Femeia în albastru (4)

Acum se plimba agale pe aleile oraşului, admirând castitatea acelei noi primăveri ce bătea la uşă înmugurind totul  până la cel din urmă  ram. 

Soarele nu  avea încă putere dar mângâia tandru, aurind totul.  O adiere firavă de vânt  mai învălătucea paşii tardivi ai gândurilor, dându-le impresia că mai pot zbura. Se opri câteva clipe pe o bancă. Era singură, doar ea cu ea şi mii de paşi ce-şi căutau potecă. Se bucură de mireasma primăverii şi făcându-şi curaj părăsi parcul.

Se opri în faţa unui salon intitulat simbolic "Fii o Evă"!.  Intră pe mâinile unei domnişoare abile  care o programă cu amabilitate la toate cele ce se impuneau pentru a fi o Evă cum invita panoul luminos ce străjuia intrarea. După câteva ore bune,  o brunetă veritabilă cu o piele lucind părăsea salonul. Toate tratamentele o relaxaseră şi-i dădură o altă aură astfel că doar vag mai amintea de persoana care dimineaţă  părăsea incinta unui penitenciar. 

Păşea sigură pe ea... zâmbind, decisă să lupte pentru viaţa ei.

Colindă apoi,  prin magazine probând cu plăcere. Ce bine era să încapă în tot ce-şi  alegea! Mereu avusese probleme cu kilogramele, de când se ştia fusese în veşnică dietă.

Revoltată pe soartă  în primele două luni, imediat după arestare, slăbise brusc şi enorm. Urmase depresia care-o împinsese la sinucidere. Se trezi dependentă de somnifere şi lanţul complicaţiilor în care se afunda cu cea mai  profundă inconştienţă ar fi dus-o în final în groapă dacă, pe lângă tratamentul psihiatric urmat n-ar fi intervenit doamna Maia… care după cum spunea cu vădită discreţie "n-am făcut nimic special, doar m-am străduit să ajung la tine, cu tine de mână!".  La ieşirea din închisoare, o condusese iar  în loc de rămas bun  îi spusese doar atât: "Să nu mai uiţi niciodată drumul spre tine! Dacă tu-l vei şti îl vor descoperi şi alţii! "

O ajutase atât mult această femeie specială c-un suflet minunat. O îndrumase spre şcoală.  !Înscrie-te la o altă facultate, master… ce doreşti, numai ocupă-ţi timpul şi mintea, cu ceva folositor!… Chiar de va fi să nu termini, nici nu contează!…" şi totuşi da, terminase în februarie îşi susţinuse lucrarea. 

Angela mulţumi frumos ieşind din ultimul magazin. Nu făcuse abuz… căci astăzi spre deosebire de altădată, cumpăra din necesitate… nu din snobismul altor timpuri. Drămuise fiecare leuţ întrucât erau bani trimişi de sora ei.

Oftă. Urma să se achite ea cumva, cândva. Avea nişte bani ai ei, într-un cont la o bancă în străinătate. Nu erau mulţi, fuseseră iniţial depuşi pentru un copil… copilul lor, pe care ea şi-l dorise cu disperare dar... nu şi Camil. Erau singurii pe care şi-i salvase de sechestru. Restul, tot tot ce avusese pe numele ei,  fusese confiscat, transformat în lichidităţi pentru acoperirea aşa ziselor daune. Şi mai avea banii de pe bijuteriile ce apucase să le ascundă la Ada. O rugase pe aceasta să le dea spre vânzare… pe toate… inclusiv verighetele cumpărate din Israel pentru nunta lor, pe care Camil  o tot amânase pretextând invariabila lipsă de timp.

Opri un taxi pentru că avea destule  bagaje dar  mai ales pentru că mersul pe tocuri după atâta timp nu-i mai era deloc la îndemână. După o altă jumătate de oră cobora în restaurantul hotelului pentru a servi cina.

În trecere se privi în oglinda mare din holul hotelului. Era plăcut ceea ce se zărea. O brunetă cu un păr lung, un păr uşor ondulat ce-i plutea liber pe spate. Taiorul mov cambrat pe talie lăsă să se întrevadă prin amplul decolteu un bust frumos. Slăbise mult dar se remodelase treptat datorită sutelor de exerciţii făcute cu regularitate.  Pantalonul lung şi negru,  dădea lungime piciorului fapt susţinut şi de pantoful superb cu tocul destul de înalt. Păşea sigură pe ea şi remarcă câteva din privirile celor ce se aflau deja în sală. Fu condusă la una din mese. 

Ciuguli ceva piept de pasăre la grătar şi salată. Sorbi şi puţin din vinul comandat. Îşi privi ceasul, ar fi mai băut o cafea dar renunţă căci nu voia o noapte albă. Se hotărî totuşi să comande o ciocolată caldă.

”Fie ce-o fi!”  şi-i făcu semn celui ce-o servise…. 

Fără voie privirea i se intersectă cu a unui domn situat la câteva mese de ea. Acesta o studia cu nonşalanţă de parcă privea spre un tablou expus. Realiză imediat că era vorba de domnul care-o salutase discret şi căruia îi răspunsese c-un salut aproape inexistent la ieşirea din lift. 

Fără să vrea zâmbi, întrebându-se dacă domnul o recunoscuse sau tocmai  această nedumerire era cauza insistenţei cu care o studia.

Se ridică şi se îndreptă spre toaletă. Voia să-şi refacă machiajul cum se exprimau divele, în realitate  voia să scape de stăruinţa privirii acestuia, care  drept e... o măgulea.

După câteva minute la revenirea la masă observă că Don Juanul ei tocmai se ridicase. O statură atletică, un bărbat la cel mult 45 de ani cu un mers frumos, îmbrăcat într-un costum de firmă, conchise ea comandându-şi  ciocolata caldă. O savură umbrită de un nou fum de ţigară în timp ce discret studia la rându-i cuplurile aflate la mesele din jur. 

Îi era bine astă-seară şi voia să se bucure de libertatea ei, lăsând problemele pe seama zilei de mâine.

Privi spre chelnerul care-şi făcea de lucru şi se ridică. Voia să se plimbe. Nu-i era somn şi nici n-avea chef să se închidă singură într-o cameră de hotel, indiferent cât de luxoasă era.

Trecu în ocol pe la coşul unei florărese ce stătea spăşită în holul hotelului şi privind spre trandafiri, privirea îi căzu pe singurul fir galben  în marea de roşu şi alb.

Dădu să scoată banii când auzi, o voce gravă venind din spatele ei:

- Bună seara, permiteţi-mi să vi-l ofer.

Se întoarse  nedumerită. În spatele ei bărbatul, cu părul uşor grizonat. O privea clar, deschis şi destul de decis să-i dăruiască acel trandafir, o siguranţă ce-i dădea încredere şi o intimida astfel că  acceptă, aprobând din cap.

- Mulţumesc, bâigui  Angela Pentru trandafir...

Stăteau amândoi în hol privindu-se. 

Florăreasa se depărtase discret, nu înainte de a-i face cu ochiul Angelei, care observându-i gestul izbucni în râs.  Râse cu poftă, câteva secunde şi cum avea un râs frumos, molipsitor bărbatul de lângă ea zâmbi încântat.

- Râsul vă luminează chipul. Parcă sunteţi mult mai relaxată. Mi-era teamă că v-am ofensat cu îndrăzneala gestului meu. 

Angela se simţea într-adevăr relaxată. Era ceva în privirea bărbatului care-i era familiar, doar accentul i se părea un pic straniu deşi rostirea îi era perfect româneşte.

- O floare nu poate ofensa… cred, pe nimeni.

- Mă bucură acest răspuns. De ce galben? întrebă el privind-o cu aceeaşi seninătate debordantă.

Angela îl privi mirată. Era un amalgam, bărbatul din faţa ei. O inocenţă de copil, un zâmbet de aventurier, un timbru plăcut şi multă eleganţă... mistică combinaţie.

- Scuze… aţi spus ceva?!

- Se pare că pentru o clipă v-am pierdut. 

- De ce galben?! Asta m-aţi întrebat... ? reveni Angela asupra întrebării lui.

- Era doar o curiozitate. Albul, roşul… sunt favoritele, de regulă.

- Era singurul… şi mi s-a părut stingher, poate ușor intimidat de ceilalţi. Acum suntem doi, continuă ea mai mult ca pentru ea.

Stăteau de vorbă în holul hotelului ca două cunoştinţe vechi ea şi acest străin despre care nu-i era încă prea clar dacă voia s-o agaţe sau… era ultimul romantic al acestui secol.

Simţea că se înroşea şi ca să scape de fâstâceala ce punea stăpânire iremediabil pe ea, ochii i se opriră pe fotoliile din hol unde pe măsuţa de sticlă trona o scrumieră. Salvarea ei, da... avea nevoie de o ţigară. Avea senzaţia că o ajuta să gândească. Voia să se ascundă în spatele cortinei de fum sperând ca protejată de acesta să descifreze intenţiile bărbatului din faţa sa. El sesizându-i privirea o pofti galant să ia loc. Amabil şi atent o întrebă dacă să-i comande ceva de la bar. Refuză politicos şi-şi scoase pachetul de ţigări.

- Serviţi-vă îl pofti ea pe acesta indicându-i pachetul de ţigări, în timp ce ea deja elibera primul fum de ţigară şi odată cu el şi parţial din emoţiile ce-o încercau.

- Nu, mulţumesc am douăzeci de ani de când n-am mai fumat. Din ultimul an de facultate.

- Atunci îmi cer scuze, spuse Angela şi dădu a stinge ţigara.

- Nu, vă rog nu-i problemă… a trecut demult tentaţia… o opri acesta, zâmbind. 

Ea tăcu privind spre ceasul de la mână. Se simţea studiată şi conştientă de feminitatea-i sporită de aroma senzuală dar discretă a parfumului îşi vedea liniştită de ţigara sa. Unduirea fumului eliberat prin freamătul uşor al buzele sale cărnoase ascundea sute şi mii de amintiri. 

Aşa fusese viaţa ei… un banal fum de ţigară.

Zâmbi fugar. Aseară pe vremea aceasta îşi strângea bruma de bulendre şi cele câteva fotografii a celor dragi. Femeia aceea murise, o alta elegantă şi mult întinerită îi luase locul, numai sufletul era acelaşi şi amintirile. Îşi privi mâinile… cine ar fi crezut că vor mai fi aşa îngrijite, parfumate. Şi-i plăceau… şi prezenţa bărbatului îi plăcea. Şi el avea mâini superbe, cu degete prelungi, o manichiură îngrijită. Parfumul lui o încântare, o topise... adorase mereu parfumurile bărbăteşti.