Vitraliu stingher (12)

De ce mereu o urmărise umbra acestui bărbat, nu-şi putea explica. „Ce resorturi nebănuite declanşa amintirea lui, de ce o înfiora prezenţa lui, el?”…doar şiruri de întrebări care-o năuceau.

Discret privirea îi poposi pe mâinile lui Victor, ce manevrau cu abilitate volanul. Frumoase mâini, le remarcase încă de atunci din microbuz aspectul îngrijit, pe când nici nu bănuia cine e. 

Privirea-i avansă timid pe profilul lui. Cu siguranţă, era un bărbat frumos, ochii albaştri şi conturul buzelor o fascinau… dar, realiza…  era un străin. Nu ştia mare lucru despre el, decât din amintirile copilăriei, din spusele Anemonei… iar cele mai multe erau rostuite de imaginaţia ei, adunate din visele unei puştoaice ce n-a uitat niciodată gustul primului sărut.

Parcă simţindu-i mângâierea privirii Victor zâmbi:

- Nu ţi-ai pierdut obiceiul de a  privi. Studiezi urmele timpului pe chipul meu? Ce vezi?

- Nu… îngăimă, Marga profund jenată.

- Adesea m-am întrebat, pictorii privesc altfel decât oamenii, ce văd ei întâi, omul sau modelul?

- Pictura e tot o formă de comunicare, Victor. Iar între pictor şi modelul său e nevoie de  o punte prin care acesta să-i permită deschiderea de care are nevoie pentru a-l putea percepe.  Pentru mine pictura a fost un mod de exprimare. După tragedia din viaţa mea, după toată suita de probleme, dureri şi pierderi, mi-am găsit alinare în acest univers poate aparent ireal. Transpunând în culori părticele din mine, speram că privindu-le să mă pot cunoaşte mai bine. Mult timp pictura a fost un altfel de jurnal. De aceea şi multe din lucrările mele sunt triste. Am ceva timp de când merg la o fundaţie care se ocupă de copiii cu înclinaţie spre artă. Am în jurul meu copii care pictează, care fotografiază… sunt fantastici… mă uimesc cu talentul lor, cu simţul culorii. Am văzut cele mai banale obiecte ridicate la rang de artă.  E vorba de stare, de trăire…sunt momente când o frunză pe aleea unei toamne e mai motivantă ca un om, totul e să vrei s-o simţi. Şi asta fac mulţi, nu numai pictorii... e simplitatea de a şti să percepi.

- Şi cum mă percepi tu pe mine, Marga? Cine mă privea acum, Marga femeia sau Marga pictorul?

- Nu ştiu, Victor Nu sunt doi în unu, surâse în glumă sunt doar un om, ce ştie să se exprime şi-n culoare.

- Iubeşti albastrul?

- Iubesc culorile dar mă împresor adesea de nonculoare din dorinţa de a-mi observa umbra. Da,  un anumit albastru îmi e  mai special mă pierd în el până ce-mi devine o stare. 

- Eşti  specială, Marga pentru mine… mereu ai fost… . Adesea te-am simţit... intangibilă. Ţin minte că Anemona într-o discuţie despre tine s-a exprimat „culoarea unui răsărit, tăcerea unui asfinţit”… n-am uitat rostirea, e perfectă… redă  percepţia mea despre tine.

- Aşa ciudată par? schiţă Marga un zâmbet.

  - Mai pictezi? 

- N-am mai pictat de-o veşnicie, doar schiţe în creion la o fereastră sau într-un colţ de gând… şi ce mai fac acolo la Fundaţie. 

- De ce Marga? Mi-aduc aminte de expoziţia ta, de tabloul cumpărat de Anemona.

Marga îl asculta buimacă. Era surprinsă să vadă câte lucruri ştia despre ea. Dar probabil la fel de surprins ar fi fost şi el. Avea acasă  „ frânturi din viaţa Anemonei” în cele două jurnale încredinţate ei, în albumul cu fotografii iar Victor era acolo în ele, nu doar un nume ci o prezenţă în viaţa Anemonei. Atunci, ani în urmă când citise sub apăsarea durerii totul fusese geloasă pe el… simţise că el îi furase locul în inima Anemonei. Durere şi gol…

- Daa… parcă a fost în altă viaţă. Nu ştiam că mi-ai văzut expoziţia?

- Nu numai expoziţia, te-am văzut şi pe tine atunci. Imediat ce-a văzut afişul, Anemona m-a sunat înnebunită. Fremăta de bucurie pentru tine… dar n-avea curaj să vină s-o vadă. Aşa că a trebuit să mă sacrific eu. Glumesc, a fost o încântare… dar ţin minte că eram foarte ocupat iar ea voia să ajung chiar în acea seară. Nu mai avea răbdare. Ştii cum era, când voia ceva, voia atunci. Am lăsat totul la o parte şi am mers. Recunosc eram si eu curios. Mi-a plăcut… atât de mult c-am revenit şi-n următoarele două seri. Mai mult am şi-un tablou cumpărat. 

- N-am ştiut. Am vorbit cu destui vizitatori atunci…dar…

- Cu mine, nu… Ne-am privit mult. Deşi cred, că tu doar ai răspuns privirii mele iscoditoare. Aveai douăzeci şi trei…. şi patru… nu ştiu exact. Cert e că eu am avut un şoc, erai altfel decât puştoaica ce-o ţineam eu minte doar privirea îţi era aceeaşi. Ai vrut să vii spre mine, parcă revăd scena dar tocmai intrase Irina şi astfel am rămas doar cu zâmbetul tău. Mi-am dat seama că nu m-ai recunoscut. De fapt ca să fiu sincer nici eu nu te recunoşteam dacă nu mă ajutau nişte vizitatori, la discuţia cărora am tras cu urechea. Am văzut apoi şi autoportretul expus sau mai bine ascuns acolo într-un colţ de sală după stâlpi. 

- Cel cumpărat de Anemona. M-am întrebat mult timp cine-i cumpărătorul, era singurul tablou al expoziţiei care nu era de vânzare. Nici n-am vrut să-l expun, dar Irina…când îşi propune ceva… nicio şansă să-i rezişti. Am suferit mult că n-am putut rezilia vânzarea, că nu l-am putut răscumpăra… am avut un şoc privindu-l în camera Anemonei. A fost doar o altă confirmare că toate-s rânduite şi menite să se întâmple la timpul lor. 

- Ştiu… ce agitaţie… ce bucurie când l-a cumpărat. Te-a iubit mult Anemona, Marga! A suferit enorm…nu ştii de câte ori am fost tentat să te caut şi să vă iau de mână. 

- Ce bine era dac-o făceai… şi eu, Victor… am crescut împreună… n-am avut acelaşi sânge, dar eu Marga, n-aş fi niciodată Marga de azi, fără Anemona, nu ştiu cum să explic… dar simt că a fost îngerul meu păzitor. 

- Tabloul meu se numeşte „Simple petale”… îl mai ştii?

Marga clipi şi se foi neliniştită pe scaun. Cum să nu-l ştie?!... Instinctiv se întrebă cum de el alesese tocmai acel tablou. Nu era adevărat ce i se întâmpla. Tabloul… un câmp de flori, unul din câmpurile copilăriei ei… pe care răsfirate se aflau nişte albăstrele. Dacă priveai cu atenţie vedeai că dispunerea lor era o coroniţă. 

- E un câmp de flori, continuă Victor, fascinante sunt albăstrelele… pe ele cred că le-ai numit simple petale, nu?!

- Am multe câmpuri şi flori pictate, le iubesc, natura în simplitatea ei, mereu m-a fascinat. Păcat că nu sunt culori pentru a o reda. Ea, natura, va rămâne singurul pictor care cunoaşte taina culorii. Câteva peisaje sunt din satul Anemonei, al vostru. Nu realizez acum care e cel intitulat „Simple petale”, dar mă bucur că ţi-a plăcut, minţi ea destul de stângaci, bucurându-se că  ajunseseră în faţa casei .

Odată intraţi, Marga realiză că bunicii fuseseră puşi în temă despre planurile ei, despre sosirea lui Victor. Nu-i scăpară privirile iscoditoare ale bunicii aşa cum o marcă profund, îmbrăţişare bărbătească pe care bunicul i-o făcuse lui Victor. Nu ştia… ce ştiau, ce li se spuseseră dar faptul că-l plăceau pe Victor, era evident. De fapt bunicii ei erau aşa de primitori, casa lor mereu fusese deschisă oricărui drumeţ.

Parcă de mult bunicul Margăi nu mai fusese aşa de vesel. Marga îl privi cu lacrimi în ochi, privindu-l cum îşi necăjea „băbuţa” cum o alinta el cu atâta drag. O strângere de inimă răzbătea din interiorul ei, aceeaşi care nu-i dăduse pace de la revenirea acasă şi totul legat de bunicul ei. 

Acesta râdea, glumea… era într-o vervă de nedescris. Marga s-ar fi ridicat să-l sărute pe obraji cu putere ca odinioară în copilărie când venea cu pieptul plin de fructe, atât ii era de drag.

O seară care trecu tot gustând din bunătăţile bunicii, din glumele şi poveştile de demult ale bunicului, pe care nu se mai sătura ascultându-le. Irina, Andrei, bunicii şi Victor... Marga se detaşă privind în viitor oare asta era ce-şi dorea?

- Şi stai mult la Bucureşti, o trezi din reverie glasul molcom al bunicii. Ce să-ţi pun la pachet? 

- Nu ştiu încă, o să vă sun mâine şi vorbim. E o problemă de serviciu şi în funcţie de cum o rezolv… voi şti, se auzi ea spunând.

Privirea Irinei, căreia nu-i scăpa nimic, o făcu să se ruşineze de minciuna spusă. Dar tot ea fu cea care-o salvă intervenind în favoarea ei:

- Mama, tu pune-i câte ceva la pachet, aşa preventiv că doar are şi ea frigider la casa ei. Ei şi acum hai la culcare că-i trecut de miezul nopţii după cum cască moşul de Andrei, nu-i aşa tata? continuă aceasta adresându-i-se socrului ei şi indicându-l pe Andrei care moţăia de zor.

- Ei şi da, că-i târziu şi eu nu-s bufniţă de noapte ca voi, bombăni acesta. Andrei în sus, Andrei în jos…iaca Andrei merge la culcare, că-i e somn.   

Era un dulce unchiul ei, aparent morocănos, un tip timid c-un suflet cald şi foarte săritor. Marga ştia că indiferent ce i-ar fi cerut ar fi ajutat-o fără cel mai mic semn de întrebare. Era mereu acolo când aveai nevoie de el, temperând deseori efervescenţa Irinei.

Cum casa bunicilor era cu încălzire la sobe, pe lemne  şi nu avuseseră timp să mai încălzească o odaie, Victor înnoptă în casa unchilor ei, mult mai modernă, cu toate utilităţile.

Odată ajunsă în camera ei, Marga se prăbuşi. Deschise felicitarea de la David, ascultând melodia. Dincolo, la câţiva metri era Victor. Privind numărul de telefon avu un sentiment ciudat. Scoase telefonul din poşetă. Da, apelantul era acel număr, fusese David. Privi ora apelului, privi ceasul… era trecut de miezul nopţii…iarăşi mult prea târziu pentru a suna. Îşi strânse tăcută câteva lucruri, împachetă cu grijă ceasul de la David, felicitarea şi le puse între bagaje şi se culcă.  Stinse lumina, se strădui ceva vreme  să adoarmă, dar cum somnul nu venea reaprinse veioza bâjbâind după cartea ce-o lăsase pe noptieră. Ca într-un vis auzi murmurul suav al telefonului rămas pe silenţios. Privi ecranul era Victor, dar sunetul se stinse repede. Marga privi nedumerită dar cum tot nu dormea şi se pare că nici el, îl sună.

- Îmi cer scuze că te-am trezit, Marga., auzi ea vocea lui Victor nelăsând-o să rostească măcar banalul „alo”. M-a sunat sora mea îngrijorată că n-am ajuns şi apoi am vrut să adaug în agendă numărul tău şi … din grabă am selectat şi apelare. Mii de scuze.

- Nu dormeam, Victor. Tocmai ce-am reaprins veioza să citesc.

- Deci fereastra ta e cea luminată.

- Da. De unde ştii? 

- Sunt la fereastra camerei tale, spuse el râzând.

- Cum la fereastra camerei mele, Victor? Te ţii de glume?

- Ba deloc. Aşa mi-a spus Irina…că aceasta în care stau e camera ta. Are ferestrele spre casa bunicilor tăi şi zăresc o fereastră uşor luminată care deduc că e a ta?

- Da, acum pricep spuse Marga şi ridicându-se din pat se opri în dreptul ferestrei privind la silueta din penumbra celeilalte. Aşa-i spune Irina, acelei camere. Predomină albastrul meu în ea …

- Da. Dar tu de ce nu dormi?

- Nici nu ştiu Victor, poate s-au adunat prea multe. A fost o zi încărcată de emoţii.

- Şi pentru mine, Marga. M-au răvăşit multe, mi s-au confirmat multe adevăruri din viaţa mea. De unele m-am ascuns… dar iată că nici timpul nici distanţele nu şterg linii trasate cu sufletul în suflet.

- Te referi la Anemona?

- Nu neapărat, Anemona, a fost… face parte din trecutul vieţii mele… un gând din când în când i se va adresa, eu mă refeream la tine.

- La mine? întrebă Marga cu vocea gâtuită de emoţie.

- E straniu… sunt aşa aproape de tine şi totuşi departe, Marga. Mereu ai trasat depărtări între noi. 

- Eu, Victore? 

- Tu, viaţa, eu… cine naiba să mai ştie. Cert e că nu-mi eşti indiferentă. Marga iartă-mă, vorbesc prostii… mai bine ne culcăm. Mâine vom vedea altfel lucrurile, sper să-mi mai răspunzi măcar la „bună ziua”, completă el zâmbind.

- Te simt supărat pe mine. De ce, Victore?

- Nu sunt supărat, doar nedumerit, Marga. Nu ştiu ce vrei de la mine. Azi te-am simţit de câteva ori atât de aproape. Am fost la un pas de a trage maşina pe dreapta şi a te săruta şi-n cimitir te-ai abandonat în braţele mele şi iar am simţit nevoia să te sărut. Ai fi răspuns?

- Victor… nu ştiu.

- Vezi nu ştii, de acum patru ani încă din microbuz eu am ştiut tot drumul cine eşti, m-am bucurat pentru tine, m-am bucurat pentru Anemona. Am sunat-o în timpul opririi făcute din cauza accidentului. M-a întrebat cum arăţi…”superbă” a fost răspunsul meu. În glumă mi-a spus atunci că se teme pentru mine, că am avut intonaţia unui om îndrăgostit. Am zâmbit atunci şi-am făcut haz… dar era adevărat… încă din seara expoziţiei de la primul zâmbet şi privire am fost fascinat. În glumă atunci am pus şi firul de albăstrea în cartea din care-ai citit în microbuz, probabil nici n-ai ştiut. Iartă-mă nu ştiu ce m-a apucat! Noapte bună… probabil mâine voi regreta multe din cele ce spun, acum… de vină a fost şi vinul de la masă.

- Am găsit floarea… a fost a doua oară când mi-ai dăruit petele de albastru… nu le-am uitat nici pe primele, Victor. Şi tabloul pe care l-ai cumpărat, am minţit. Știu foarte bine care e, doar m-a gâtuit emoţia şi am vrut să ies din clipă… dac-ai să-l priveşti cu atenţie ai să vezi că dispunerea albăstrelelor sugerează o coroniţă, o coroniţă ce-am primit-o odată cu primul sărut din viaţa mea. Sunt multe de spus, Victor… îmi aminteam buzele tale… dar nu-mi aminteam chipul tău. Am trecut prin clipe grele, şoc, tratamente, căderi şi reveni… chipul tău era doar o umbră în amintirile mele… de aceea am reacţionat aşa când ne-am găsit acum patru ani în sera Anemonei. Cred că ţi-am părut nebună… dar ai dreptate mai bine, ne culcăm… e deja mult prea târziu.

- Mult prea târziu pentru noi… Marga? 

- Nu ştiu…nu mai ştiu, s-o lăsăm pe mâine, Victor! 

Marga închise telefonul prelingându-se în fotoliu, ca un strop de ploaie pe sticla rece a unei ferestre. O dureau cuvintele lui Victor, o ardea prezentul ei în care pătrunsese parcă de niciunde  David. 

Avea o viaţă simplă, poate chiar banală, un om ce trăia între serviciu şi casă, nemaiavând deseori timp nici pentru ea. Nu voia multe de la viaţă, se voia în primul rând pe ea. Simţea că s-a pierdut şi voia să se regăsească. Cunoscuse fiorul iubirii, chiar şi focul pasiunii în braţele lui Gerard… dar… nimic n-o împlinise. Viaţa ei era un joc de-a baba oarba şi ea tot la centru, bâjbâind.

Scuturându-se de amintirile ce-o împresurau destul de des,  trăgând-o din prezent undeva în trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat, Marga intră în curte privind cu drag spre copacii ce-şi ridicau semeţi crengile către soare, bucurându-se şi parcă mulţumind pentru fiecare nou mugur ivit. Lăsase pe mâna lui moş Costache un priceput grădinar din cartier, prezentat prin amabilitatea doamnei Clara, petecul ei de grădină. Sfătuită de acesta renunţase la câţiva copaci mai bătrâni, curăţind şi aerisind astfel locul. Tot la sugestia lui plantase cu mâna ei alţii iar undeva  în faţa casei alesese să pună un cireş.

Era tare mândră de puiul de cireş şi-l privea zilnic, ca pe un odor drag. Undeva în colţul din stânga al casei se înălţa o salcie. Marga îşi reaminti cum arăta aceasta atunci când cumpărase casa. Era un amalgam de crengi şi frunze. Acum era curăţată de mâna abilă a bătrânului grădinar care-i tăiase din crengi, din braţe dându-i o formă, ajutând-o chiar să respire. 

Pe marginea aleii, tot sub îndrumarea lui moş Costache, pregătise locul pentru a semăna când va fi momentul, flori ca acelea din curtea bunicii. Bunica ei cea dragă, încă nu venise să vadă ce casă cumpărase şi nici nu avea de gând s-o aducă până ce nu finaliza lucrările. Se mulţumise cu asistenţa  Irinei şi a lui Andrei bucurându-se de toată susţinerea primei. Andrei fusese mai reticent, neplăcându-i  ba zona, ba casa, care trebuia consolidată, refăcută. Nu pricepea de ce nepoatei sale nu-i fusese suficient apartamentul, dar sub privirile tăioase ale Irinei acesta îşi înghiţise restul de obiecţii. 

Adevărat era că după ce-o achiziţionase, dar mai ales după ce se apucase de refăcut tot întâmpinând diverse greutăţi de multe ori şi ea, Marga, se întrebase de ce şi cum se înhămase la aşa treabă, tânjind între praf şi moloz la liniştea şi ordinea apartamentului. Dar acum toate trecuseră, mai erau lucruri mărunte pe ici pe acolo, de aşezat mobila ce-o aştepta să vină, dar ce fusese mai greu trecuse. Refăcuse şi mansarda pe care-o transformase în atelier de pictură. Decupase pereţii, adăugând noi ferestre, foarte mari pentru cât mai multă lumină. Era superb atelierul ei iar balconaşul dădea întregului ansamblu un aer cochet. 

- Domnişoara Marga, auzi ea vocea doamnei Clara undeva lângă gardul prin care se învecinau.

- Da, se opri ea, nedumerită de agitaţia femeii.

- Azi… David, şi-a luat bilet vine de Paşte acasă! Doar ce-am vorbit cu el. 

- Mă bucur, doamna Clara. 

- Ei da şi noi deşi nu ştiu cât mai pricepe Ioanid că mă întreabă de două ori pe zi dacă David n-a venit de la facultate. Parcă niciodată n-a făcut aşa de rău ca-n ultima săptămână.

- Poate ar trebui să-i schimbaţi sau suplimentaţi tratamentul. Faceţi o vizită la doctor.

- Offf … .ce să-mi mai spună… că e doar cursul firesc al bolii. Acum mă rog să rămân măcar eu întreagă la minte. Deşi uneori prea mă apucă disperarea.

- Cred … urâtă boală şi bunica prietenei mele cele mai bune a suferit de aşa ceva.

- A, uitam să vă spun a venit  Costache, grădinarul cu o doamnă. Au ceva vreme de când au trecut. Cred că-i noua vecină. O fi cumpărat, o fi nepoata?!adăugă mai mult în şoaptă indicând discret locul menţionat.

- Vom vedea, doamna Clara. Eu mă bucur că va fi locuită şi presupun îngrijită grădina că mă îngrozea ideea de şerpi sau alte târâtoare acum c-a venit primăvara.

Odată intrată în casă, Marga renunţă la pantofii cu toc, la deux – pieces - ul cambrat, la atingerea tandră a dresului de mătase în favoare unor pantaloni largi de bumbac şi a unui bluzon moale şi călduros. Îşi   aranjă apoi cele câteva cumpărături şi florile, punând de-un ceai din câteva plante adunate de mâna pricepută a bunicii sale. 

Bucătăria, era singura încăpere a casei utilată şi mobilată complet. Pe laterala casei, chiar sub salcia pletoasă avea o terasă, acoperită, parţial închisă. Constructorul o sfătuise s-o închidă toată, dar Marga refuzase spunând că s-a săturat de stat în cutii închise ermetic cum erau apartamentele, voia aer, soare chiar şi picături de ploaie, voia viaţă şi multe glastre cu flori. 

Aici, în acest loc, adora să-şi bea ceaiul. Cuibărită în balansoarul ce făcea ca lemnul terasei să tresare sub greutatea lui, Marga privea în jur minunându-se de liniştea ce-o înconjura. 

Pentru prima dată, Marga auzi ceva voci în curtea din partea stângă. Nu-şi cunoscuse vecinii din acea parte. Auzise ceva poveşti cum că proprietarii muriseră şi neavând nici un moştenitor donaseră casa unei rude mai îndepărtate care se cam lăsa aşteptată căci de câteva luni bune de când se mutase nimic nu se mişca in curtea cu pricina.

Moş Costache grădinarul, pe care Marga îl mai cinstise c-un pahar sau mai pălăvrăgise la o cafea îi povestise despre o tânără ce stătuse mulţi ani în gazdă şi căreia cei doi bătrâni s-ar părea că  îi lăsaseră casa. 

Acum de curând aflase de la bătrânul grădinar că respectiva nepoată era plecată de câţiva ani în străinătate la o specializare, dar că probabil urma să vină acasă căci fusese solicitat să cureţe grădina.

Marga recunoscu una din vocile ce se auzeau. Era într-adevăr a bătrânului grădinar. Cealaltă se dovedea a fi  o voce de femeie. Marga se bucură că va avea vecini. Avusese de făcut ceva lucrări la un gard ce separa cele două proprietăţi dar le amânase pentru că nu-şi permisese să intre fără a cere voie.

- Ziua bună, don’şoara Marga, auzi de peste gard vocea bătrânului grădinar.

- Bună ziua şi dumneavoastră răspunse Marga. 

- Iacă o să aveţi vecini cât de curând, continuă acesta arătând spre doamna elegantă aflată la oarece distanţă de dumnealui. 

- Îmi pare bine, moş Costache spuse Marga, salutând din cap zâmbind spre persoana indicată, care la rândul ei îi răspunse înclinând tăcută capul.

Marga intră apoi în casă. Cum ei nu-i plăceau băgăcioşii, nu voia să pară că dă peste noua ei vecină asistând la discuţia acesteia cu  moş Costache. Şi apoi era convinsă că acesta îşi va face drum pe la ea, cu vreun pretext ceva, o dată din dorinţa de a se lăuda cu noutăţile aflate şi apoi cu speranţa că Marga îl va mai cinsti c-un pahar din afinată făcută cu atâta pricepere de bunicul ei.

Îi plăcea să stea de vorbă cu moş Costache, îi mai potolea dorul de bunicii ei. Ce dor îi era de ei. Aşa că puse mâna de îndată pe telefon şi-i sună. Vorbi cu bunica care-o dădăci mai bine de zece minute, apoi cu bunicul care doar întâmplător şi parcă chemat de gândul ei se afla prin curtea casei. Bunicul ei era cel mai special bunic din toţi câţi se născuseră. Comunicau în vorbe puţine dar sufleteşte între ei se construiau autostrăzi de stări. Cuvintele bunicului erau nu erau multe, dar cu tâlc şi mereu o încurajau.

Marga închise telefonul, lăcrimând. Simţea că  bunicul nu era  bine. Boala  picase  ca un trăsnet bulversând-o total. Viaţa iarăşi îşi cerea tributul, altă pierdere din viaţa ei. Ştia că şi bunicul era conştient de gravitate bolii. Avea înţelepciunea omului simplu care spunea: „totul e rostuit de Sus şi Voia Lui e şi voia mea!”.

Nu povestise nimănui, nici măcar Elenei, nu găsise puterea de a o face.

Simţise ea de dinainte de  Crăciun că bunicul e schimbat. Şi în seara petrecută de Victor în casa lor verva bunicului nu părea a bună dar se bucurase atât de mult punând  pe seama frământărilor ei toate acele presimţiri. 

Şi câte întrebări pusese dar la toate ei primise doar ridicări din umeri şi fusese certată că e prea panicată.

Nu trecuseră două ceasuri de când în sfârşit adormise că fu trezită de o agitaţie inexplicabilă. Auzea ca prin somn vocea Irinei chemând salvarea, dar nu putea să se dumirească dacă era vis sau realitate. Ştia că la un moment dat se trezise cu Andrei în uşa camerei. Abia atunci fâşia de  lumina  brăzdând întunericul camerei sale o făcuse să sară din pat ca arsă. Victor era în hol strângând-o la piept pe bunica ei care plângea frământându-şi mâinile. Parcă mai bulversată de vederea lui Victor, buimacă de prea puţinul somn, Marga realiză că bunicul nu e ... C-un ţipăt sfâşietor se repezi spre camera acestuia dar fu oprită de Andrei căci tocmai ajunsese Salvarea şi doctorul intrase val vârtej.

- A murit? întrebase tremurând de disperare, cerşind o negaţie. Bunicul a…

- Nu, Marga…va fi bine o să vezi,  s-a simţit un pic rău şi bunica ta s-a speriat şi am chemat Salvarea pentru mai multă siguranţă.

- Bunicul nu e bine, eu am simţit dar toţi m-aţi minţit, murmurase printre dinţii strânşi smulgându-se din braţele lui Andrei. Vreau să intru la el!

- Marga, te rog linişteşte-te e pe mâini bune acum. Să-i lăsăm să-şi facă treaba. Irina e înăuntru , intervenise şi Victor în discuţie.

Fusese  internat de urgenţă. Nu reuşise decât să-i strângă măna la piept , atunci. Bineînţeles că nu mai plecase la Bucureşti cu Victor. Nu-i mai păsase de nimic, nici de David, nici de cadou…de nimic. Nu mai conta decât bunicul. Nu se dezlipise în zilele următoare de el, nimic n-o scosese din spital cele câteva zile. Trebuise ca Irina să apeleze la toate cunoştinţele ca să-i facă acesteia permis de şedere, că nu se înţelesese cu nici un chip cu nebuna. Nimic n-o putea urni de lângă bunicul ei.

Urmară analize, investigaţii şi deşi rezultatele  nu păreau a fi prea optimiste, dar nimeni nu se pronunţa, încă. Era sătulă de „să aşteptăm rezultatele”.Cum starea bunicului se stabilizase şi cum veneau Sărbătorile acesta fu lăsat să plece acasă, urmând a reveni imediat după acestea pentru mai multe investigaţii. 

Nici nu ştia când, cum plecase Victor la Bucureşti. Vorbiseră de câteva ori la telefon în zilele imediat următoare, dar doar pe fugă şi strict legat de sănătatea bunicului. Făcuse revelionul acasă în ciuda tuturor insistenţelor Irinei care-i adusese sute de argumente. Nu-i trebuia nimic, nu-i ardea de nimic. 

Nici cu David nu vorbise decât puţin în seara de Anul Nou când acesta o sunase pentru felicitări. Făcea revelionul la Braşov, cu foşti colegi de facultate. Nu întrebase mai mult dar intuise că singur nu era. Pomenise în discuţie un pic de cadou, Marga, spunând că imediat ce va reveni la Bucureşti au ceva de lămurit, dar doar atât.

La revenirea în capitală o aştepta doar un plic în care acesta îşi cerea scuze că nişte probleme urgente, reclamau prezenţa lui în spital… dar că va reveni cât de curând în ţară. O sunase el de câteva ori dar cum încerca să aducă cadoul în discuţie David o ruga să lase totul pentru când vor fi faţă în faţă.

Odată trecute Sărbătorile, reintrase în cotidian. Avea mult de lucru căci era decisă să finalizeze proiectele, până la începutul lui martie când îşi stabilise ca termen limită depunerea demisiei. O solicita şi renovarea casei care, ajutată de Irina începuse uşor, uşor să capete o notă de locuinţă. Comandase mobilă care urma ca la începutul lui martie să-i fie adusă.

Era îngrijorată şi nimic din ceea ce făcea nu-i mai aducea bucuria de dinainte de boala bunicului. Dar oftând acceptase, aşa cum acceptase atâtea alte pierderi din viaţa ei. Se bucura de fiecare sfârşit de săptămână petrecut cu ei, ajungând chiar să facă naveta săptămânal. Îşi planifica totul cu grijă astfel ca vinerea să poată pleca acasă dar se întâmplase de vreo două ori să nu poată merge, împiedicată fiind de problemele legate de renovarea casei. 

(va urma)