Vitraliu stingher (8)

Urcată în maşina ce-o lăsa cel mai aproape de casă, Marga privea tăcută pe geam. Pe caldarâmul, până nu de mult acoperit de albul iernii, răsunau acum roţi de cărucioare sau tocuri care mai  de care mai felurite. O lume pestriţă, aşa privise mereu Bucureştiul. Iubea oamenii dar o sufoca aglomeraţia acestui oraş ce i se părea mult prea înghesuit! Se simţea în largul ei pe străduţele încă pietruite ale vechiului Bucureşti parfumat cu ecoul unor secole.

Acolo-şi cumpărase casa…  acolo, era gura ei de rai, un contur de linişte şi pace, unde şi gândurile trec în şoaptă din teama de a nu deranja! Departe de tumultul şi freamătul oraşului modern casa era pe o fundătură pe care abia încăpuse maşina care-i transportase cele câteva piese de mobilier pe care-şi dorise să le păstreze din vechea locuinţă ce aparţinuse cândva familiei ei!

Luase pianul, deşi trecuseră ani buni de când nu-i mai mângâiase clapele… luase un şifonier cumpărat dintr-un târg de vechituri pe care şi-l recondiţionase singură… redând onoarea blazonului sub care fusese lucrat  şi alte câteva piese dragi!

Locuise într-un adevărat şantier vreme de mai multe luni, printre ruinele unei clădiri ce i se lipise de suflet aidoma unei amintiri dintr-un timp cunoscut şi totuşi încă netrăit. 

De undeva din amalgamul trăirilor şi primelor impresii răzbătuse o şoaptă, „vitraliu stingher” şi aşa îi rămăsese numele… aidoma sufletului ei.

 Învăţase să respire odată cu ea, îngrămădită în singura cameră ce putea fi încălzită, la vremea aceea. Salonul ce se transformase între timp într-un imens dormitor îi fusese refugiu pentru suflet şi trup, fusese singurul ei univers. 

Acum păşea agale, îngreunată şi de cumpărăturile ce le mai făcuse în drum spre casă. 

Îşi salută vecinii care încurajaţi de parfumul primăverii trebăluiau prin curte ignorând stropii de ploaie ce se prelingeau tăcuţi din  colţurile unor nori pe care soarele timid de martie încerca să-i alunge.

Erau oameni în vârstă, un fost profesor de muzică şi-o balerină, ce frapa  prin ţinută sau graţia paşilor. Timpul îşi pusese amprenta pe trupurile lor dar sufletele şi privirea le luminau fiinţa estompând parcă din şirul de ani. 

Se numeau Clara şi Ioanid Elefterie. Îi erau tare simpatici, adora duioasele ciondăneli dintre ei.  Uneori agasată de ticurile bătrâneţii, mult mai vizibile la domnul, doamna Clara îşi striga soţul pe numele de familie,  atenţionându-l scurt dar foarte drăgăstos. Ca un copil prins asupra unei boroboaţe domnul Ioanid, se preda repede, zâmbindu-i şăgalnic, anihilându-i orice gând  războinic. 

Îi admira cum ieşeau pe poartă ţinându-se elegant de braţ. Mergeau la plimbare, la piaţă… doar împreună. 

În fiecare duminică participau la slujba religioasă cu sfinţenie şi după aceea paşii lor se opreau în cimitir la căpătâiul celor dragi. Era ca un ritual şi doar motive crunte de sănătate inerente vârstei îi mai împiedicau uneori. 

Un cavaler al altor vremuri, domnul Ioanid nu saluta niciodată fără a-şi scoate pălăria iar doamna Clara nu ieşea din curte fără mănuşi sau cocheta pălărie. 

Şi-ar fi dorit să-i imortalizeze într-un tablou, dar îi era jenă să-i roage. Încropise ea câteva schiţe dar ar fi avut nevoie de o şedinţă pentru a le surprinde  licărul acela jucăuş din priviri. Era dragoste, era respect, era armonie, era ecoul unei vieţi trăite braţ la braţ.

O rudă mai îndepărtată sau cineva plătit venea de două ori pe săptămână îi ajuta la curăţenie, la treburile gospodăreşti sau le făcea piaţa. 

În timp aflase că domnul Ioanid avea alzheimer încă în fază incipientă şi că doamna Clara era mai tot timpul cu ochii pe el. Doar foarte rar pleca singur, neînsoţit căci boala avea o evoluţie imprevizibilă, iar tratamentul medicamentos doar liniştea bolnavul, parcă pregătindu-l pentru uitarea în care avea să se piardă. 

La ceva timp după ce cumpărase casa, Marga le făcuse o vizită, ca o formă de salut între vecini. 

Doamna se arătase extrem de încântată de trandafirii roz pe care Marga îi oferise ca o primă dovadă de prietenie. Domnul în schimb, monopolizase cutia de bomboane, servindu-se pe furiş. 

La început Marga zâmbise în sinea ei, de gesturile atât de copilăreşti ale acestuia, dar pe parcurs la următoarele vizite evitase dulciurile în ciuda privirilor nedumerite ale domnului Ioanid, ce mai spera la răsfăţ, căci între timp mai printre rânduri doamna Clara îi povestise despre boala ce-i subjuga soţul, şi aşa diabetic, pe zi ce trecea. O asculta vorbind, lăsând-o să-şi plângă necazurile realizând că boala soţului plana în primul rând asupra ei şi că puţinul timp petrecut la o cafea însemna mare lucru pentru această femeie, altminteri o  luptătoare.

Aşa aflase Marga că în curând aveau de înfruntat un proces deschis chiar de sora domnului Ioanid. 

Casa în care locuiau era moştenire din partea părinţilor acestuia. Fiind doar doi fraţi îşi împărţiseră pe cale amiabilă bunurile, dar neglijaseră mereu partea legală. Sora moştenise un teren de casă în afara Bucureştiului la vreo 20 km, o suprafaţă considerabilă. Având la rândul ei un singur fiu, hotărâse cu acesta să vândă o parte din teren iar cu banii câştigaţi să refacă casa construită ani în urmă. 

Toate bune şi frumoase până ce la un moment dat i se năzări acesteia că partea ce-i rămăsese fratelui era cu mult mai mare decât ceea ce luase ea. Probabil influenţată şi de fecior, aceasta cerea acum reevaluarea bunurilor şi achitarea unor diferenţe băneşti. Nu ştia prea multe amănunte, pentru că de multe ori prea preocupată de problemele personale nu era foarte atentă la relatările doamnei Clara. 

Un singur copil avea  familia Elefterie, neurochirurg apreciat, stabilit în Germania care-şi făcuse încet, încet acolo un loc şi-un nume, prea puţin preocupat de latura materială, se plângea adesea că nu are timp să cheltuiască  cât câştiga. 

Acesta aflase de procesul deschis şi-şi sfătuise părinţii să accepte pretenţiile mătuşii sale, oferindu-se el să acopere eventuala sumă, doar pentru a–şi scuti părinţii destul de în vârstă de sălile incomode ale tribunalului. 

Dar domnul Ioanid refuzase cu îndârjire spunând sus şi tare că  poate da de pomană dar sub nicio formă nu se va lăsa şantajat de sora sa, de cea pe care-o crescuse ca pe o fiică, întrucât între cei doi fraţi diferenţa de vârstă era undeva la 20 de ani. 

     David era un bărbat frumos, undeva un pic peste 40 ani, deşi nu-i arăta, căci îl cunoscuse cu ocazia sărbătorilor de iarnă, pe care acesta le petrecuse acasă, pentru prima oară după foarte mulţi ani, spre bucuria părinţilor săi. Aflase vârsta de la mama lui care mereu se lăuda cu mândreţea ei de băiat făcut fix la 40 de ani, atunci când nimeni nu mai spera. 

Balerină de succes nu dorise să-şi pericliteze cariera… iar după 35 de ani constatase că nu mai poate face copii. Se consolase cu ideea când într-o lună mergând la control să reclame ceva dereglări hormonale, aflase cu stupoare că motivul stărilor sale era David. 

Şi acum după ani şi ani, doamna Clara recunoştea că-n acea zi nimic din ce făcuse în cei 40 de ani, din care mai bine de 32 de ani de balet, nimic nu mai contase. David devenise centru universului său…iar restul doar firescul vieţii.

Ambii părinţi îl divinizau iar lui David la rândul său, îi înflorea chipul la vederea lor.

De câte ori îşi amintea de David, o undă de roşeaţă invada obrajii Margăi. Fusese poate unul din cele mai penibile momente din viaţa sa şi da, se putea spune că era o specialistă în a gafa. 

Era cu o săptămână  înainte de Crăciun. Ninsese fantastic de mult şi ea singurică nu dovedea să înlăture troienele de zăpadă parcă răsturnate din cer pe fundătura lor. 

Sâmbătă dimineaţa, un cer senin ce parcă sfida potopul din ziua precedentă. Trezită undeva după nouă, se unduise ca o felină cu mişcări tandre în faţa ferestrei pe care gerul desenase minuni de gheaţă. Apoi aruncând un ochi spre poarta care-o aştepta nemişcată ca o barieră între universul ei şi restul lumii puse ibricul de cafea. Aroma cafelei alungă orice urmă de somn şi lene aducându-i pe chip un zâmbet de plăcere. Sorbi cafeaua în ecoul unor melodii dragi sufletului ei şi înarmată cu o lopată de zăpadă, achiziţie proaspătă şi necesară la aşa o iarna, începuse cu temeinicie conturarea unei alei către poartă.

În liniştea dimineţii auzi cum undeva, dincolo de gard, o altă lopată muşca cu tărie din profunzimea altor nămeţi. Ridică privirea dar mormanele de zăpadă ascundeau silueta celui ce lucra cu stăruinţă după cum se auzea din scrâşnetul zăpezii sub tălpi. Se apropie înfruntând uniformitatea aşternerii. Piciorul ei se afunda în zăpadă descriind clepsidre de lumină în interiorul ei.

Un bărbat atletic mânuia cu pricepere o lopată de două ori mai mare ca  a ei. Încărca zăpada într-o roabă pe care-o purta cu nonşalanţă ca pe un fulg pe-o cărăruie pregătită anterior şi bătătorită probabil de repetatele treceri.
Marga privi peste gard, curtea familiei Elefterie fusese curăţată cu o meticulozitate de invidiat, semn că cel ce o făcuse se trezise destul de dimineaţa şi lucrase cu nădejde.
Parcă simţindu-se privit, bărbatul din faţa ei ridică privirea. Pe Marga parcă o curentă căpruiul perfect al ochilor şi seninătatea privirii.
- Bună dimineaţa, îngăimă roşind  ruşinată de faptul că fusese surprinsă studiindu-l.
- Bună dimineaţa, răspunse zâmbindu-i bărbatul. Aţi ieşit la zăpadă?
- Da, aşa s-ar spune…dar….
- E foarte multă şi destul de grea căci s-a tot depus în straturi.
- Am constatat şi eu. Încerc să fac o potecă până spre poartă.
Dumneavoastră văd că aţi avut spor. Am căutat şi eu pe cineva să mă ajute, mi-a promis că vine de dimineaţă, dar se pare că m-a uitat.
- Da, greu de găsit oameni pentru aşa treburi, continuă acesta zâmbind în continuare cu acelaşi aer şugubăţ.
În capul Margăi încolţi un gând. Privi în jurul ei şi presată de imensitatea de alb îndrăzni:
- Dumneavoastră mai aveţi de lucru după ce terminaţi la familia Elefterie? Mă gândeam că, bineînţeles contra cost, mi-aţi putea da o mână de ajutor. Asta dacă, n-aveţi vreun angajament în altă parte.
- Nu mai am alt angajament, răspunse bărbatul zâmbindu-i. Sunt în concediu şi da, vă pot da o mână de ajutor şi dumneavoastră.
- Vorbiţi serios? Nici nu ştiţi cât de mult ar conta. Nici într-o săptămână n-aş face cât aţi făcut dumneavoastră în curtea vecinilor mei.
- Ca să vă dovedesc că vorbesc serios o să trec deja la treabă.
Marga se bucură de aşa oportunitate. Aruncând o privire o zări în dreptul unei ferestre pe doamna Clara care le zâmbea făcându-le cu mâna. Îi răspunse la fel şi bucuroasă nevoie mare, iniţial,  nu dădu importanţă schimbului de semne dintre cei doi, dar într-un târziu, îi spuse:
- Nu vreau să vă fac greutăţi cu doamna Elefterie. Poate ar fi bine să  merg eu să-i spun că v-am solicitat ajutorul.
- Nu-mi faceţi nicio greutate şi la cum o cunosc eu pe doamna Elefterie sunt convinsă că e bucuroasă să vă ajut şi pe dumneavoastră.
- Da, sunt oameni speciali. Mi-i drag că îi am ca vecini. Şi totuşi n-aş vrea să simtă că am abuzat de bunătatea lor.
- Îmi spune mie un  gând că nu. Am văzut ce frumos vă zâmbeşte doamna.
- Şi doamna şi domnul fac parte dintr-o generaţie pe care eu nu mă satur s-o privesc şi s-o admir. Doar în casa bunicilor mei am mai întâlnit atâta armonie ca într-a dânşilor. M-aş aşeza într-un colţ să-i pictez, să aştern pe o pânză  ecoul privirilor dintre ei şi parfumul  unor zâmbete.
- Pictaţi?
- În ultima vreme mai puţin, din cauza serviciului, din lipsa condiţiilor de aici. Dar când voi termina voi avea un atelier cum mi-am dorit mereu.
- V-aţi mutat de curând, bănuiesc…
- Relativ da, de prin toamnă! Am demarat imediat lucrările de renovare, în principiu toate-s începute niciuna finalizată, dar vor fi cândva, sper, adăugă Marga zâmbindu-i.
O frapa ceva la omul din faţa sa. Nu părea genul de om învăţat cu lopata şi munca fizică în ciuda construcţiei sale atletice. La un mic răgaz făcut acesta îşi scosese mănuşile, frecându-şi palmele un de cealaltă. Trăgând cu ochiul Marga descoperi două mâini superbe, fine, cu degete lungi ce se înroşiseră de la efortul făcut. Erau îngrijite şi după cum observase pe niciunul din degete nu se zărea nici inel, nici verighetă.
„Frumoase mâini” gândi Marga în sinea ei, dar trecu repede peste moment. O intriga de asemenea uşurinţa dialogului dintre ei. Ea atât de reticentă vorbea despre viaţa ei cu un străin cum nu vorbise cu mulţi din cei apropiaţi. Era ceva în privirea lui, în zâmbetul lui, ceva nedefinit care-i apropia.
Din vorbă în vorbă, timpul trecuse iar din mormanele de zăpadă rămăsese doar dulce amintire. Intraseră deja cu deszăpezitul în curte iar acum aceasta părea mult mai mare. Dibaci şi energic, bărbatul din faţa ei lucrase conştiincios cărând surplusul de zăpadă în grădiniţa din stânga casei.
Observând că treaba era aproape terminată, Marga întră în casă de unde ieşi cu portofelul în mână.
Se opri în faţa bărbatului care observându-i gestul zâmbea scuturându-şi zăpada de pe pantaloni.
- Nici nu ştiu cum să vă mulţumesc. Ajutorul dumneavoastră a fost chiar binecuvântare cerească pentru mine! Nu mă pricep, la partea financiară de aceea vă rog să-mi spuneţi cât vă datorez.
- Nu-mi datoraţi nimic, domnişoara Marga.
- Dar, vă rog! Nici nu se pune problema, contră Marga spusele bărbatului ce-o privea surâzând.
Era un bărbat frumos şi bujorii de la efortul făcut îl prindeau de minune. Nici nu realiză că acesta i se adresase pe numele mic, deşi ea nu-şi amintea să fi făcut cunoştinţă. Scoase din portofel câteva hârtii, pe care i le întinse:
- Vă rog frumos nu mă faceţi să mă simt prost. Aţi muncit deci e normal să fiţi răsplătit pentru munca depusă.
- O cafea ar fi o plată mai mult decât suficientă.
- O cafea? întrebă Marga în timp ce mintea-i lucra febril.
Nu se punea problema de o cafea dar în primul rând la ea era un adevărat şantier iar domnul  din faţa sa, oricât de simpatic îi părea,  era un străin, totuşi, pe care n-ar fi vrut să-l poftească în casă, singură fiind.
Intuindu-i parcă nedumerirea bărbatul continuă:
- Dar înainte de toate, daţi-mi voie să mă prezint, domnişoara Marga.
Abia acum la repetarea numelui său, Marga tresări privindu-l curioasă. Privirea ei trăda nedumerirea în care păşea cu fiecare clipă ce se scurgea.
- Mă numesc David Elefterie! auzi ea ca prin vis.
Marga amuţi cu banii în mână. Ar fi vrut să se deschidă pământul şi s-o înghită. Doamne, ce gafă făcuse. Oare ce credea bietul om? Ar fi spus ceva, dar ce?! Se cramponase de interesul ei de a-şi vedea zăpada curăţată şi se bucurase că găsise o rezolvare rapidă că nu gândise mai departe.
Îi era jenă de bărbatul din faţa sa, de familia Elefterie care cine ştie ce gândiseră.
„Cum am putut să fiu aşa de idioată, să nu observ detalii atât de evidente? Cum l-am putut confunda cu un ziler ce-şi câştigă pâinea pe la porţile altora?!” erau câteva din întrebările ce se zbăteau în mintea Margăi.
- Şi vă mărturisesc că şi…., spuse acesta aplecându-se pentru a-i săruta mâna,  dacă nu apelaţi dumneavoastră la ajutorul meu, m-aş fi oferit cu siguranţă, pentru plăcerea mea şi a părinţilor mei care vă apreciază în mod deosebit. Ştiu aproape tot despre dumneavoastră, încă de când v-aţi mutat. Vorbim destul de des la telefon şi printre picături aceştia îmi aduc la cunoştinţă tot ce se petrece în jurul lor. Aşa că prezenţa dumneavoastră mi-a fost semnalată de mult. Pot să spun că sunteţi mai frumoasă decât v-a descris mama, pentru că vedeţi cuvintele nu pot descrie frumuseţea unei priviri şi a unui zâmbet, ca şi roşeaţa din obraji.
- Marga Vidraru, încântată ....dar teribil de ruşinată. Mă simt atât de prost faţă de dumneavoastră.  Cum am putut gafa aşa? Nici măcar o secundă nu mi-a trecut prin cap să vă jignesc aşa.
- Munca nu e jignire, mai ales când e făcută cu plăcere. Iar compania dumneavoastră a fost o adevărată încântare.
Şi scuzele ar fi mai continuat dacă în poartă n-ar fi apărut doamna Clara. Înainta încet şi la vederea ei, fiul îi sări în întâmpinare susţinând-o.
- Văd aşadar, că v-aţi cunoscut, spuse acesta zâmbind, la braţul feciorului ei. Şi văd de asemenea că băiatul meu a făcut treabă bună, nu? continuă la fel de mândră.
- Mai mult de cât aş putea exprima în cuvinte. Mă simt atât de ridicolă doamna Clara, dacă ştiam că e fiul dumneavoastră, n-aş fi îndrăznit să apelez. Credeţi-mă! Nicicând nu m-am simţit aşa penibil.
- David abia aştepta să vă cunoască, aşa că sunt convinsă că plăcerea a fost de partea lui. Şi ca să stingem orice urmă de ridicol a acestei întâlniri vă invit la masă. De fapt de aceea am venit să văd cât şi cum mai aveţi de lucru. Mă bucur că sunteţi gata şi eu în 20 de minute voi fi cu masa pusă, spuse doamna Clara îndreptându-se spre poartă la braţul feciorului ei.
- Dar…îngăimă Marga…
- Nu v-aş sfătui s-o contraziceţi pe mama. Are argumente pentru orice şi nu vă va merge cu una cu două. Va fi plăcerea noastră să vă avem alături.
- Ne vedem în 20 cel mult 30 de minute, domnişoara Marga. Apreciez punctualitatea iar un refuz nu-l voi lua în calcul sub nicio formă.
Prinsă la mijloc, Marga aprobă zâmbind.
 Îi conduse cu privirea pe cei doi, admirându-i. Intră apoi grăbită în casă. Se opri direct în faţa oglinzii. Ce caraghioasă era. Părul îi ieşise de sub fes, frigul de afară îi înroşise nasul, pantalonii de fâş şi geaca erau parcă prea mari pe ea. Arăta „ca adunată de pe gârlă”…cum cu atâta drag o certa bunica ei când se întorcea seara de pe terenul de joacă, în copilărie.

(va urma)