luni, 18 iunie 2012
Un petec de cer (53)
Se urcă la volanul mașinii și
după primele secunde de stinghereală dădu drumul la muzică. Se
opri în fața ușii și parcă fără a-și da răgaz pentru a se putea răzgândi, apăsă
cu sete soneria. Astrele păreau a-i fi favorabile căci găsi ușa de la intrare
deschisă sărind peste etapa interfonului, care probabil i-ar fi mai temperat
elanul.
Cum niciun sunet din casă nu
indica intenția cuiva de a-i deschide, Iarina insistă pe sonerie până la un
ușor abuz.
După câteva minute auzi pași
grăbiți și declicul închizătorilor sfărâmă bariera dintre ea și bărbatul de
dincolo.
Uimirea lui era atât de mare că
Iarina simți cum roșul puloverului îi colora
obrajii.
-
M-am gândit că
poate dimineață o să ai nevoie de mașină, spuse ea surâzând fluturându-i
cheile.
Grig scos cu forța de sub duș, încerca de zor să oprească scurgerea apei
din părul cu urme de șampon. Era în picioarele goale, cu halatul tras în grabă.
Pe chip Iarina citi urme de groază, teamă iar la vederea ei nedumerire.
-
Am crezut c-a
luat foc blocul, rosti acesta după câteva secunde bune.
-
Iartă-mă,
răspunse ea realizând că într-adevăr sărise calul abuzând de sonerie.
Se priveau tăcând, fiecare
încercând să găsească ceva firesc de spus, dar cuvintele se lăsau așteptate.
Iarina acționase la primul
impuls fără a-și anticipa fie și o jumătate de pas în plus, iar Grig nu
îndrăznea să facă ceea ce ar fi fost firesc, s-o invite în casă.
O ușă trântită la unul din
etajele superioară și zgomotul liftului ce urca molcom îi scoase oarecum din
amorțeală.
Iarina întinse mâna spre el și
deschizându-i palma îi puse cheile în ea. Surâse ca un copil și ridicând din
umeri ii spuse:
-
Mulțumesc că
n-ai spus nimic. Mă simt ca o caraghioasă.
-
Nu cred că ai
venit doar pentru chei.
-
Poate... dar o
să-ți las totuși cheile.
-
Și tu cu ce
pleci?! Ce întrebare caraghioasă! Spun numai prostii...intră, Iarina, te rog.
Scuză-mă și eu mă mir ce dobitoc pot fi uneori.
-
Mai bine...
nu.
-
Acum tu te
porți copilărește. Doar pentru asta ai venit.
-
Vrei să mă
umilești?
-
Intră, Iarina,
spuse trăgând-o de mână și închizând ușa în spatele ei. Umilit ar trebui să mă
simt eu.
-
De ce? rosti
ea mecanic.
-
Pentru că sunt
laș. Un laș... îndrăgostit nebunește... de tine, continuă el rezemându-se de
peretele din hol.
Firesc ar fi fost să aibă o
reacție, dar ea doar zâmbea. Era conștientă, deși nu și-o mărturisise nici în
gând, venise exact pentru ceea ce el intuise și acum mărturisirea lui o punea
în dificultate. Cum unii oamenii pot ști ceea ce simt, ea de ce nu putea?!
Uitase cum e să iubești... sau raporta tot ce simțea la ceea ce crezuse că va
fi marea și unica ei iubire? Cu o fracțiune de secundă înainte ca Grig să
deschidă gura, Iarina știu ce va întreba.
-
Tu... ce simți
pentru... mine? își duse el întrebarea până la capăt deși reacția ei îl
bulversa.
Două lacrimi mari se rostogoliră
pe chipul ei, cam în același moment cu primele sunete ale întrebării. Își
simțea palma din mâna lui frigând-o. Și-ar fi retras-o, dar el o ținea atât de
bine.
-
Și tăcerea e
un răspuns, rosti el eliberându-i mâna, de parcă-i simțise dorința.
O simțea: inutilă și inertă și
gândul îi fugi la o floare smulsă din habitatul ei. Acolo în palma lui avea un
rost, acum o simțea de prisos. O întinse spre el vrând parcă să-i șteargă de pe
obraz picăturile ce se mai scurgeau încă din păr. Intuindu-i gestul îi ieși în întâmpinare făcând același lucru cu
cele două lacrimi ce lăsaseră o dâră umedă și strălucitoare pe obraz. Se aplecă
ușor spre ea și privind-o în ochi își coborî buzele spre ea. Îl simțea flămând,
ea însăși era flămândă...
Doar ce apucaseră să-și atingă
buzele că puzderie de picături reci
năvăliră spre ea, făcând-o să clipească des. Fiecare dintre ele aducea o altă
înfiorare și Iarina izbucni în râs.
Amuzat de comicul situației și
trezit la realitate de abusurditatea ținutei sale, Grig se scuză revenind după
câteva minute echipat corespunzător.
-
Și uite așa-mi
ratez eu șansele, continuă el un gând.
-
Poftim?
-
Ignoră,
vorbesc uneori singur. De fapt de multe ori. De ce-ai venit, Iarina? continuă
el fără a-i lăsa vreme să se dezmeticească.
-
Să-ți aduc
cheile... să-mi cer iertare. Nu știu.
-
Ba știi,
Iarina. Ai răpunsurile toate, toți le avem... doar puterea de a le accepta ne
lipsește.
-
Atunci
răspunde tu, dacă tot știi tot!
-
Ai vrea, nu?!
-
Nu vreau
nimic, de la tine, rosti ea vizibil enervată.
-
Atunci de ce
ai venit?
-
Ca să am de
unde pleca... îmi pare și ridicându-se, se întinse spre geaca ce-o lăsase, cât
el dispăruse spre a se se schimba, pe brațul
fotoliului. De ce, Grig? De ce nu putem discuta ca două persoane raționale?
-
Putem, Iarina,
îi luă el geaca din mână. Cred că tensiunea dintre noi e de vină. Hai să luăm
loc și să discutăm. Te ascult.
-
Pe mine? De ce
să încep eu?!
-
Bun, rosti el
privind-o lung. Atunci încep eu. o să-mi
asum un risc imens, dar prefer așa decât aceasta amară tergiversare. Primul și
cel mai dificil subiect al nostru: Nina.
Iarina se crispă la auzul
numelui și în ciuda mândriei cu care-l sfida, Grig simți că zgândără o rană
poate mult mai adâncă decât chiar și el și-ar fi imaginat. O simțea încătușată
și-și dorea să alerge spre ea, s-o ia în brațe și s-o dezlege de toate poverile
acestei lumi. Îi privi umerii fragili. Erau pregătiți să-l înfrunte... doar el
nu se simți în stare s-o facă.
-
O să spun doar
că face parte din trecutul nostru, al amândurora și n-avem de ce să-i facem loc
și-n prezentul nostru.
Fără voia ei, Iarina, scăpă un
ușor oftat. Chiar nu-și dorea să vorbească despre Nina, despre nimeni din afara
lor. N-avea puterea să-și recunoască nici chiar ei ce o mânase la ușa lui deși
simțea freamătul ce încolțise în ea. O durea până și sărutul început și
neterminat.
-
Știi privirile
noastre rosteau mai mult în bibliotecă decât o fac acum cuvintele, se auzi glăsuind
cu voce tare gândul aninat de pleoapa acelei seri. Iartă-mă pentru reacția mea,
a fost total exagerată.
-
Ca și fapta
mea. Mă port copilărește în preajma ta. Uit că mi-s tâmplele ninse.
-
Acum că ne-am
lămurit și am dres cât de cât situația, e cazul să mă retrag.
-
Nu pleca,
Iarina! se ridică el oprindu-se în fața ei, sfredelind-o cu privirea. Rămâi!
-
Am venit să
rămân, Grig! eliberă ea zvâcnetul ce-l simțea crescând în ea.
Ca o tandră atingere buzele lui
veniră în întâmpinarea dorințelor ei. Erau bărbat și femeie, căutându-se în
același ecou. Era atât de dulce regăsirea, pe cât de lungă fusese așteptarea.
Iarina închise ochii lăsându-se în voia mângâierilor. Palmele lui se rotunjeau
pe trupul ei și fiecare nouă atingere aprindea o flacără în loculul unde până
de curând mocnise o scânteie.
Dorul, toate acele așteptări
crezute uneori imposibile, toate se reuniseră în foamea trupurilor inundate de
dorință.
Uitate la fereastra nopții
stăteau fantasmele toturor nedumeririlor, între ei era loc doar de iubire. O
iubire înfiripată poate din prima lor privire de acum mai mulți ani. Nu-i
speria goliciunea trupurilor, nici tâmplele albe sau ridul din spatele pleoapei,
era prea mult adevăr între ei, în acel foșnet ce nu era doar al așternuturilor
ci a două suflete.
Ca un văl ridicat de o mână
nevăzută, toate tulburările dintre ei păreau joacă de copil.
Între un ieri și un mâine era
clipa de acum, o clipă dorită și așteptată poate de-o veșnicie.
O lacrimă alunecă pe obrazul Iarinei.
O lăsă să cadă neștiută, înrâmând-o în surâsul împlinirii de a fi femeia
bărbatului dorit.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu