marți, 29 ianuarie 2013

Sonia



Sonia își privi vioara. Era numai a ei! Așa i se spusese.
O privi minute bune, o simțise respirând când  îndrăzni a ridica capacul cutiei. 
În sfârșit o avea. Doar a ei!
Undeva.... Acolo Sus, Cineva o auzise!
Două lacrimi îi înmuguriră în colţurile ochilor. Se simțea vinovată. 
Oare vioara știa că nu a iubit-o... atunci, la începuturi? Ținea minte că și-a dorit vioară fascinată de unduirea arcușului. Ce simplu părea a-l stăpâni! Dar nimic nu era simplu și de n-ar fi fost mama ei nici ea, nici vioara n-ar fi mai fost acum în aceeași încăpere. 
Cum ar fi fost zilele ei fără vioară?! Nici nu-și putea imagina. 
Multă vreme privise cu jind  la copiii din fața blocului. Tare și-a mai fi dorit să fie între ei. Pentru ea  timpul de joacă era drămuit. Îi invidia pentru acea  libertate și credea că ea n-o va cunoaște vreodată. 
Ce minte de copil!
Andrei, vecinul şi colegul ei de la grădiniţă, renunțase s-o mai tragă de codițe dar o striga ”scripcara”. 
La început o deranjase. Simțise furie și abia-și stăpânise primele lacrimi. O duruse... mai ales, din partea lui. Apoi se obișnuise și-l priveau surâzând și ea și vioara din acele vremuri, o vioară luată  cu împrumut.
Astăzi repeta când i s-a părut că aude soneria. S-a oprit  o clipă dar pentru că nu s-a mai auzit și-a continuat... nu exercițiul ci zborul.
Descoperise de mult timp că învățase să zboare, că avea mai mult decât libertatea la care tânjise. Un zbor frenetic, o plutire pe care n-o putea descrie în cuvinte.
Acum știa ce însemna tărâmul magic din povești... peste nouă mări și țări, peste noua zări...
Minunată  noua vioara.
- Și-ar fi fost mai bine... ai răbdare cu mine, vioara mea! Mă intimidează gândul că ești a mea, șopti ea așezând-o în cutie.
După ceva vreme a ieşit din camera ei. În holul apartamentului, pe canapeaua verde, jumulită de gheruţele lui Mark... era Andrei, care-o privea înmărmurit! S-a ridicat tăcut în picioare şi i-a întins bucheţelul de ghiocei ce-i tremura în mână.
- Eşti minunată... iar cântecul tău e divin! Iartă-mă pentru tot!
Sonia îl privi la fel de contrariată. Tăcută a lăsat bucheţelul primit... şi-a luat vioara şi a reînceput a cânta!
Nici musca nu s-a mai auzit...
Se priveau. Unul cântând iar celălalt doar respirând parfum de cântec! 
Sonia zbura odată cu arcuşul ei. El pe strunele viorii iar ea pe strunele unei inimi... ce iubea în taină... din copilărie!

luni, 28 ianuarie 2013

Femeia in albastru (34) - ultima parte


Când trenul se puse în mișcare realiză că fugea. De când plecase din satul ei, puștoaică cu obrajii rumeni și cozi împletite  mirosind a pământ reavăn, de atunci tot într-o fugă o ținea. Acum venise rândul Adei. Doamne și cât o durea!
Ar fi sărit oricând în ajutorul acesteia, dacă i-ar fi cerut-o, dar nu se mai simţea în stare şi nici nu mai voia să ducă și bătăliile altora.
Nu-i putea povesti nimic, poate nici n-ar fi crezut-o! Dragostea orbește, o știa și ea prea bine. Și n-ar fi reuşit decât să le tulbure, să le agite viaţa ei şi celor doi copii, aşa că preferă să se retragă... şi-ncet, încet să pună o distanţă fără prea multe explicaţii între ele. Ştia că va avea de înfruntat momente dificile, că-i va fi dor cumplit de Ada… că vor urma momente dureroase… poate mai dureroase pentru Ada decât pentru ea, măcinată de lipsa unor răspunsuri. Dar ce să-i spună?! Cum să-i spună?!
Era conștientă că Relu va profita şi mai mult de tăcerea ei ca s-o întoarcă pe Ada împotrivă… dar,  nu vedea altă cale, cel puţin nu, deocamdată!
Era atât de singură... rătăcise o viaţă-ntreagă căutând, aşteptând...

sâmbătă, 26 ianuarie 2013

Femeia in albastru (33)


Se opri din lucru revăzând orele agitate ale zilei de ieri şi surpriza care-o bulversă. Nu mai era stăpână pe nimic, nu mai deţinea controlul… doar aştepta.
Dimineața începuse cum stabilise, cu trecera pe la Aron. Îşi adunase bruma de lucruri abia stăpânindu-şi plânsul. Profitând de închiderea automată a uşii  părăsise casa, lăsându-i cheia pe măsuţa de cafea din living. Coborâse scările cu o strângere de inimă, un vag sentiment că poate să grăbise, că poate ar fi trebuit să mai acorde  o  şansă relaţiei lor... 
Adevărată surpriză fu însă la ecograf când doctoriţa îi recomandă o vizită, la ginecolog infirmându-i „diagnosticul” ce şi-l pusese singură. Se înroşise ca o adolescentă când aceasta o întrebase despre ultima dată a menstruaţiei şi amuţise. Atât de prinsă şi bulversată de tot ce trăise în ultima vreme  pusese totul pe seama unor alte dereglări hormonale, neputându-şi imagina nicio clipă c-ar putea fi însărcinată. De când se ştia avea uneori, întârzieri inexplicabile şi apoi viaţa ei sexuală lipsise cu desăvârşire mulţi ani, ceea ce iarăşi considerase ea a fi o altă explicaţie.
Ieşise din cabinet ca teleghidată şi se oprise direct la recepţia clinicii unde se programase la un consult. 
Se urcase în maşină privindu-se mirată şi petrecuse minute bune țintuind volanul. Într-un târziu  băga cheia în contact.
Era încă atât de șocată de posibilitatea de a fi însărcinată că nici nu îndrăznea să spere. Dacă se dovedea o falsă alarmă ?!

vineri, 25 ianuarie 2013

Femeia in albastru (32)


O găsi agitată, stresată şi plânsă pe mezină.  O linişti, minţind că intervenise ceva de ultim moment, o problemă la firma lui Aron care-i reclama prezența acolo.
- N-aș prea crede, încercă  Măriuca un protest dar întâlnind privirea oțelită a surorii mai mari renunță înghițindu-și restul cuvintelor.
Angela era destul de permisivă în multe privințe dar când punea o limită, aceea era limită.
Îl rugă  pe cumnatul ei să se ocupe de rezervarea unui loc la un zbor din ziua următoare. Voia să plece acasă. Acolo, doar acolo putea suferi în voie fără să fie nevoie să se ascundă de privirile cuiva.
Ceva se rupsese în sufletul ei… și ea obosise să mai cârpească.
Își canaliză toată energia pe  micul prinț care parcă presimțindu-i furtuna din suflet se agăța cu mânuțele de ea.  L-ar fi închis în căușul palmei să-l ia cu ea. Era superb.
În liniștea nopții fantasmele reapărură.

joi, 24 ianuarie 2013

Femeia in albastru (31)


O intimida mâna aceea de om şi-l cerceta cu uimire. Fiecare nou gângurit era motiv de bucurie şi petrecea minute bune studiindu-l. Avea ceva din trăsăturile tatălui ei şi asta o făcea tare mândră. În sinea ei îl considera mai mult decât român decât neamţ şi o umbră de orgoliu îi lumina faţa.  Poate el era fecioraşul căruia tatăl său îi dusese dorul, cel căruia să-i împărtăşească din tainele olăritului. Ce departe visa! Dar şi-o dorea, ştia că pentru tatăl ei n-ar fi fost doar un vis ci chiar o misiune îndeplinită.
Uitase  de David, de aceea telefonul acestuia o descumpăni, în primele clipe. Îşi reaminti întâlnirile dintre ei. O salutase  respectuos atunci... la  lift deşi nu era decât o epavă, un om care luni de zile purtase un simplu număr. Cum să uite prima privire umană a unui bărbat după atâta amar de vreme? Şi tot ce urmase...

duminică, 20 ianuarie 2013

Femeia in albastru (30)


Iarna bătea timid în ferestre rătăcind uneori fulgi străvezii dar încă prea firavi pentru a fi luaţi în seamă. Era deja începutul lui noiembrie şi avea emoţii ce creşteau pe măsură ce timpul se scurgea. În două zile pleca în Germania. Sora ei urma să nască şi-i promisese că va fi acolo.
Pleca singură, tatăl nu se simţea prea bine iar pe mama-sa nu reuşise s-o convingă să se urce-n avion.
- Ne-om duce la primăvară cu autocarul mai vedem şi noi lumea. Io-n drăcia ceia nu mă urc! Și mai ales fără tatu-tău.
O speria că îmbătrâneau, că din vizită-n vizită îi găsea tot mai neputincioşi. Trecerea anilor, suferinţele ştiute dar mai ales cele neştiute săpau cute adânci pe chipul şi mâinilor părinţilor. Dar cât de frumos zâmbeau şi ce licăr minunat le scânteia discret în ochi când privirile li se întâlneau şi poposeau pe umărul şi pasul copilei, de mult femeie… dar care pentru ei rămânea veşnic prima lor născută, una din florile sufletului lor.
Şi ei, ce mângâiere îi aduse acel sfârşit de săptămână petrecut acasă. Şi Aron se arătase încântat.

sâmbătă, 19 ianuarie 2013

Femeia in albastru (29)


Urcă scările firmei, elegantă şi zâmbitoare. Ascunsese în adânc nedumeririle, erau doar ale ei.
Se ocupă de tot ce amânase cu o zi în urmă. Ignoră privirile curioase ale Claudiei, care-şi tot făcea de lucru prin biroul ei, ba c-un dosar, ba cu nu ştiu ce adresă.
Avea de gând să fie cu ochii pe ea, dar deocamdată n-o putea acuza de nimic… deşi era aproape convinsă că  ea era expeditoarea plicului.
- Se întâmplă ceva cu tine. Îmi pari schimbată Angela, îi spuse şi Luminiţa la ieşirea din birou după ce rezolvaseră cu bine două incidente ivite.
- Nimic special, evitând astfel orice trecere către viaţa ei privată. Ce mai ştii de sejurul domnului cu trandafirii galbeni?
- Aştept ultimele confirmări. Mâine sau poimâine îl sun să treacă pe aici pentru a încheia formalităţile.
- Bine, mulţumesc. Când ai datele o să te rog să mi le laşi pe birou. Mă voi ocupa personal de dânsul, îi sunt datoare.

Clipe



Cu fiece tăcere
plecăm câte puţin
ne desfrunzim
de amorţeala unor stări
sperând la primăvara
ce-o să vină.

Presărăm în tăcere
o brumă de dor
pe urma paşilor
care mai ieri
erau aici lângă noi.

Nu-i lacrimă să ne spele
nici soare să ne încălzească
mâinile îngheţate
într-o tardivă mângâiere.

- 20 februarie 2012-


Oamenii sunt ca și clipele: niciodată veșnici, simpli în trăire dar prea complicați în rostire...

vineri, 18 ianuarie 2013

Femeia in albastru (28)


Acasă  se izbi  de valiza Cristinei, ce trona maiestos pe hol. Se miră că nu despachetase dar cum aceasta deja dormea  ridică din umeri retrăgându-se în camera ei.
La cafeaua de dimineaţă află pe scurt că Helena avea nişte probleme de sănătate, care se pare că se agravaseră. Cum opţiunea medicului fusese pentru o rezolvare cât mai rapidă, urma să fie supusă unei intervenţii chirurgicale şi n-o putea lăsa singură.
- La cât pleci ?!
- N-am găsit bilet decât la o cursă de după-amiază. Când voi ajunge ea va fi deja în operaţie… dar ştie c-o voi aştepta la ieşirea din sală, că voi fi acolo pentru ea.
- Bine Cris, merg până la agenţie am nişte deconturi de semnat, ceva contracte de finalizat şi la prânz ne vedem.
- Trec eu să te iau poate şi mâncăm împreună. N-am mai stat de mult de vorbă doar noi două şi s-au adunat câteva de spus.

joi, 17 ianuarie 2013

Femeia in albastru (27)


Îi înfruntă privirea deşi şi-ar fi dorit ca... pământul să se deschidă şi să-l înghită. Aceeaşi strălucire verde săgetând-o până în adâncul fiinţei. Soţia îi şoptea ceva dar el nici nu clipea şi probabil nici n-o auzea căci nu-şi dezlipea ochii de Angela. Se citea pe faţa lui că era tulburat în timp ce Angelei îi pierise şi ultima nuanţă de roz, era lividă toată.
- Ţi-e rău, iubito? auzi ca prin vis vocea lui Aron.
- O uşoară ameţeală, probabil de la emoţii. Dar îmi revin. Hai să-i felicităm pe ai tăi.
- Nu e prima ameţeală a serii, interveni şi Lia. Cred că te-a deocheat careva cum spune bunica. Dacă era aici, avea leac imediat.
- Termină cu prostiile astea băbeşti, Lia, se auzi şi replica mamei. Sigur e de la fum, de la  mirosul artificiilor, al lumânărilor… mi se întâmplă şi mie când sunt mai obosită. Puţin aer şi-şi va reveni.
Cedă insistenţelor lui Aron şi acceptă să-l însoţească afară. Acum privea în gol, aşezată cuminte pe-un scaun în vreme ce-l aştepta pe acesta să iasă de la garderobă cu pelerina ei.

miercuri, 16 ianuarie 2013

Foșnet mut



Strivit de paginile mult prea albe
surâsu-i tace într-o umbră
o altă floare, 
un lujer cu petale albastre 
plătește pentru îndrăzneala
de-a căuta semeț spre soare.

A fost vinovată,  
că s-a lăsat furată
și a furat la rându-i 
parfumul răsăritului,
să-l dăruiască asfințitului.

Fără a cere dezlegare
și-a miruit sufletul 
cu răsăritul lunii mai 
înflorind înainte de vreme;
dar n-a visat la  nemurire, 
nici n-a cerut șirag de stele
i-a fost de ajuns secunda de uimire, 
din ochii unui trecător.

Ce grea-i coperta de mătase,
petalele ce azi le-apasă,
va fi frumoasă-n veșnicia unui gând
și-n ruga cât un foșnet mut;
va fi eterna floare albastră
plăpândă umbră, sigilată într-un ierbar.
- mai 2012-

Femeia in albastru (26)

Restul zilelor până la revenirea lui Aron se derulară aparent încet şi totuşi prea repede căci se apropia petrecerea şi avea emoţii.
Cristina se întorsese pentru o zi în capitală, extrem de încântată de toţi nepoţeii săi. Adunase un geamantan de poze şi petrecură o seară întreagă povestind pe marginea lor. Era fericită. Relaţia cu fratele şi cumnatul nu excela… se tolerau… dar măcar erau aproape. În schimb cea mică îi semăna perfect. Aceeaşi gropiţă în barbă, acelaşi nas cârn şi păr cârlionţat. Culoarea ochilor era încă neclară dar era convinsă că vor fi verzi ca ai ei. Era singura care moştenise ochii tatălui şi iată acum, nepoata sa. Ciudat cum aranja Cineva lucrurile.

marți, 15 ianuarie 2013

Femeia in albastru (25)


Nici nu ştia când se făcuse vineri. Cristina era atât de agitată de parcă se prezenta în faţa reginei Angliei, nu în faţa unui pruncuşor, al nepoatei sale. Cumpărase cadouri pentru toţi… şi le tot răvăşea de teamă să nu uite ceva. O timorau întâlnirea cu fratele ei,  prezenţa cumnatului care niciodată n-o acceptase dar îşi spuse că va fi bine. Se despărţi totuşi de Angela cu lacrimi tremurând în colţul ochilor dar fericită şi plină de speranţă.
Mai făcu o dată cu mâna maşinii din care tocmai coborâse şi urându-i încă o dată baftă Cristinei, în gând, urcă scările spre firmă, zâmbind.
O preocupa petrecerea care se apropia. Avea totul pregătit, ochise şi ceva pentru părinţii lui Aron dar cum nu se putea decide singură, amânase aşteptând revenirea acestuia.

Brăduțul Ilenucăi.


    Zilele se scurgeau cu repeziciune. Treceau aducând bucurii și luând pe aripile lor povara  deznădejdilor. Bunicul Ilenucăi trecuse cu bine și de cea de-a doua intervenție. Îngerașul, dăruit ani în urmă de Ilenuca, îi purtase noroc așa își șopteau cei doi făcându-și cu ochiul unul altuia sub privirea bunicii care se prefăcea a nu le pricepe taina.
        Parcă mai ieri se bucuraseră  de cele 2 premii de sfârșit de an, întrucât învăța bine Ilenuca, era și isteață și ambițioasă. Acum se apropiau sărbătorile de Crăciun și toată gospodăria trecuse deja prin freamătul mâinilor harnice ale bunicii. Totul era scuturat, dereticat şi reaşezat.

luni, 14 ianuarie 2013

Îngerașul


Trecuse ceva vreme de când bunicul Ilenucăi tot intra și ieșea de prin spitale. Bunica încerca să fie tare, dar adesea, ochii trădau lacrimile vărsate prin cele mai ascunse cotloane ale casei.
Pas cu pas, toamna își intra în drepturi. Frunzele copacilor doineau a despărțire iar verdele atât de viu altă dată devenise o amintire galben-ruginie. 
Pe cer, soarele apărea cu binecunoscuta-i demnitate, dar făcea doar oficiul de prezență. Razele sale se prelingeau aducând lumina, dulce amăgire din zilele de vară.
Ilenuca creștea văzând cu ochii și deseori întrebările ei o puneau în mare încurcătură pe biata bunică.

Femeia in albastru (24)


La rându-i se simţea cercetată de seninul jucăuş al celor doi ochi albaştri şi-i zâmbi molcom invidiind-o oarecum pentru savoarea şi francheţea cu care-o făcea.
- Wow… am amuţit. Norocosule, de asta o ţii tu, ascunsă. Îmi pare bine Angela şi se îmbrăţişară ca două vechi prietene.
- Încântată, Lia. Eşti foarte frumoasă, bag de seamă că-i o trăsătură de familie.
- O mezină cam alintată dar iartă-i pornirile celor 21 de ani, interveni Aron privind cu drag cele două graţii ce-l flancau.
Luară loc pe terasă şi discuţia se înfiripă la început timid şi culmea cel mai stingher părea a fi Aron. Poate minoritatea îl speria căci fetele în ciuda diferenţei de vârstă păreau a avea destule subiecte în comun. Sub aspectul celor 21 de ani Lia ascundea o maturitate nebănuită, peste care arunca involuntar câte-o umbră jucăuşă.

duminică, 13 ianuarie 2013

Omul de zăpadă



Pe trotuarul de vizavi
și totuși departe,
la capătul unei lumi
un om cerșeste o privire
nu vrea bani
nici casă nu vrea
e bogatul sărac
cu buzunarele pline
dar sufletul șchiop.
A nins peste el o iarnă
și poate vor mai ninge,
zâmbește amar
numărând trecătorii,
atâția sunt orbi,
ca și el,
privesc fără să vadă
umbra unui om
devenită doar zăpadă. 

- 13 ianuarie 2013-

Poduri

M-am oprit  deunăzi să privesc un pod. Un pod e acel ceva pe care se presupune că poți păși în siguranță. Un pod nu e doar  puntea dintre  lumi cât mai ales dintre  oameni.
Chiar și simplul fapt de a ne privi în oglindă se bazează pe conceptul de pod: eu și imaginea mea devenind puncte de sprijin ale acestui nou pod creat. Și cred că întreaga viața ne străduim să menținem în echilibru aceste două picioare de pod.
Îmi place ”să mă privesc în oglindă” cu ochii închiși. E un exercițiu pe care-l fac când vreau să mă simt. Așa pot face abstracție de formă și mă pot concentra pe ceea ce vreau să văd cu adevărat. Am învățat să fac asta gândindu-mă la cei care nu mai sunt lângă mine sau care-s prea departe și așa am descoperit că îi port în mine prin iubirea pe care o simt față de ei.
Îmi  pare  nedreaptă folosirea la trecut verbul ”a iubi”, e ca și cum ne-am dezice de o bucată din noi.
E corect să spun mi-am iubit bunicii, tatăl?! N-ar însemna că iubirea mea a murit odată cu ei?! 




O plecare din viața mea nu va  însemna niciodată o iubire mai puțin...

sâmbătă, 12 ianuarie 2013

Femeia in albastru (23)


Deschise uşa c-o mină supărată, pregătită să-i reproşeze  lui Aron că i-l furase pe Mark şi înlemni.
- Cristina?!
- În carne şi oase. Numai că nu prea teafără, spuse arătând glezna  bandajată
- Nu ştiam că vii…
- Nici eu… a fost o surpriză şi pentru mine,o să-ţi povestesc, răspunse aceasta rezemată de tocul uşii, mângâindu-l pe Mark care-i sărise efectiv în braţe.
- Dar ce-ai păţit?! Sângerezi…vai…
- Nu e aşa grav pe cât pare…un mic gemuleţ desprins din rama unei uşi m-a julit în cădere. M-am oprit să iau nişte ziare… şi…

Femeia in albastru (22)


Angela îl privea nedumerită, măcinată de sentimentul că bulversase întregul angrenaj al serii romantice, întreaga lui strădanie, nimicită din aceeaşi teamă a întrebărilor ce nu-şi aveau încă răspunsul. Nu mai fumase de câteva zile, încerca să renunţe dar acum avea nevoie de-o cortină pentru stările ce-o năpădeau. Voia să se ascundă de dincolo de fumul gri şi-alene să-şi descoasă sufletul.  „A pregătit o cină romantică, flori iar eu  am vrut în pat! I-am dat totul peste cap. Ce-o fi în mintea lui?!”

vineri, 11 ianuarie 2013

Femeia in albastru (21)


Reveniţi acasă  stătură la poveşti probând, despachetând şi admirând năzdrăvăniile celor doi. Aron nu mai urcase, urma să revină în cel mult o oră s-o ia.
- De ce-ai cheltuit iar Angela? Trebuie să-mi spui cât îţi datorăm! insistă Ada privind cum umbra lui Relu se profila deja în spatele ei.
- Sunt cadouri. Nu te prosti, Ada! Scuzaţi-mă câteva minute, mă duc să pregătesc camera pentru copii, spuse dispărând în camera Cristinei.
Se mai foi între camere câteva minute apoi reveni în living.
- Am pregătit totul, rosti Angela adresându-i-se lui Relu care se ţinea cu mâna de cap în timp ce privea atent o pastilă. Copiii vor dormi în camera în care ai dormit tu, Ada într-a mea… iar pentru tine, acelea sunt aşternuturile, canapeaua te pricepi s-o tragi.

joi, 10 ianuarie 2013

Femeia in albastru (20)


Nici nu ştia când trecuse timpul. August adusese cu el căldură şi multă zăpuşeală într-un Bucureşti sufocat de poluare şi trotuare încinse. Concediile era în toi... de solicitări, la firmă, nu duceau lipsă şi de multe ori o prinsese noaptea pe acolo.  Şi Cristina o certase că era prea perfecţionistă dorindu-şi să aibă habar de toate.
- Eşti doar un om, tu conduci… supervizează… nu-ţi sufleca tu mânecile ! Off... încăpăţânată mai eşti! O să se sature băiatul ăla… Aron, ziceai, nu?!... de atâta aşteptat seară de seară.
- Şi el munceşte foarte mult.
- Abia aştept să trag o fugă până-n ţară. Mi-e dor de Mark, mi-e dor de tine... vreau să-l cunosc pe Aron şi să stăm la poveşti mult...  tolănite pe covor fumând ca turcii! Mi-e aşa de dor să mai vorbesc româneşte.

marți, 8 ianuarie 2013

Femeia in albastru (19)


Se trezi cu senzaţia că era privită. Cineva se juca cu părul ei ce se desfăcuse  răspândindu-se pe pernă … pe trupul ei, acoperind ce dezvelise ea în timpul somnului. Aşa şi era.
Aron sprijinit într-o mână o privea mângâindu-şi obrazul cu vârful unei şuviţe.
- Nu-i frumos să priveşti o femeie în timp ce doarme, spuse ea îmbujorându-se  că mai bine de jumătate din trupul ei era dezvelit.
- La cât sunt eu de rebel e suficient să-mi spui ca s-o fac şi a doua oară. Nu te acoperi, oricum e tardiv… te cunosc şi cu ochii închişi. Uite de exemplu dacă te sărut aici, spuse el aplecându-se şi sărutându-i aluniţa ce-o avea sub unul din sâni… ştiu c-o să te gâdili.

luni, 7 ianuarie 2013

Femeia in albastru (18)


Aron conducea bine. Angela îi privea mâinile cum manevrau cu abilitate volanul. Erau frumoase şi îngrijite, remarcase şi prima dată.
Locul unde au intrat nu semăna deloc cu ceea ce-şi amintea ea despre circ. Avea în faţă o arenă elegantă, sofisticată totul învăluit în lumini plăcute. Partea spectatorilor era compartimentată în  mici separeuri, marcate cu numeroase plante ornamentale, totul  dispus uşor etajat. Erau mese, scaune şi chelneri impecabili. Totul foarte curat cu bun gust ca şi muzica ce se revărsa discret.
Era un spectacol de gală aşa cum anunţa afişul găsit la intrare. Observase medalii şi  strălucire, nume şi trupe ce păreau a fi celebre. Acrobaţie cu exerciţii premiate, câteva numere de dresaj, iluzionism...

joi, 3 ianuarie 2013

Femeia în albastru(17)


Era sâmbătă spre seara… alta, aceeaşi singurătate. Cris plecase  iar ea privea absentă  un film căruia nu-i reţinuse nici titlul. De regulă Mark nu prea tolera să-i fie atinsă blăniţa dar acum parcă cuprins de aceeaşi letargie zăcea leneș în braţele Angelei.
Era o tristeţe molcomă de parcă timpul îşi număra clipele iar tăcerea îi stătea în prag aşteptându-şi restul.
Se ridică  mai mult târându-şi trupul, înhăţă telefonul strecurându-l în buzunar apoi pachetul de ţigări şi-l urmă pe Mark care-şi manifestase dorinţa de a ieşi pe afară.  Nu era nerăbdător ca altă dată, aştepta docil la uşă o privind-o galeş aproape cerşind ceva freamăt şi-o brumă foşnet.

miercuri, 2 ianuarie 2013

Femeia în albastru (16)


Îşi cumpără ţigările şi ignorând privirile dezaprobatoare ale unora îşi aprinse una trăgând cu sete, de parcă nu mai fumase de-o veşnicie. Paşii i se înşirau inegali, rostogolindu-se c-un sunet surd pe trotuar ca mărgelele unui şirag agăţat în colţurile vieţii. Farurile maşinilor şi câţiva trecători grăbiţi  mai aminteau de agitaţia de peste zi.
O adiere blajină îi învolbura părul lăsat pe spate, ca-ntr-un tandru alint. Doar rândurile cu scrisul uşor înclinat… rândurile, în care Cristina îşi mărturisea literă cu literă sufletul nu-i dispăreau din faţa ochilor. Ecoul lor abia acum o ajungea.

Faceți căutări pe acest blog