nu uitase primul sărut... fermitatea şi gustul buzelor lui Victor... aşa nu uitase primul strigăt de plăcere al trupului şi sufletului ei. Atunci înţelesese împlinirea despre care citise în cărţi sau o zărise în ochii altora ce-şi povesteau în şoaptă zvăcnetul unor nopţi de pasiune.

Era o după-amiază ploioasă de vară, se întorceau de  la expoziţia unui prieten bun de-al lui Gerard. Acolo un cvartet de coarde crease o atmosferă de vis. Se revedea păşind înlănţuită de el. Pluteau pe acorduri suave delectându-şi auzul şi vibrând la fiecare umbră a culorii. Au plecat fermecaţi şi cum niciunul dintre ei nu dădea semne de oboseală au colindat ore în şir privindu-se şi sărutându-se ascunşi de umbra unei bănci sau pitiţi printre stropii  ce alintau frunzele copacilor într-un descântec de iubire.

Rochiţa dintr-o mătăsică  vaporoasă… se umezise pe ici acolo  mai mult în ciuda umbrelei care le era mai mult  decor decât îi ferea de ploaie. Frânţi şi uzi … dar cu chipul luminat de fericire au ajuns într-un final în faţa blocului unde Marga avea o garsonieră închiriată.  Era de acum destul de întuneric şi se zăreau doar în frântura de lumină a unui bec ce lumina discret intrarea în scară.  Feriţi de ploaie, el dădu să strângă umbrela când.... câteva picături răzleţe, ce se odihniseră pe pânza ei se scuturară pe umerii şi braţele dezgolite ale Margăi, înfiorând-o. O banală arcuire de trup speriat de răceala unor picături…o lipise de trupul lui …ud. Totul înmugurise în ea... buricele degetelor pulsau, sfârcurile celor două rotunjimi spărgeau mătasea… în căutarea unei mângâieri, iar buzele-i deveniseră arsură. Era o flacără … ce nu arsese niciodată. Nicicând nu simţise că ea este o jumătate dintr-un întreg… dar acum o durea această dorinţă.  Nu-şi aducea aminte de ce şi cum dar se trezise luându-l de mână şi trăgându-l după ea în casă!

Speriat … surprins şi poate neîncrezător în urma atâtor refuzuri, Gerard stătea mai mult în expectativă. Se lăsa sărutat, mângâiat devorat … dar era ca o felină … pregătită de atac dar atentă la  orice gest mai curajos  care ar fi speriat-o şi-ar fi dus la o retragere, ca de atâtea ori.

Mâinile lui desenau conturul trupului ei, neavând curajul unei atingeri. Se priveau trupurile lor valsau pe  o muzica magica, un vals din alte lumi, alintându-se, unduindu-se într-un tandru menuet al dorinţelor.

Abia când rochiţa ei căzu undeva pe podea peste cămaşa lui parcă într-o contopire tăcută, mâinile lui prinseră curaj atingând locuri al căror contur doar îl intuise.

O luptă surdă între două trupuri … care renăscuseră în clipe de tăceri şi gemete. Marga îi simţea respiraţia pe gâtul fin, fierbinţeala buzelor  lui îi ardea trupul, fruntea.... mâinile ar fi vrut să-l cuprindă dar îi era teamă ca totul să nu se consume prea repede. Pielea lor emana dragoste … şi ei se iubeau într-un ritm  molcom ...atât de profund. Se căutaseră, se găsiseră… acum se aşteptau, îşi doreau să se descopere în unicitatea aceluiaşi moment.

Fuseseră multe nopţi… şi de multe ori o tentase gândul de a-i accepta cererea în căsătorie dar pe lângă faptul că era un Don Juan notoriu, Margăi  nu-i surâdea ideea de a se stabili în Franţa. 

Îi promisese lumea, sferturi la picioare şi nu glumea căci fiu de diplomaţi, Gerard, provenea dintr-o familie de renume a Franţei. Undeva în arborele său genealogic se regăseau nume celebre prin venele cărora curgea sânge albastru. Înrudiţi prin legături de sânge şi cu alte actuale case regale, Gerard nu făcea niciodată caz de originile sale.

Marga zâmbea parcă auzindu-l cum îi explica el... că ea e singura femeie pe care-a iubit-o … o iubeşte şi cu sufletul, nu numai cu trupul. Îi argumentase în versuri că doar ea  e singura care l-ar aduna de pe

drumuri, pentru liniştea lui şi a părinţilor lui care ţineau foarte mult  la ea. Când ea îl tempera  spunându-i că da, era atrasă de el… cine n-ar fi fost dar că… el îi jura  că o iubeşte atât de mult cât pentru amândoi şi că se mulţumeşte cu atât.

Treptat, treptat Marga după revenirea în ţară pusese distanţă între ei, dar el cum prindea un week-end mai liber, cum se înfiinţa la uşa ei. Vizitele încetaseră atunci când în viaţa ei apăruse Paul… dar telefoanele nu, nici mail-urile, nici offlin-urile… cu declaraţii care de care mai tandre.

De cum simţise că relaţia ei cu Paul fusese doar o boare de vânt… imediat şi ca din întâmplare se ivise o delegaţie în România. Şi iarăşi se înfiinţase la uşa ei cu nelipsiţii trandafiri galbeni.

Revenise week-end-ul următor cu două bilete la munte în buzunar,  apoi o minivacanţă la mare şi iarăşi încet, încet se reapropiaseră. Acum de câteva luni, nu mai venise dar continua să-i scrie, să o sune. Marga îi ceruse iarăşi timp şi spaţiu iar el docil se conforma.

Nu ştia dacă cineva o va mai iubi vreodată ca Gerard, nu ştia dacă va mai reuşi cineva s-o facă să se simtă femeie, să gângurească de plăcere dar nu putea să se mintă. Fusese… era plăcere carnală, plăcerea de a fi însoţită de un bărbat frumos care atrăgea privirile… dar peste ani… ce şi cum va fi?!

Oare lipsa acelui sentiment, pe care doar la vederea lui Victor îl trăia, a acelui fior care-i făcea ca palmele să-i transpire instantaneu de emoţie iar  cuvintele să-i dispară subit din minte… nu îi va îndepărta transformându-i în două marionete legate de nişte banale verighete ascunse în umbra unui certificat de căsătorie care-i va apăsa ca o piatră de povară.

Nu-şi dorea aşa zisa singurătate în doi… o prefera pe cea de acum!

(va urma)