Un petec de cer (47)

Ziua trecu neașteptat de repede. Iarina parcă întinerise. Nu-i plăcea să vorbească despre  ea și Diana îi respectă dorința.

-         Mă bucur să constat că te-ai întors mult schimbată.

-         Până la urmă tot răul a fost spre bine, spuse Iarina, terminând paharul cu bere, spre surpriza Dianei care nu reușise s-o convingă în niciuna dintre zile măcar să-și înmoaie buzele într-unul.

De Jeff nu se împiedicase pe  nicăieri. Nici la prânz, nu-și făcuse apariția.

Abia la masa de seară îl zări la masa obișnuită alături de-o domnișoară platinată, cu forme apetisante. Le salută discret și Iarina îi răspunse la fel.

-         Asta-i dobitoc sau ce?! Păcat, chiar îmi plăcea de el.

-         Chiar e un tip de treabă, Diana.

-         Mda... observ câtă treabă are. 

-         De ce? A fost cinstit cu mine... Mai cinstit ca tine, dacă mă pot exprima așa.

-         M-am implicat degeaba. N-a meritat încrederea mea. Încep oare să mă înșel în privința oamenilor?!

Ultima zi o găsi singură în balcon privind răsăritul care nu i se mai păru la fel de magic. Înfofolită în pătură se bucură de liniștea din jur. Era mult deasupra celor câțiva rătăciți de pe plajă. Îi despărțeau nouă etaje. Nici cerul nu mai avea seninătatea zilei precedente. Ea ar fi plecat acasă din această dimineață dar  Diana nu se grăbea. Protestase căci serviciul ei începea la opt jumătate și trebuia să fie la cabinet cu cel puțin o jumătate de oră înaintea doctoriței. Noroc că-și lăsase totul pregătit, halatul călcat.

-         Mai facem și noi ceva plajă. N-am cumpărat nimic... promit să plecăm la timp.

Plajă prea multă nu făcuseră, mai mult rătăciseră prin magazine, cumpărând fleacuri pentru cei de acasă.

-         Aveți un plic la recepție. Vi l-a lăsat un domn.

-         Un domn? sări Diana curioasă. Mmmm...

-         Mulțumesc, luă plicul Iarina și cu el în mână se-ndreptă spre lift. Intui imediat că-i de la Jeff și conținea poze.

-         Vrei să mor? Poate e o bombă, măcar uită-te în el.

-         Aici în hol?

-         Nu... să mergem pe Lună, o tachină aceasta.

-         Poftim! îi răsfiră Iarina câteva  fotografii. Sunt cu răsăritul de ieri dimineață...  de la Jeff. Oare ce cameră are? Ar trebui să merg să-i mulțumesc.

-         Nu te obosi, mai mult ca sigur  a plecat, ca un nesimțit, fără să-și ia la revedere... . Am simțit că e ciudat, dar chiar l-am simțit atras de tine.  Vă stătea bine împreună. Nu-mi spună că n-ai măcar o notă de la el în plic?

-         Am, răspunse Iarina ridicând colțul unei hârtii  și roșind pentru că nu știa cum să procedeze.

-         Nu te impacienta, e doar a ta, nu trebuie s-o împărtășești cu mine, decât dacă vei avea nevoie de consiliere, vreodată.

”Un ciudat și o ciudată... privind același răsărit”, murmură ea în vreme ce trântită pe pat studia cu luare aminte fotografiile.

Erau și destule cu ea, unele de care habar n-avusese. Se privi pășind prin apă, cu pantalonii îndoiți și adidașii în mână... atât de concentrată că nici nu observase c-o fotografiase. O distră cea în care el o surprinsese cu mustăți de la laptele băut. Regăsi și momentul în care  privirea ei se agățase de aripa pescărușului. Amintiri frumoase își spuse adunându-le la loc în plic. Abia acum despături și hârtia pe care se zăreau așternute câteva rânduri:

”Iartă-mă,

poate era mai elegant un la revedere spus personal, un mulțumesc... dar mi-a fost teamă că nu voi putea pleca fără un număr de telefon, fără o noapte de iubire. Mi-e complicată existența în acest moment și simt că tu mi-ai fi complicat-o și mai mult. Am vrut doar o aventură, te-ai dovedit prea specială... nimfa mea cu umbre triste în privire. Îmi place să las destinul să se joace cu mine, uneori... și-n cazul tău, asta aleg. Rămas bun, Iarina.

Jeff.”

”Dacă...” gândi Iarina, împachetând coala și punând-o în poșetă. Alături de fotografii. Pleca mai bogată c-un om.

Acasă o aștepta întâlnirea c-un alt om, unul la refuzase să se gândească... străinul cu pleoape de ceară... era fericită avea mai puțin cu o  umbră în sufletul ei.

 ***

Grig privi ceasul. Se agita ca un adolescent. O sunase pe la prânz și stabiliră să se vadă la un suc câteva minute. Atât obținuse.

Îi cumpărase flori și acum se foia cu ele în mână neștiind dacă să intre sau să ignore stropii de ploaie și s-o aștepte în față.

Optă pentru un loc la masă, oricum ajunsese mult prea devreme de ora stabilită. Alese o măsuță mai izolată dar după ce se așeză realiză că nu vedea ușa de intrare, așa că se mută la alta.

Scosese volumul pe masă și ca să-și tempereze nerăbdarea începu să recitească cuvintele scrise de prietenul său cel care-i prefațase volumul.

-         Bună seară. Scuze pentru întârziere, auzi el în spatele lui și se ridică curentat.

-         Bună seară, îi trase el scaunul.

-         Da, vă laudă... și sunt pe merit. Sunt poeme frumoase.

-         Exagerează ca orice prieten, Iarina. Eu sunt Grig. Și ne putem tutui... doar suntem cunoștințe vechi, zâmbi el.

-         Aș prefera să nu-mi mai amintiți. Ne-am întâlnit mereu doar în posturi incomode, mie. Nu m-aș mira ca și-n seara aceasta să mă fac de râs, Grig... îi accentuă ea numele, răspunzând astfel cererii lui.

-         Comandăm... măcar un desert?

-         Bine.

-         Crezi în destin, Iarina? o întrebă el după o oarecare pauză în care apărură pe masă clătitele cu înghețată.

-         Într-o oarecare măsură. Până la urmă și noi ne influențăm destinul.

-         Cu siguranță. Sau măcar ni se lasă impresia c-o putem face. Straniu... o să-ți mărturisesc că nu te-am recunoscut deși mi-aduc bine aminte că m-au marcat profund prima întâlnire cu tine și chiar și cea de-a doua.

-         Probabil v-au întărit convingerea că-s nu numai nebună dar și ciudată.

-         Nuuu. Aveai o privire speriată... sacoșele acelea imense... chipul transfigurat... multă suferință. Probabil îndreptățită, căci n-am cunoscut om care să reușească să mintă cu ochii.

Iarina îl asculta bulversată. Ori tipul era un actor bun, ori într-adevăr nu știa nimic despre ea. Posibil ca Nina să nu-i fi povestit nimic? Alese să tacă. N-ar fi folosit nimănui să-nceapă s-o ponegrească pe Nina, să joace rolul femeii înșelate, trădate... aparțineau trecutului. Pusese punct, voia să rămână punct.

-         Dar nu mai contează... la bibliotecă am simțit alt om, un om liber, eliberat. Mă înșel?

-         Nici eu nu v-am recunoscut... te-am... lucrez în sănătate, intru în contact cu mulți oameni...și m-am gândit că probabil acolo ni s-au intersectat drumurile. Îmi cer scuze daca v-am... ți-am părut agasantă.

Câteva clipe se așternu iar tăcerea.  Iarina sorbea din paharul cu apă iar Grig alerga după ultima clătită prin farfurie.

-         N-am priceput aversiunea Ninei, față de tine și recunosc că nici a ta față de ea, dar cunoscând-o cât de cât...  cred că nu i-a fost greu să ajungă aici. E un om dificil... rău, mi se pare prea mult spus pentru a caracteriza faptul că alții au alt mod de a vedea viața.

Iarina clipi îngăduitoare deși simțea cum sângele îi invada fața iar gâtul i se usca în ciuda paharului de apă băut. Poate că el era nevinovat și la fel de stânjenit ca ea căuta un subiect de dialog, dar nu...  Nina.

-         De unde aveți numărul meu de telefon?

-         Poftim? Scuză-mă...  nu-s atât de idiot pe cât par, dar... să m-apuc să discut despre fosta nevastă la prima întâlnire... clar, sunt tâmpit. Scuze, mormăi el înroșindu-se ca un adolescent. De la sora mea... soțul ei a murit...

-         Condoleanțe.

-         Mulțumim. Acum aproape două luni... v-ați întâlnit în cabinet și colega dumneavoastră...

-         Soțul doamnei mi-a fost pacient?!

-         Nuuuuu. Mă intimidezi, Iarina... și uite ce prostii debitez... și după o mică pauză îi relată acesteia tot firul poveștii. În fine ți-am rămas dator cu acest volum de poezii, îi spuse el înmânându-i cartea, una din cele zece ediții speciale.

-         Nu trebuia să vă deranjați... cum v-am spus, am cumpărat-o din librărie la câteva zile după lansare.

-         O să mă văd nevoit să insist. Îmi doresc s-o ai.

-         De ce? pică întrebarea ei cu o franchețe dezarmantă.

Ieșiseră de câteva minute din local și pășeau unul lângă altul fără vreo direcție anume.

-         Nu știu, așa simt. Așa am simțit de mult...și-am retrăit sentimentul în minutele când te priveam  pe furiș ca un adolescent. Știi, de câteva ori n-ai știut că sunt acolo și te-am putut privi în voie. Ai liniștea nemărginirii în tine... ai... Mă privești nedumerită. Îți par nebun, probabil.

-         Nu...

-         N-ai fi foarte departe de adevăr, știi...

Iarina tăcu. Ciudat dar bărbatul din seara aceasta se străduia s-o impresioneze și nu reușea decât s-o intrige. Îl simțise altfel din poezii,  din tăcerile împletite între privirile lor muchiate cu câte un surâs. La prima bifurcație Iarina se opri.

-         Am mașina în parcare, arătă ea spre locul amintit. Pot să te las undeva?

-         Nu. Îmi va prinde bine drumul pe jos. Am la ce să mă gândesc, la toate gafele acestei seri. Am dat un spectacol de zile mari.

Surâse timid. Într-adevăr stinghereala trasase o încărcătură aparte acelei seri. Era și vina ei cu siguranță. Ridicase baricade solide, nelăsându-l să ajungă la ea. Nu putea face abstracție că în ciuda faptului că privea la fel, că  era același  străin cu pleoape de ceară și a fascinației resimțite... el era înainte de toate fostul soț al Ninei.

-          Cam cât să las să treacă, până să te mai sun? Cred că e nevoie de timp să poți uita. Pot să te mai sun, nu?

-         Da, murmură ea înduplecată de candoarea întrebării.

Se despărțiră strângându-și mâinile amical. O mână caldă, tandră și totuși bărbătească. Un fior cunoscut o cuprinse la atingerea dintre ei. Ciudat dar mâna ei se simțea... acasă, în mâna lui,  dacă putea spune așa. Își strânse volumul la piept mulțumindu-i încă o dată și se depărtă spre mașină.

Îi simțea privirea urmărind-o dar se abținu să se întoarcă, concentrându-se pe fiecare pas din teama de a nu se împiedica. Emoțiile ținute în frâu abia acum o ajungeau și simțea că volumul îi ardea palmele. Puterea de a fi calmă și rece astă seară i-o datora, straniu sau nu, Ninei. Mental o plasase undeva în fundal, în spatele lui bruind astfel fiecare încercare a lui de a se apropia.

Se urcă la volan și luă o înghițitură de apă înainte de a pleca. Se simțea deshidratată, dar peste toate se simțea murdară, josnică. Nina îi distrusese viața iar ea mergea cu nota de plată la Grig. Era cu ceva mai bună ca ea?! Ezită între a se întoarce dar strânse din ochi eliberând lacrimile ce-o încercau și-și văzu de drum. Era prea complicat ca să poată înțelege chiar și ea care avea toate datele problemei, darămite Grig...