Femeia în albastru (14)

Opriră după câtva timp. Angela coborî, urmând-o în tăcere pe Cristina ce urca veselă treptele unei clădiri.

Grăbită observă doar din coada ochiului exteriorul. Era un imobil cu două etaje în renovare.

- Ce-i aici?! întrebă ea discret.

- Aici va fi noul sediu al agenţiei, chiria  devenise supărător de mare aşa că m-am înfuriat şi-am cumpărat  acest spaţiu. Parterul şi demisolul vor fi ale noastre iar pentru partea de la etaj o să dau anunţ de închiriere.

- Pentru mine e totul atât de nou.

- Ţi-am spus că nu te las singură… de mâine! Aşa că să nu mai văd mutra asta pleoştită. Angela pe care-o ştiam eu… o dădeai afară pe uşă şi se strecura pe geam. Şi sunt convinsă că te vei descurca. Ai mai mult şarm ca mine şi ştii să lucrezi cu oamenii. Mi-aduc aminte de fata cu două codiţe şi privirea ageră ce urnea şi pietrele din parc. Mereu ai fost mai iute ca secunda şi mai isteaţă c-un minut ca mulţi.

- Daaaa… de aceea am şi făcut puşcărie ca ultimul borfaş, rosti Angela şi-ncepu să râdă c-o poftă nebună.

- Bună ziua, domnişoara Cristina. Încântat să vă văd  binedispuse, pe dumneavoastră şi pe însoţitoarea dumneavoastră. Sper ca unul din motive să fie modul cum merg lucrările,  interveni zâmbind un bărbat la 50 de ani, ce părea a fi oarece şef pe acolo, privind-o cu mult interes în special pe Angela.

- Bună ziua, domnul Eugen… scuzaţi-ne. Nu pot spune că n-aţi avansat şi da, arată binişor dar adevăratul motiv e prietena mea. Nu te poţi plictisi cu ea.

- Atunci e o comoară la casa omului.

- Numai bună de ţinut în caseta de valori a băncii, completă Cristina făcându-i cu ochiul.

Şi apropiindu-se făcu prezentările. Angela se strădui să pară sobră influenţată de tonul serios al Cristinei dar încă chicotea.

Rămase descumpănită privind în jurul ei în timp ce Cristina însoţindu-l pe simpaticul domn  urcase la etaj. O auzea întrebând, cerând termene şi diverse lămuriri. Se mai învârti câteva minute până ce o auzi pe Cris coborând.

- La revedere, aruncă ea în grabă privind la domnul ce le urmărea din priviri  ieşind  după Cris care vorbea la telefon.

„Da, bine. Nu, nu voi veni!... e mai bine aşa… nu mai vreau reproşuri.”atât mai prinse ea din discuţia telefonică. Deşi scurtă, această convorbire adusese iar pe chip o umbră de încrâncenare şi-o perdea de lacrimi ce sta să se reverse. O cutremură transfigurarea Cristinei şi rosti parcă doar pentru a se auzi doar ea

- Vrei să conduc eu?

- Nu, mă descurc. Trece.

Şi nu mai rosti nici un cuvânt.

Următoarea oprire fu la firmă unde petrecură mai bine de jumătate de zi. Nu ştia dacă era doar o fotografie de grup sau era însăşi starea de fapt a celor ce lucrau împreună dar simţise deschidere, voie bună şi colegialitate.

Se bucură de revederea cu Luminiţa se cunoşteau de pe vremea  când beneficiase de serviciile agenţiei. Abia acum pătrunsă dincolo de minunatul birou şi  zâmbetele cu care aceasta-şi întâmpina clienţii descoperi un maldăr de dosare, contracte programări şi planificări. Încercă să fie atentă la tot şi se bucură că Luminiţa avea răbdare cu ea.

Docilă şi atentă nu se supără când aceasta o trimise în arhivă după nu ştiu ce contract. O speriase termenul arhivă… dar se lumină observând că totul era arhivat în cutii frumos aranjate aşa că-n mai puţin de 20 de minute revenise victorioasă.

Trecu pe lângă biroul lui Cris care-o întrebă din priviri cum merge bine. Îi răspunse la fel că totul e bine şi se retrase la fel de discret căci aceasta deja ridica receptorul  altui  telefon.

O zi plină în care pentru prima dată după mult timp Angela se simţea obosită dar atât de fericită.

Cum amândouă erau extenuate se opriră în drumul lor şi mâncară ceva. O baie fierbinte şi-un somn bun atât îşi mai dorea Angela.

Adormi ca un prunc fericit. Nici cu Mark nu se jucase deşi acesta se tot frecase de ea doar, doar l-o alinta un pic.

- Sunt frântă şi am de recuperat după cheful de aseară… dar mâine seară ieşim la plimbare. O luăm şi pe Cris să-i arătăm după ce pisicuţe tânjeşti mata domnule cuceritor.

- De parcă n-aş şti că nu-i scapă una... nesmotocită, veni şi replica Cristinei.

Parcă înţelegând discuţia dintre cele două femei Mark se retrase cu coada între picioare ignorându-le şi-n ciuda lor se cuibări ca un rege în palatul lui începându-şi igiena de seară.

Angela adormi ca un prunc. Îi era bine, avea pentru ce se trezi şi mâine. Uitase de Camil, de Victor, de grosolănia lui Radu. Astăzi se scrisese prima filă a altui capitol din viaţa ei. Nu avea de gând să mai dea nimănui întâietate.

Se trezi cu nevoia stringentă de a merge la toaletă. Privi spre ceas era puţin peste ora 4 şi-şi dădu seama că nu mai poate amâna. Deschise uşa uşor. Pe hol licărea o lumină de veghe. Uşa camerei Cristinei era întredeschisă şi un plâns uşor ca de copil o ţintui locului. Era întuneric în camera acesteia şi totuşi cineva plângea. Privi nedumerită spre Mark care la vederea ei se ridicase ciulindu-şi urechile. Era în dilemă. Nu ştia dacă prietena ei visa sau răpusă de pierderea oamenilor dragi plângea într-adevăr.

Trecu mai departe văzându-şi de treaba ei. Cristina o primise în casa ei, îi întinsese nu doar o mână, ci o adevărată îmbrăţişare… dar nu considera potrivit să i se strecoare în suflet.

Există limite şi cum eu le vreau respectate pe ale mele e firesc ca la rândul meu să le respect şi pe-ale altora.

Întoarsă în camera ei aruncă o privire pe fereastră. Era linişte şi-n cer şi pe pământ. Capitala se odihnea pentru freamătul zilei următoare.

Se băgă imediat în aşternuturi şi doar în câteva clipe adormi… nu înainte de a ofta încă o dată pentru suferinţa prietenei sale.

Ştia că programul la firmă începea la 9.30 şi dorea să fie punctuală. Nu voia statut de privilegiată voia să-şi câştige locul şi respectul în firmă beneficiind de tratament egal. Se interesase încă de ieri  care ar fi traseul cu mijloacele de transport în comun şi se bucurase să afle că putea lua metroul.

Aşa că la 7,30 era deja în bucătărie trebăluind şi pregătind un mic dejun copios. Încercase să facă cât mai puţin zgomot dar aroma pâinii prăjite se strecurase probabil pe sub uşă gâdilând nările Cristinei … care apăru nedumerită în tocul uşii.

- Femeie frumoasă… cine te-a trezit cu noaptea-n cap din aşternuturi… şi ce bine miroase…mmmmmm! Revin… mai coerentă, în  câteva minute.

- Neaţa Cris!

Dădu drumul cafelei minunata aromă ce  limpezea dimineţile multor oameni.

Puse totul pe masă. Aranjase totul cu faţă de masă… ca acasă. Era un mic dejun plăcut ochiului şi perfect asortat ca arome.

- Neaţa… m-am înviorat o ţâră. Ce-ţi veni cu noaptea-n cap?

- Ba deloc e aproape 8… şi cel târziu  la 8,30 trebuie să ies pe uşă. Astăzi voi cronometra ca să văd ce şi cum dar nu vreau să întârzii.

- Unde? întrebă vizibil nedumerită Cristina

- La serviciu… programul începe la 9.30 nu?

- Da.

- …sper să mă încadrez. Voi vedea cât e până la staţia de metrou...

- Păi nu mergem amândouă în acelaşi loc… de ce să iei metroul? Lămureşte-mă că-n afară de faptul că m-ai ameţit cu-atâtea arome acum cronometrezi… şi nu ştiu ce trasee.

- Cris, voi merge la serviciu cu metroul. Trebuie să mă învăţ tu vei pleca iar eu…

- Iar tu vei avea maşina în faţa blocului, Angela, doar n-o iau la pachet. Mamă, ce mă oftici cu ambiţia ta de a face totul cu încăpăţânarea-ţi caracteristică. Dar n-o să  mă opun! Facă-se voia ta, doamnă.

- Mulţumesc.

Continuară să mănânce în linişte. Angela sorbi pe fugă şi câteva guri de cafea şi–n zece minute deja dădea piept cu aerul matinal al capitalei. Păşea cuminte prin forfota oamenilor întrebând sau orientându-se. La 9.10 era deja în faţa firmei. O sună pe Cristina s-o anunţe  că a ajuns iar  aceasta mormăise: „Bine căpoaso, eram convinsă că te vei descurca!”. Constată că era prea devreme, nu venise încă nimeni  dar chiar se bucură, profitând de cele câteva minute pentru a trece în revistă vitrinele magazinelor alăturate. Venea vara şi din garderoba ei lipseau destule.

- Bună dimineaţa, auzi în spatele ei vocea Caudiei, secretara Cristinei. Dar ce faci aici?

- Admiram…

- De ce n-ai intrat?

- Păi... eu, n-am cheie.

- Aaa... credeam că vii cu Cristina, nu locuieşti la ea?!

- Ba da… sunt chiriaşa ei, dar asta nu înseamnă că trebuie să mă şi aducă la serviciu doar nu-s copil de grădiniţă, rosti ea accentuând cele spuse întrucât simţise niţică maliţiozitate în tonul acesteia.

Se aşteptase la asemenea comentarii. Bănuia că Claudia ştia de orientarea sexuală a Cristinei şi de aceea şi punea niţel gaz pe foc. Era din firesc să existe şi mici răutăţi şi ignoră arborând un zâmbet pasiv, mai ales că între timp apăruse şi Luminiţa. Şi personalul curgea… în câteva minute se adunaseră cu toţii.

Începea o nouă zi de muncă iar Angela trecând peste alte mici şi discrete şicane zâmbea fericită. Ştia că doar prin perseverenţă şi colegialitate va câştiga încrederea şi respectul celor din jur.

Se luă cu treaba şi abia pe la 12 se opri în faţa biroului Claudiei întrebând de Cristina.

- A sunat, mi-a dat câteva instrucţiuni. Nu va veni astăzi, veni răspunsul sec al acesteia.

Angela nu insistă. Realiză că profitând de poziţie, Claudia îi plătea pentru modul ironic în care-i răspunsese dimineaţă. Se frământă în sinea ei dar nu schiţă un semn. Ar fi sunat-o pe Cris… dar avea dreptul s-o facă?! De dimineaţă ea fusese cea care se desprinsese de Cristina, ea îşi ceruse dreptul de a păşi singură. Dacă sunase înseamnă că era bine şi poate chiar avea altceva de făcut.

Îşi ascunse nedumerirea şi frământările în caseta sufletului şi continuă să-şi vadă de treabă.

Ziua de lucru se termină fără vreun semn de la Cristina. O rodea plânsul auzit în puterea nopţii ca şi absenţa de la serviciu. Adâncită în gânduri se grăbea spre  staţia de metrou.

De undeva dintr-o parcare se auzea cu insistenţă un claxon. Era probabil un domn mai agitat aşteptându-şi consoarta. Zâmbi fugar închipuindu-şi schimbul de replici inerent dar nici nu catadicsi a privi în direcţia respectivă atât de preocupate-i erau simţurile.

„Ar fi trebuit s-o aştept dimineaţă, să fi mers împreună la firmă” gândea în timp ce cotrobăia în poşetă după telefonul care torcea domol una din melodiile ei preferate. Se bucură, era Cristina.

- Claxonez ca nebuna… risc frumuseţe de amendă şi tu… auzi revărsându-se vocea acesteia.

- Dar eu de unde să ştiu că mie îmi era adresat claxonul?! rosti ea închizând şi îndreptându-se spre maşină.

- Dar bine… măcar te uitai… nu se ştie niciodată de unde sare iepurele.

- Nu şi-n cazul meu. Nu cunosc prea mulţi bucureşteni şi din aceştia destui  nu  mai vor să mă „recunoască”… deci puteai claxona liniştită. Mă grăbeam spre casă…. spre tine. Dar ce-i cu tine aici?

- Am condus ca nebuna pe drumul de întoarcere ca se te pot lua şi pe tine de la serviciu.

- Drumul de întoarcere… de unde?!

- Am fost la înmormântare.

Angela tăcu. Cristina atentă la condus tăcu şi ea. Ajunse în faţa blocului urcară cele două etaje în linişte. Mark alerga ca nebunul bucurându-se de sosirea lor. Îşi aştepta plimbarea promisă.

Parcă amintindu-şi în acelaşi timp îi zâmbiră şi după un duş rapid urmat de o mică gustare îşi făcură curaj una alteia şi ieşiră la plimbare. Evadare şi relaxare.

Dar câţiva nori rebeli taman atunci găsiseră de cuviinţă să -şi dezmorţească încheieturile, revărsând pe pământ stropi mari şi grâbiţi. Aşa că plimbarea le fu scurtată iar primul care urca zburând pe scări era chiar Mark, vizibil speriat de furia şi răceala ploii.

Angela puse de-un ceai şi acum păşea în living c-o tavă pe care pusese cele două căni aburind.

- Ştii vorba vine c-am fost la înmormântare,  îşi reluă firul gândurilor Cristina de parcă nimic nu i le întrerupsese. Am stat în umbră şi-am aşteptat să plece toţi ca să le pot pune şi eu o floare. După ce m-ai sunat c-ai ajuns… am simţit că trebuie să merg. I-am visat astă-noapte… treceau prin poarta casei părinteşti ţinându-se de mână. Eu eram în curte în scrânciobul construit de tata. S-au opri o clipă, au privit peste gard, mi-au zâmbit atât de frumos… au întins braţele a îmbrăţişare… am alergat spre ei dar până să ajung au dispărut. I-am căutat peste tot… eram singură, iar mă părăsiseră toţi. Ştii închid ochii şi-i văd atât de clar că mă întreb ce fel de vis a fost… m-am trezit scâncind şi plângând… ca-n nopţile când mama era schimbul doi şi nu-mi citea… şi nu mă săruta de noapte bună.

- Te-am auzit plângând… veni domol şi replica  Angelei .

- Erau deja în cimitir când am ajuns, slujba era pe sfârşite, continuă Cristina de parcă îşi rostea gândurile cu voce tare. Am auzit doar frânturi din cuvântarea preotului şi am privit. Încă am în nări mirosul pământului reavăn pus peste tatăl meu. Sunt superbi în fotografia montată pe cruce… sunt cei pe care-i ştiam şi care mă iubeau. Ştii eu am moştenit ochii tatălui meu… şi zâmbetul mamei… sunt copil făcut din dragoste. Mi-a făcut atât de bine să-i privesc şi să le vorbesc… să mă aud cerându-mi iertare.  Ştiu că m-au iubit în felul lor.

- Eu sunt convinsă.

- Dar gata cu mine. Spune-mi cum a fost la muncă.

- Bine. Am fost umbra Luminiţei, cărăuşul Claudiei, asistenta lui Sebastian. Fac de toate… şi-mi place, de mor. Oare-ţi voi putea mulţumi vreodată… pentru tot?!

- Deja o faci, Angela! Eşti mai luminoasă. Redevii tu… năzbâtâia de fată iubită de toţi.

- Azi am profitat că nu eşti… şi le-am făcut cinste c-un carton de prăjituri. De fapt… am fost atât de îngrijorată din cauza ta… dar mi-am impus să nu te sufoc…

Cristina o privi cum nu priveşti o prietenă ci omul pe care-l iubeşti. Se bucură că Angela răsfoia albumul cu poze rămas de dimineaţă în living şi nu-i putea vedea privirea… s-ar fi trădat…şi…  Întinse mâna s-o mângâie pe obraz dar se opri la jumătatea drumului şi pentru mai multă siguranţă se îndreptă spre fereastră aprinzându-şi o ţigară.

- Aha... deci, mituieşti personalul. Loveşti sub centură… bun… în afaceri şi-n dragoste totul este permis. Zi-mi, reacţiile.

- Buneeee… doar Claudia s-a lăsat mai mult rugată… dar a păpat-o numaidecât şi cred că am mai îmbunat-o un pic.

- Eii, Claudia are povestea ei. Divorţată c-un copil de 8 ani deşi ai să-mi spui ca e atât de tânără. A fugit la 16 ani de-acasă c-un nemernic. A plecat cu el în străinătate, muncind într-o pescărie  de dimineaţa până seara. La 18 ani s-a măritat cu el şi pentru că avea deja 3 chiuretaje în doi ani a lăsat ce-a de-a patra sarcină, căci au ameninţat-o doctorii că încă un chiuretaj la vârsta ei i-ar putea fi fatal. El nu voia copii şi de aici a început calvarul. S-a întors cu chiu şi vai în ţară unde ai ei au primit-o, a născut un băieţel care din păcate, din pricina sănătăţii şubrede a mamei, a bătăilor primite, are ceva probleme. A reuşit abia acum vreo trei ani să finalizeze divorţul dar de derbedeu tot n-a scăpat, încă. Într-un timp venea la firmă şi-o aştepta până ce am pus gardienii pe el şi l-am reclamat la poliţie de câteva ori. E o brută de om, că bărbat nu-l pot numi. Claudia nu e rea doar că a acrit-o viaţa asta şi uneori uită că oamenii din jur n-au nicio vină. Şi-a terminat liceul, a făcut o postliceală în birotică şi secretariat. A evoluat şi sper ca-n toamnă s-o conving să abordeze şi ceva cursuri universitare. E isteaţă şi are toate şansele. I-am sugerat dreptul, are o memorie fantastică.

- Am observat. Şi e şi foarte ordonată am înţeles că arhiva e  în subordinea ei şi-am rămas impresionată de cum e totul acolo.

- Da… şi sper că n-ai deranjat nimic! Cutia din care scoţi se pune pe masa de lucru iar la raft se reîntoarce odată repunerea în ea a dosarului luat. Fiecare cutie are opis ataşat, dosarele sunt numerotate. E o perfecţionistă. Doar mie îmi tolerează abateri de la regulă… de 6 ani de  când lucrăm împreună a făcut ordine peste tot numai cu mine n-a reuşit. De fapt nici nu prea mă lasă să mă ating de biroul ei, spune că sunt un adevărat uragan. Pare mai inabordabilă, uşor maliţioasă dar are suflet bun şi Slavă Domnului că i-a venit mintea la cap.

- Şi copilul?

- Eii,  luptă… face logopedie cu el, îl tratează. Oricum e mult mai bine faţă de cum era. E greu că stă încă cu părinţii. Acum mă zbat să-i fac rost de-o locuinţă de la primărie. Are dosar beton, are recomandare medicală, are tot dreptul legal să primească. Recunosc… am intervenit pe ici-colo… sper să reuşească,  legile la noi încă trebuiesc ajustate de oameni.

Angela îşi şterse pe furiş o lacrimă. Cristina, cea blamată de cei mai mulţi dintre cei ce se considerau normali şi îndreptăţiţi să creadă că Pământul e doar al lor era într-adevăr diferită avea  suflet şi-o inimă mare.

Zilele se scurgeau cu repeziciune. Trecuse deja o lună şi Angela era tare mândră de salariul ce-i intrase pe card. Începuse să se descurce şi-i plăcea.

Ce nu-i plăcea era sentimentul dat de iminenta plecare a Cristinei. Realiza că aceasta avea o viaţă a ei acolo, că era aşteptată, iubită. Se bucura pentru ea dar nu se putea abţine să nu se întristeze. „ O să-mi lipsească weekend-urile împreună, mersul la cinema vinerea şi plimbările prin parc.” Ţinea la ea şi se considera mai bogată cu încă o soră.

Şcolarii se pregăteau de vacanţa mare, mulţi îşi făceau planuri de concediu. Erau zile în firmă când abia avea timp de-un covrig între două telefoane. Cu vreo două zile în urmă domnul Eugen o căută anunţând-o că la noul  sediul  se terminaseră lucrările.

Avea emoţii, Angela. Acolo în sediul nou, urma să aibă biroul ei, placheta  ei de birou şi automat mult mai multe responsabilităţi. Păreau fleacuri dar pentru ea erau progrese şi se bucura de fiecare pas al ei.