duminică, 27 mai 2012
Un petec de cer (51)
Iarina urcă scările zâmbind.
Prin minte i se perindau întâmplările acelei seri. Totul cu o viteza uimitoare,
totul mult prea amețitor ca ea să aibă prea multe de spus. Își aminti de micuța
Dorothea și uraganul ce-o luase pe sus aruncând-o într-o altă lume. Oare exista
pentru fiecare un Oraș de Smarald?!
Cu toată febra evenimentelor
uitase să-l mai considere pe Grig fostul
soț al Ninei, și-i plăcuse cum se așternuseră clipele între ei. Se rușinase
pentru refuzurile ei repetate și stingherită așteptase reproșuri care nu mai
veniseră, drept pentru care îi mulțumi
în gând. Găsise în schimb un om deschis cu o privire caldă... un om iubit și
adorat de ai lui și-și permisese să-l privească să-l simtă.
Ziua de duminică îi aducea
emoții dar nu simțea nevoia să le împărtășească nimănui. Nu voia să se lase
influență de nimeni așa că tăcu.
La vederea Iarinei, Darius se
domoli brusc, ascunzându-se după fusta Adelaidei. Îl tenta cadoul cu care
Iarina se apropia de el dar ar fi vrut s-o facă mama lui pentru el.
-
L-ai intimidat
până și pe Darius, Iarina. Ești superbă! rosti Adelaida gândul admirativ al
tuturor. Hai, Darius... ea e Iarina.
Un prânz servit într-o familie
unită, ca și a ei. Oameni care se iubeau, care se completau, care-și zâmbeau cu
sufletul. Nu-i fu deloc greu să se integreze și în scurt timp deveni chiar
preferata lui Darius care și-o adjudecă spre încântarea tuturor ca pe premiul
binemeritat pentru cumințenie. Scânci mofturos când mama îi explică că era ora
de culcare și acceptă să meargă doar cu condiția ca Iarina să-l însoțească și
ea.
-
E clar poți
să-ți bifezi în carnețel, Darius e deja topit după tine și am impresia că mai
avem un bărbat în familie care simte același lucru, rosti Adelaida pe când
închideau ușa la camera micuțului care picase doborât de toată agitația
jocului.
Iarina roși ca o adolescentă,
aproape șocată de franchețea Adelaidei. Ar fi negat sau ar fi spus ceva dar ar
fi fost o minciună, îi plăcea modul în care Grig o învăluia cu privirea.
Dada se întrecuse pe ea servindu-le numai
bunătăți, așa că acum stăteau cu toții pe canapea savurând o cafea așteptând să
treacă senzația aceea de prea plin, căci de voie de nevoie gustaseră din toate
și acum se resimțeau.
-
Totul a fost
minunat. M-am simțit ca acasă.
-
Asta ne-am și
dorit, Iarina. Și-mi permit să te tutuiesc, ba chiar te tog să-mi spui Medeea
sau Dada cum m-a numit fratele meu și cum îmi spun astăzi mai toți.
-
Medeea un nume
superb.
-
Un nume cu
poveste, probabil, ca și al tău.
-
Dacă o are eu
nu i-o știu dar mi-ar face plăcere s-o aflu pe a dumneavoastră.
-
Pe a mea, nu?
-
Pe a numelui
tău, Dada, corect.
-
Grig dacă nu
ești atent, ți-o fură mama pe Iarina, dar nu-i nimic esențial e că rămâne în
famile.
-
Scuz-o te rog
pe fiica mea. Nici n-ai zice că-i adult dacă n-ar avea un pruncuț. E tare
zvăpăiată în exprimare și desori mult prea directă, o admonestă Dada.
-
Îmi plac
oamenii efervescenți, au ropotul ploii și agerimea razei de soare care trece
pârjolind cu viteza luminii. Ador spontaneitatea și-s sigură că-n mintea lor
nu-i loc de minciună... sunt prea șuvoi ca să aibă vreme de cântăriri și
ajustări.
-
M-am
emoționat, Iarina. Nici chiar tu unchiule cu toată poezia ta nu m-ai descris
așa de frumos, niciodată. Știi Iarina, doar tata îmi mai spunea ... că-s precum
elicea unui avion... sau tirbușonul care scoate dopuri. Era haios tata, l-ai fi
plăcut.
Printre clinchet de pahare și
multe alte glume timpul trecu necronometrat de nimeni, astfel că aruncându-și
ochii întâmplător pe ceas, Iarina sări ca arsă.
-
Nu pot să cred
cât de mult am profitat de ospitalitate voastră.
-
Plăcerea a
fost de partea noastră, Iarina veni replica gazdei care-și susținu zicerea
printr-un zâmbet mare. Cine și ce treabă are cu ceasul?!
Se despărțiră după ce mai
descântară alte câteva zeci de minute în holul reședinței și Iarina oftă la
despărțire.
-
Chiar m-am
simțit minunat! Mulțumesc pentru tot.
-
Atunci
promite-mi că vei mai veni.
-
Cu siguranță,
mama, am eu grijă să se mai întâmple, replică Adelaida în locul Iarinei.
Pășeau agale pe trotuarele
înzăpezite pe niște cărări șerpuite astfel de de câteva ori se apropiaseră unul
de altul destul de mult. Cum peticele de trotuar neacoperite de zăpăadă mai mult încurcau, Iarina se dezechilibră de
câteva ori astfel că nu protestă când Grig o apucă decis de mână. Îi simțea
căldura palmei prin mănușă și după o
vreme chiar se bucură în tăcere de ea.
-
Hai, să mergem
la un film!
-
Poftim? îl privi
Iarina contrariată.
-
Spun prostii.
-
Chiar n-am
înțeles, ce-ai spus. Poți repeta?
-
Ce-am spus sau
ce gândesc?
-
Sunt lucruri
diferite?
-
Sunt. Vreau un
timp doar al meu, un timp în care să nu te împart cu nimeni... și de aceea mă
foloseam de-o invitație la film. Penibil pretext, nu?
-
Mă îndoiesc
c-am găsi un cinema în care să fim doar noi doi, zâmbi Iarina.
-
La mine acasă?!
-
Bine, fie!
veni replica Iarina spre marea uimire a lui Grig care bulversat se fâstâci ca
un puștan.
Se oprise și se uita pironit în
ochii ei încercând să-și dea seama daca aceasta glumise sau nu.
-
S-au terminat
biletele? Nu-i nimic, o lăsăm pe altă dată, spuse Iarina observându-i
nedumerirea.
-
Habar n-am
când glumești și când vorbești serios.
-
Aș putea spune
același lucru.
-
Eu am vorbit
serios, se dezvinovați el.
-
Și eu am
răspuns, la fel de serios. Poate fesul meu copilăresc te-a dus în eroare,
continuă aceasta izbucnind în râs.
O adevărată descătușare acest
râs molipsitor căruia nu întârzie și el să i se alăture. Râdeau cu poftă, cu
sete... cu bucuria râsului ce scutura umerii de povara tăcerilor și umbrele
nerostirilor. Abia când Iarina își sterse lacrima ivită în colțul ochiului,
Grig privi în jurul lui. Uitaseră cu totul de trecători de înserarea ce se
așternea, se priveau râzând așa cum o făcuseră minute bune în tăcere, dar mereu
cu plăcerea regăsirii în priviri.
Un hohot de râs, reuși să-i
apropie la mai mult de-o strângere de mână.
Seara continuă cu o comedie la
fel de strașnică și doar datorită ei Iarina trecu peste fâstâceala resimțită
odată deschisă ușa casei acestuia. Și el se intimidase, păreau doi adolescenți
care se vizitau fără știrea părinților.
El se simțea jenat că-l luase
gura pe dinainte invitând-o fără a avea nimic pregătit, ea se mustra în gând că
acceptase prea ușor.
-
E frumos
biroul tău. Pare locul cel mai acasă din toată casa.
-
Recunosc e
singurul care mă reprezintă în totalitate. Vreau de mult să renovez întreaga
locuință dar mi-s prea comod și țin la tabieturile mele... de om bătrân. Orice
tulburare ar fi o catastrofă și-n fiecare an spun, vara următoare va fi mai
mult timp.
-
Nici mie nu-mi
sunt plăcute astfel de reorganizări. De fapt mă tem de demaraj... pe urmă sunt
atât de încântată că abia aștept produsul finit.
-
Probabil voi
chema o firmă de specialitate, o voi lăsa pe Dada șef de șantier... nu știu,
s-ajungem până la vară.
Iarina tăcu privind în jurul ei
și gândindu-se la Nina, recunoștea aroganța ei în decorarea interiorului. Era
opulență, masivitate... și totuși tot ansamblul îi sugera nevoia de
stabilitate. Oare ce le deosebea și totuși le asemăna era sentimentul
dezrădăcinării?! O umbră de fragilitatea țipa din anumite unghiuri ale
încăperii, o fragilitate pe care n-ar fi bănuit-o în femeia care-i demontase
mitul iubirii veșnice.
Iarina se ridică să plece și
Grig îi urmă exemplul.
-
O să iau un
taxi. E ridicol să mai faci drumul doar ca să mai mergem o bucată de drum în
aceeași mașină.
-
În primul rând
n-aș concepe să nu te conduc și-n al doilea rând nu uita că Dada mi-a trasat ca
sarcină predarea ta în cele mai bune condiții.
-
Și totuși...
-
Nu, Iarina.
-
Cum vrei, capitulă
ea.
Spre norocul lor dădură peste
cel mai vorbăreț șofer de taxi care completă cu osârdie fiecare punct pe
dreapta tăcerii ce se așternuse între ei.
-
De ce ai dat drumul mașinii, întreba mirată observând gestul lui
-
Pentru că sunt
năuc de cap și-ncă o cursă cu el m-ar fi asasinat N-am văzut șofer atât de
vorbăreț.
-
E drept, dar
era simpatic în felul lui.
-
Mă-ntorc pe
jos. Până la urmă nici nu stăm atât de departe unul de altul.
-
E totuși
iarnă, noapte...
-
E noaptea unei
zile superbe, Iarina, ce-a trecut nedrept de repede. Oare va mai fi una la fel?
-
Nicio zi nu
seamănă cu alta.
-
Știu... mai
ales când sunt în ani diferiți, zâmbi el. Va trebui să mai aștept încă unul?
-
Pentru ce?
surâse ea.
-
Pentru tine,
spuse el apropiindu-se de ea pentru a face loc unui vecin grăbit să intre în
scara blocului.
-
Trebuia să fi
urcat. Doar puștanii stau de vorbă în fața blocului.
-
Se și sărută,
zâmbi el, fără a face niciun gest deși îi simțea aburii respirației atingându-i
buzele.
-
Asta fac doar
puștanii! preciză Iarina dându-se doi pași în spate pentru a-l scuti de
tentație. Noapte bună, Grig, mulțumesc pentru această zi... minunată.
-
Noapte bună,
Iarina. Și săptămâna viitoare sunt zile care-și așteaptă rândul la a fi
minunate.
-
Cu siguranță,
îi zâmbi Iarina din vârful treptelor.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu