Femeia în albastru (9)

De voie, de nevoie petrecu destul timp cu Victor şi cum amândoi păreau a fi singuri prin Bucureşti, invitaţia la film, la cină  fuseseră inevitabile şi chiar plăcute. 

Şi tot aşa până într-o primă seară când, ca de obicei  o conducea spre hotel după ce savuraseră un frumos film de dragoste. Un film vechi… cu actori celebri... o distribuţie cu multe stele.  Se priviseră mai mult pe furiş aproape tot drumul spre hotel discutând banalităţi până ce mâinile li se atinseră, involuntar. 

- Scuze, murmură el. Ai mâinile reci, ţi-e frig?

- Nu… e doar trecerea din sala de cinema, afară… dar îmi revin. Sau… cum spuneam copil fiind … ”mi-s sinceră”.

Atunci privirile lor mărturisiră ceea ce cuvintele ignorau şi gurile lor fremătând se pierdură în candoarea unui sărut… timid, şoptit şi în cele din urmă pasional. Ştiau amândoi ce va urma, de aceea şi săriră peste banalitatea întrebării „vrei să intri”?

Totul fusese firesc, o femeie... un bărbat, se iubiseră simplu şi frumos, el dovedindu-se a fi un amant perfect… iar ea încercând cumva să suplinească lipsa împlinirii sufleteşti de acasă, unde convieţuia într-o tristă mezalianţă.

Acum peste ani regreta  că lucrurile nu se terminaseră prea bine între ea şi Victor… şi se urâse multă vreme pentru meschinăria ei. Doar avusese profesor bun, în Camil. Cu nimic nu fusese mai bună ca el … iar Victor, chiar nu meritase să fie tratat aşa.

Angela ridică privirea. În tocul uşii stătea tatăl ei:

- Am crezut că te-a luat somnul. Hai... şi-om mânca!

 Se ridică lăsând acolo pe pat fila pe care timpul ei încrustase numele lui Victor. Acum era acasă şi pe masă abureau bucate pregătite de mâna mamei.

Mâncară în linişte cum obişnuiau încă din vremea copilăriei. Era atât de emoţionată că abia ciuguli din îmbelşugată masă. Erau de toate acolo, dar mai ales erau ... ei, părinţii ei. 

Pe sub baticul mamei, firele albe se înmulţiseră. Mai alb era şi tatăl ei. Riduri noi brăzdau chipurile celor dragi. 

Tresări când observă un tremur al mâinilor tatălui ei. Îl observase şi-n grajd dar îl pusese pe seama emoţiei… dar iată, se repeta. Nu îndrăzni să întrebe nimic… doar aşteptă. Da, tremurul persista.

Se ridică dând să-şi ajute mama la strânsul mesei.

- Stai acolo, de mai vorbeşte cu tatu-tău. Că de când ai sunat, tot priveşte de-a lungul drumului.

Angela zâmbi timid şi-şi puse mâna peste mâna muncită a tatălui ei. Le simţi tremurul sub palma ei. Se priviră şi-n acea clipă îşi dădu seama că părinţii ei ştiu. 

Ochii i se umplură de lacrimi iar cuvintele îşi căutau cu disperare rostirea, le simţea îngenuncheate şi mult prea sterpe ca să poată alina  durerea citită în ochii tatălui.

Nu, nu era reproş… nu asta citise în ochii lui… ci multă neputinţă. Asta simţea şi ea.

Aşteptă ca mama ei să ia loc la masă şi apucându-i pe amândoi de mână spuse simplu:

- Iertaţi-mă!... că v-am minţit, că…

- D-apoi fata noastră, grăi tatăl ei calm dar vizibil emoţionat. Tu ai ales un drum şi noi ne-am ţinut departe de tine, deşi de multe ori am simţit că ceva nu-i bine. Şi te-am crezut pe cuvânt… şi pe tine şi pe soru-ta că ştiam ce-am crescut… şi uşor nu ne-o fost aşa să ştii, ... cum nu ţi-o fost nici ţie... văd eu în ochii tăi dar, oare mai putem întoarce timpul? Atunci la ce bun să mai descoasem ceva ce trecu? Cine greşeşte plăteşte… iar tu ai plătit fata mea… grea plată… ani nu bani. N-are rost să mai lungim discuţia… eu aşa gândesc, încheie tatăl ei, ridicându-se de la masă pentru a mai da o raită pe la animale.

Doar linişte şi paşii grei ai tatălui, apăsând cu greutate pe bătrâna duşumea… atât se mai auzea în micuţa odăiţă. 

Rămase singure, cele două femei, mamă şi fiică doar se priveau. 

- A fost cam supărat pe tine… şi eu am fost şi mai sunt, drept să-ţi spui. Cum să ajungi până acolo mamă? Nu te-ai gândit la tine… la noi? Off ! Probabil tatu-tău n-o să-ţi spună niciodată… dar să ştii că eu am vrut să vin la închisoare… el nu m-o lăsat. Am vrut să mă conving cu ochii mei,  mamă. Şi tare ne-o mai durut pe amândoi. Când ne-o sunat doamna avocată că ieşi mai devreme, am crezut că murim şi înviem până te-am auzit la telefon. Numai părinte să nu fii!

Angela tăcea… ce-ar fi putut spune ca să curme durerea femeii din faţa sa, a celei ce-i dăduse viaţă?! 

Realiza încă o dată că orbită de necazurile ei fusese monstruos de egoistă, lăsându-şi părinţii pe dinafară. Crezuse că astfel îi proteja de durere… dar descoperea acum că rana ce le-o cauzase era dublă şi se pare mult mai adâncă. Sperase ca fiind atât de departe de locurile natale, aceştia să nu fi aflat.Dar nu fusese după voia ei.

- Ne-o fost greu şi nouă… dar ne-am rugat mult pentru tine, mamă. Am zis că măcar aşa te putem şi noi ajuta.  Ce altceva puteam face când tatu-tău i-o promis Măriucăi că nu venim la tine? Grea năpastă ... dar gata, că trecu. Iaca ne-a ajutat Bunul să ieşim cu bine din ăst năcaz şi cred că ţi-o fost lecţie… mai lecţie ca toate cele învăţate prin şcoli.

- Mi-a fost…și n-am vrut să suferiţi de asta n-am vrut să ştiţi… şi… mi-e ruşine de ruşinea ce v-am provocat-o. Ştiam cum e lumea…

- Lasă lumea cu-ale ei, fata mea. Ea vorbeşte vrute şi nevrute…  da' cine-i cată ei, auzi Angela glasul tatălui ei revenit în casă. Iaca tot despre asta discutaţi? Gata femeie… nu mai bate apa-n piuă. 

- Nu mai bat… vorbeam şi eu cu fata.

Seara continuă în linişte discutând despre câte în lună şi-n stele. Era primăvară şi-ncepeau treburile câmpului. Îi plăcea să-i asculte povestind, contrazicându-se. Mama, povestea  pierzându-se în amănunte … sărind de una la alta… iar tatăl său o tempera, ca de obicei. 

N-avuseseră o viaţă uşoară dar se iubiseră şi asta încă se vedea. Ar fi stat ea mai mult de vorbă cu mama care era mai vorbăreaţă… despre multe altele, în primul rând despre tremurul mâinilor tatălui…dar era timp şi a doua zi îşi spuse ea în timp ce se închina de culcare.
Îşi propusese să stea doar două zile acasă dar nici nu simţi când trecu săptămâna. Coborâse deseori pe valea râului, bântuind prin poienile copilăriei. Stătea ceasuri întregi, ascultând susurul lin al acestuia şi privind bătrânii copaci renăscând. Acolo, doar acolo, parcă nimic nu se schimbase căci satul îmbătrânise în acest răstimp. Ici acolo se mai construia câte o casă… se mai năştea câte un copil dar era linişte. Mai aglomerat era în cimitir şi pământul… era tot mai des răvăşit. 

Acolo se mutase în linişte aşa cum trăise şi bătrânul ei învăţător. Nici fierar nu mai avea satul căci moş Pandele plecase şi el acolo unde potcoavele erau veşnice. Cu toţi feciorii mutaţi pe la oraş nu mai avusese cui să predea meşteşugul şi acum toate rugineau în tăcere.

Din cei de seama ei doar unul mai era în sat. Se făcuse poştaş şi se întorsese acasă. Cu obrajii rumeni de soare şi parcă mai îmbătrânit de traiul greu şi cei patru copii de ţinut prin şcoli trecea zilnic prin porţile oamenilor dându-le bineţe sau ziua bună în funcţie de cum sosea poşta.

Îi fu dragă revederea, Angelei şi stătu într-una din zile vreme de mai bine de-un ceas la poveşti şi amintiri.

Îşi aerisise sufletul, acasă şi-l periase adunând scamă cu scamă multe din greutăţile ce i-l apăsau. „Făcuse loc pentru altele” îşi spuse ea privind pe geamul trenului ce-o întorcea în  oraşul vieţii ei, cum îl numise cândva.

Acelaşi zumzet şi aceeaşi agitaţie… aici oamenii se grăbeau să trăiască. Îşi luă în primire camera şi-şi recuperă din magazia hotelului cele câteva cutii pe care le lăsase spre păstrare. Atât îi rămăsese din anii de convieţuire… câteva cutii. 

Răsfoi agenda privind la numele înscrise acolo. De mulţi putea vorbi liniştită la timpul trecut. Nu, nu pentru că ar fi murit… habar n-avea şi nici n-o interesa dar ştia că n-ar fi ajutat-o nici c-un deget aşa că-i tăie şi ea c-o linie din vechea agendă.

Se opri în dreptul unui chenar desenat probabil într-un moment de nervozitate căci era destul de accentuat. Cecilia… şi-un număr de mobil. Una din multele cuceriri ale lui Camil… şi nu era singura ale cărei date le avea notate prin agende graţie bunăvoinţei altora.

Răvăşi în tăcere, filă cu filă poposind asupra unor notiţe sau privindu-le cu nedumerire pe altele. Îşi transcrise câteva nume cu telefoanele aferente şi punând un semn unde rămăsese îşi mută atenţia asupra unuia din ziarele cumpărate la coborârea în gară.

Cercetă cu răbdare anunţurile marcându-şi vreo câteva. Dădu câteva telefoane mai mult pentru a prospecta piaţa.  

Se opri brusc, parcă sufocată de toate şi-şi sună prietena:

- Salutare, Ada.

- Hei… revenişi? 

- Da şi am o stare nebună. Aş împuşca pe cineva… dar nu se oferă nimeni, glumi ea, încercând să mascheze depresia ce-o cuprindea.

- Angela, pot să te sun eu peste o oră? Tocmai intru la clasă… vorbim atunci?

- Da. Scuze… nici nu m-am uitat la ceas… nici nu m-am gândit. Fugi, vorbim când termini… dacă nu, e bine şi mâine… n-aveam nimic urgent.

Ce rost avea să-i mai spună că voia să iasă din camera de hotel… că nu-şi dorea să fie singură.

Privi disperată telefonul. Pe cine să mai sune? Ada, sora ei şi părinţii… erau singurele numere, atât cuprindea agenda ei. Toţi atât de apropiaţi… şi totuşi atât departe.

Trecând prin dreptul oglinzii se opri vreme de câteva secunde privindu-se. Era singură şi speriată de singurătatea ei. 

Desfăcu fermoarul genţii de voiaj şi-şi trase de acolo costumul de blugi. Mai răvăşi un pic căutându-şi şapca. Îşi strânse părul tuflind peste el bătrâna şapca şi aşa echipată coborî. Salută în grabă şi mai mult alergând, de parcă era aşteptată şi întârziase, ieşi în stradă.

Se plimbă sau mai bine spus rătăci prin micul orăşel. Nu se schimbase prea mult şi nu în bine. Bătrânul Teatru era încă în reconsolidare. Şi uitase de când fuseseră începute lucrările şi probabil nu urmau a fi terminate prea curând căci schelele ruginiseră şi ele de atâta aşteptare. 

Limbile ceasului ce altă dată anunţa ora exactă acum o priveau cu lehamite. Şi el îşi pierduse rostul  ăn aceas stagnare.  

Era destul de târziu când intră într-un fast-food. De când părăsise închisoarea îşi dorise să mănânce un hamburger şi o îngheţată. Acum, stătea cu tava în mână în căutarea unui loc la o masă. Nu se aşteptase să fie aşa de aglomerat.