Noelia (15)

Totul se răsturnase în ea, toate deciziile luate ori pe cale de a fi luate.

-         Am ajuns.

-         Poftim?!

-         Sau voiați să vă duc în altă parte?

-         Nu. E bine aici. Mulțumesc!
Janet deretica fredonând, în lumea ei era liniște.

-         Nu sunt acasă pentru nimeni, Janet!

-         Dar duduia Ana mi-a cerut s-o anunț când veniți.

-         Am spus nimeni! 
 De ce acum? De ce?  Frânturi de timp, fărâme de adevăr sau nu?! În definitiv trecutul nu putea fi schimbat, iar mărturisirea de astăzi ar fi putut fi parte dintr-o strategie abil gândită. Iar Dinu, chiar era minte strălucită.

  Nu... nici chiar el nu putea fi atât de mârșav! se mustră în gând.

  De undeva din negura unei înserări, o altă seară, țesută din nenumărate pahare de alcool, un dram de iluzie și muzică, totul dureros de plăcut.

-         Privește-o, Ana! E un diamant. Mi-aduc aminte când am zărit-o prima dată. Dansa la gâtul unui tolomac și râdea. M-a fascinat. N-am mai auzit pe cineva râzând așa, curat, venit din adâncul ființei. În ea este lumină, în mine mult întuneric. Vreau această lumină!

-         N-ai vrea să te iubească?

-      Ar putea compensa toate neiubirile de până acum?!  

  Ieși din dormitor și se opri în fața barului privind sticlele, și poate-ar fi băut.

- Vă sună telefonul!

-    Adu-mi-l!

  O auzea vociferând. La un moment dat totul încetă: și Janet, și sunetul. Se lăsă să lunece în fotoliu.

-         S-a oprit pustiul!

-         Lasă-l, Janet, și iartă-mă! O să mă uit mai târziu la el.

Privi spre femeia din fața ei. N-avea mai mult de șapte clase, multe îi erau străine, de unele se minuna ca un copil. Își făcea des semnul crucii și avea mereu pe buze un ”Doamne ferește!”. Îi cunoștea viața, deloc ușoară, dar nu și-o amintea plângându-se. ”E crucea mea, donșoară Noelia! Să fiu sănătoasă, să mi-o duc!” Crucea ei erau cei  dragi, pentru ei suporta totul,  pentru ei stătea la cheremul altora.

-         Janet!

-         Căutam pârdalnicul  de telefon, poate era domnul Dinu. Știți că dânsul se mai supără când nu-i răspundeți...

-         Nu poate fi el. Hai sus, să mâncăm câte-o prăjitură.

-         Vai, ce-o să se mai bucure doamna Mioara! Tare, tare îi mai sunteți dragă, donșoara Noelia.

Avea un mod plăcut de a rosti acel ”donșoară Noelia” și continua să i se adreseze așa chiar și după ce-o rugase să-i spună pe nume. 

-         Mi-e mai bine așa, donșoară, n-aș vrea să creadă domnul că nu-mi știu lungul nasului.

Coborâse de câteva minute,  Ana și apăru, de parcă o pândise.

-         Mă îmbrac în câteva minute și mergem Ana.

-         Unde? întrebă aceasta surprinsă.

-         Să luăm mașina. Credeam că te-a informat Dinu, mie așa mi-a spus.

-         Nu mi-a spus, dar putem merge. Chiar venisem să te plictisesc, glumi.

În taxi, Ana, fu extrem de volubilă, râzând, glumind, cu tinerelul șofer. 

-         N-aveți mărunt? Azi mai mult am dat rest, decât am încasat, glumi acesta când Ana îi întinse bancnota.

-         Plătesc eu! interveni Noelia, oferindu-i șoferului ceva peste prețul cursei.

Între timp Ana se și apropiase de ghereta paznicului. Noelia salută de la distanță, îndreptându-se spre mașină. Observase ferestruicile sălii luminate, dar nu voia să intre.

-         Mi-a spus că fetele tale au plecat, că a mai rămas doar domnul Nick, antrenorul. Știi ce salariu de mizerie are omul ăsta? Bine, dacă mizeria aceea poate fi numită salariu, completă. Nu intri, nu-l saluți?

-         Pe cine?

-         Pe Nick. Dacă tot suntem aici, o fi îngrijorat de starea ta.

-         Are destule pe cap, numai grija mea n-o duce, rosti ea urcându-se în dreapta, dorindu-și ca Ana să nu se mai învârtă atâta în jurul mașinii.

-         Noelia, cred c-avem pană la una dintre roți.

-         N-avem, Ana. E doar un pic lăsată. Oprim la o vulcanizare.

Dar Ana plecase deja spre ghereta paznicului.

-         N-are cu ce, face naveta cu bicicleta. N-a avut în viața lui mașină.

-         Și te miră? simți nevoia să fie răutăcioasă.

-         Nu mă miră. Orice ai crede, nu vin de pe Lună. Dar mi-a spus, continuă, că ne poate ajuta domnul Nick.

-         Ana, de ce te încăpățânezi? 

-         Paza bună trece primejdia rea!

Un stres, asta era Ana, când își punea ceva în minte, și-i era clară intenția ei.  Se bucură că se apropiase paznicul, blocându-i acesteia intenția  de a o urma.

Intră în sală cu inima ghem. Refuzase să se mai gândească la sărutul dintre ei, la tot ce simțise, sperase ca peste câteva zile să fie altfel.

De la deschiderea ușii, simți privirea lui Nick ațintită asupra ei.

-         Bună seara! 

-         Bună seara, Noelia! Tot mai șchiopătezi, vezi? De ce n-ai stat liniștită acasă?

-         Trebuia să iau mașina. N-o să conduc eu, pară ea, iminenta întrebare. Sunt cu Ana... o prietenă. Am intrat doar să te întreb dacă ne poți ajuta,  o roată e puțin lăsată.

-         Pană? N-ai rezervă?

-         N-am idee. Ana  insistă prostește, i-am spus că e așa de câteva zile dar o ține pe-a ei.

-         Mă schimb imediat și vin.

-         Poate-i mai bine să-i spun că nu ne poți ajuta.

-         De ce? ieși el de după paravan trăgându-și tricoul.

   Ridică din umeri ca o copilandră. Ce să-i spună? Că Ana îi spiona? Că povestea cu roata îi picase mănușă? Nick n-ar fi înțeles toate acestea, el nu era așa,  nici ea dispusă să se înjosească mai mult.

-         Nu mi-ai răspuns, Noelia.

-         Nu mai contează. Dacă ne poți ajuta cumva, să plecăm naibii de aici, fă-o! se răsuci ea, pe piciorul sănătos, pornind către ușă.

-         Ei, ei... o opri el. Ce-i cu tine? i se postă  în față.

-         Nimic. Am avut o zi mai grea.

  Zgomotul ușii o făcu pe Noelia să se retragă. Abia acum ridică privirea spre el, o privire rugătoare, vinovată.

-         Dă-i omului un deget și-ți va lua toată mâna, vorbăreț rău paznicul dumneavoastră. Bună seara! Noelia, nu ne prezinți?

-         Scuze. Ana, Nick e antrenorul și conducătorul trupei.

  Respiră liniștită abia când se urcă în mașină. Ana se despărțise zgomotos de Nick, mulțumindu-i pentru ajutor, lăudându-i abilitățile, smulgându-i promisiunea de o invita la unul dintre spectacole și chiar de a ieși într-o seară toți patru. Ea se rezumase la un  ”vorbim, la revedere”.

-         Mi-a plăcut Nick. Cu siguranță, îi va plăcea și lui Dinu.

 Tăcerea ei impuse și tăcerea Anei. 

-         M-am cam obosit astăzi, mă retrag la somn, imediat după duș, Ana!

-         O să fac și eu același lucru, deși mi-ar fi plăcut să vizionăm un film împreună. Mi-ai părut tare abătută astăzi, desigur, explicația nu poate fi decât piciorul care te va împiedica să dansezi, o vreme.

Își așternu pe chip o umbră de surâs, murmurând un ”noapte bună!”. 

Se bucură că se răzgândise, dușul nu i-ar fi fost îndeajuns, gândi privind pledul de spumă și pâlpâirea timidă a lumânărilor. Se  strecurase-n apă, ca-n așternuturile bunicii, mirosind a flori de câmp. Avea atâtea la care să se gândească. 

Moleșită și relaxată adormi numaidecât. Curgerea muzicii lăsată ca un murmur îi alungă și ultima umbră de pe chip. 
Dar cine mai știe, câte se perindau prin fața ochilor ei închiși?!

O trezi un zgomot puternic venit de la etaj. Imediat îi urmă o altă bufnitură. Nu putea fi Janet, nici nu se luminase. Trecuse mai bine de-o săptămână de la plecarea lui Dinu. Nici Ana nu era acasă. O anunțase, că va lipsi vreo două zile. Se și mirase de cât de rezervată devenise, imediat după seara cu mașina, abia se zăriseră.

La al treilea zgomot, fără să mai mai stea pe gânduri, urcă.

Se lipi de ușă, ascultând cu înfrigurare. Doar liniște, una mormântală. De obicei, doamna Mioara dormea cu radioul deschis. Acum nu-l auzea.

-         Doamna Mioara, Noelia sunt! Sunteți bine?

Cum din interior nu venea niciun răspuns, apăsă mânerul, mai decisă și mai speriată ca oricând. Inima începu să-i bată cu putere și-un tremur puse stăpânire pe ea. Ceva bloca deschiderea. Împinse ușor, cât să-și strecoare brațul prin deschidere. Bănuiala se adeveri. Era trupul doamnei Mioara.

Se repezi spre ușa celeilalte surori dar se răzgândi. Ar fi sporit panica. Coborî și sună la salvare. Spre norocul ei dădu peste o doamnă amabilă care-i recomandă să stea calmă și să aștepte venirea ambulanței.

-         E posibil să fie căzută cu capul spre ușă și bruscarea să-i facă și mai mult rău. Am transmis, un echipaj se îndreaptă către dumneavoastră.

-         În imobil locuiește și sora doamnei, tot în vârstă, cardiacă din câte știu. Rugați echipajul să oprească sirena când vor intra pe stradă.

-         Bine, doamnă. Am comunicat, în câteva minute colegii mei ajung.

Puse mâna pe telefon s-o sune pe Janet. Se trezi sunându-l pe Nick.

-         Noelia,  ești foarte agitată, te pierzi și nu înțeleg nimic!  Mă îmbrac și vin. Până una alta ține telefonul aproape. Ambulanța va ajunge înaintea mea, dacă pleci, să nu pleci fără telefon! Ne-am înțeles?

Murmurase un da. Își simțea buzele arse, pe chip lacrimile se revărsau puhoi. Se temea pentru viața doamnei Mioara, pentru cea a surorii ei. 
Iarăși moartea, sigură și impasibilă, bifa zilnic agenda adunând, ignorând toate legăturile de suflet, toate așteptările.  Zece minute, scutură ceasul vrând să-l scoată din amorțire. Prea multă liniște în jur și mult prea frig. Urcă, nu renunțase să spere. Nicio mișcare. Se apropie de ușa doamnei Mioara, o strigă în șoaptă, dar tot nimic. Sunetul unei ambulanțe sparse liniștea acelor zori.  Alergă ca o nebună în mijlocul străzii dar regăsi doar un ecou pierzându-se spre alte suflete îngenuncheate.  

De astă dată sunetul era clar și se apropia. 

În timp ce urcau, reluă explicațiile date la telefon, de astă dată cu mai mult calm.

-         Vă rog să nu uitați de sora doamnei, e cardiacă. Eu sunt bine, nu-i nevoie...
-         Am eu grijă să fie! auzi în spate vocea lui Nick și-i simți brațele.

Hai să coborâm, Noelia! Încurcăm.

-         Nu vreau să plec, doamna...

-         E pe mâini bune.

În fața casei era agitație. Se încerca pătrunderea pe fereastră. De la etaj veni țipătul disperat al surorii. Noelia dădu să iasă dar Nick o opri.

-         Lasă-i pe ei, Noelia! Încearcă să te liniștești. Uite, hai, să ne așezăm aici.

  O luă de mână și-o duse  fix locul în care, într-o altă dimineață, nu foarte îndepărtată, stătuse cu Dinu. Nu se întrebă de ce din câte locuri, canapea, fotolii, el alesese tocmai acel loc, poate era singurul care i se potrivea, din tot interiorul.

-         Te-a speriat telefonul meu?

-         A fost o strângere...

-         E cumplită neputința,Nick, și senzația aceea... doar o ușă... și dincolo de ea moartea. Multă vreme m-am temut de moarte. Am urât-o, mi-a răpit-o pe Buna, apoi pe tata... acum, nu mai știu, poate că mă mai tem dar n-o mai simt străină și nici dușman, e o realitate, o altfel de liniște.

-         Taci! și-o adună el la piept. 

Și ea tăcu. În toată nebunia avea certitudinea brațelor lui. Închise ochii, reglându-și respirația după a lui. O clipă cât o veșnicie.

-         Vai, de păcatele mele, dar ce-i aici? Era să-mi stea inima! Nu m-au lăsat să urc. Ce s-a întâmplat? intră ca o furtună Janet.

-         Doamna Mioara, Janet! se ridică Noelia mai mult pentru a se desprinde din brațele lui Nick, stânjenită de sprânceana ridicată a acesteia. S-au auzit niște zgmote ciudate spre dimineață. Am vrut să intru...

-         Doar n-au dat hoții peste dânsele! Doamne, iartă-mă!

Nick se ridicase și el,  salută în trecere pe noua venită și-a ei  aprigă căutătură, apoi ieși.

-         Știam eu, că nu-i a bună cu visul meu de astă noapte, știam. Se făcea că vă măritați. Și erați atât de frumoasă, de domnul Dinu nu mai spun. Era puhoi de lume. Doamnele mele dansau, râdeau și ce se mai îmbrățișau. 

-         Au coborât! interveni Nick. O urcă în ambulanță! Inconștientă dar în viață, rezumă acesta.

-         Slavă Domnului! se închină Janet.

-         Unde-o fi cheia de mașină? La naiba s-o ia de cheie! Aici o pun mereu, Janet! De ce nu-i aici? Ți-am spus să nu-mi mai muți lucrurile. Le las în mijlocul casei, acolo lasă-le!

-         Ei, ei, ușurel! o prinse acesta de mâini, bruscând-o chiar. Liniștește-te! Mergem împreună, o luă acesta de mână.

Se pierdură de ambulanța care gonea străpungând cu sunetu-i înfiorător zorii acestei dimineți smulgând-o din banalitate.

-         Merg să întreb și vin să-ți spun! Hai, Noelia, rămâi în mașină.

-         Mi-e frică singură, Nick!

Ar fi insistat dar îi întâlni privirea. Avea ochii umezi, roșii de atâta plâns. Paloarea îi marmorase chipul. Doar dârele lacrimilor păreau vii. Nu era tristețe era disperare. O ajută să coboare și-o strânse cu putere la piept.

-         Ce mă fac eu cu tine?! se trezi  rostindu-și frământarea.

În sala de așteptare secundele deveneau nesfârșire. Le auzea picurând în neant cu aceeași regularitate. 

-         Mă duc să iau câte o cafea și un corn, ceva. Ești lividă și tremuri. Am în mașină un hanorac, ți-l aduc.

Aprobă scurt strângând din dinți pentru a stopa frisonul ce-o cuprindea. 
- Am terminat formalitățile. Bolnava va fi urcată în terapie.
- Pot s-o văd? îl întrebă pe cel care-i aduse vestea.
- Nu știu, doamnă. Nu mai ține de noi, dar puteți încerca. E la etajul trei.
  Privi spre intrare dar Nick nu se zărea. Avea s-o sune dacă n-o găsea. 
  Încercă pe scări, dar fără un permis de trecere nu reuși s-o convingă pe cea care păzea ușa.
- Nu insistați, îi spuse un domn. Îmi aștept fiica să coboare, nici mie nu mi-au dat voie. Dar știu cum puteți urca, pe la lift, dacă vă lipiți de cineva.
Nu pricepuse mare lucru dar căută liftul. Se învârti minute bune până ce, într-un târziu, apăru o bolnavă. Căra după ea un stativ. O senzație de leșin o încercă. Îi explică acesteia, rugând-o s-o ajute.
- Aveți noroc că nu-i liftiera, că nu v-aș fi putut ajuta. Îmi pierdeam cartela.  Am obținut-o greu.  Vin de două ori pe lună, e ca a doua mea casă.

Femeia vorbea lin, cuvintele-i firave pierzându-se în zgomotul liftului. Avea chipul străveziu și ochii de-un negru aprins. Pe mâna stângă, cea cu care ținea strâns stativul, o verighetă-și mutase locul pe degetul mijlociu, dar și pe acela era largă.
- Terapia e în dreapta, după ușile acelea mari de sticlă. 

Câteva minute mai târziu, Noelia ciocănea la ușa rezervei.

-         V-ați descurcat? se răsuci femeia cu stativul, devenit prelungire a brațului. Intrați!

-         Da, vă mulțumesc frumos! șopti încercând să nu deranjeze liniștea.

-         Tot palidă sunteți. Poate c-ar trebui să vă vadă un medic.

Noelia își roti ochii prin salon. Cele două paturi, lenjeria de-un alb difuz, mirosul înțepător de urină și medicamente.

-         Îmi cer scuze, îndrăznesc, să vă rog să ne deschideți fereastra. Asta încercam, dar nu mai am deloc putere în brațe. De ce le-o fi făcând așa de mari?!

Abia acum observă brațele firave presărate din loc în loc cu pete mari vineții. Călcând pe vârfuri Noelia se îndreptă spre fereastră. 

-         Și mai am o ultimă rugăminte. Am scăpat ceva sub patul colegei. Voiam să rog o infirmieră, dar nu-i niciuna când ai nevoie de ele.

Privi spre locul arătat și avu o ezitare. O intimida locul. O bulversa gândul că viola intimitatea cuiva. După nemișcare, părea că bolnava din acel pat chiar dormea. Din locul în care era nu-i vedea chipul, iar la intrare se jenase să privească. Recuperă telefonul, care nu părea a fi fost scăpat ci mai mult aruncat pentru că-l adună din bucăți, pentru ultima fiind nevoită să mute un picuț noptiera.  Noelia ridică ochii spre chipul femeii, ca să se asigure că niciunul din zgomotele făcute nu-i tulburase acesteia somnul. Simți nevoia unui punct de sprijin. Murmură un nume, vru să se apropie dar pacienta-și răsuci capul în direcția opusă. Rămase câteva secunde în așteptare, neștiind ce aștepta. Privi spre cealaltă femeie, îi lăsă pe pat ultima piesă recuperată și ieși mai năucă decât intrase.
- Stați, vă chem un lift! Pe la scări e gardianca și vă va lua la întrebări. Nu sunteți bine deloc. Ce s-a întâmplat?
Murmură un mulțumesc, ignorând restul.
- N-auzi telefonul? o luă la rost Nick imediat ce se apropie. Sun de-o jumătate de oră.
- Am fost sus... 

Auzea forfotă în jur, o mână mângâindu-i tâmpla, apoi mai multe brațe, o înțepătură și zbor. Dar nu era zbor, nu se simțea ușoară, plumb îi devenise întreg trupul.

Mult alb, răvășitor și orbitor. Clipi nedumerită,  tavanul se apropia pe măsură ce i se limpezea privirea.

-         Acum m-am speriat cu adevărat, așa să știi.

-         Îmi pare rău! Nick, Ana e în spital. Nu înțeleg, mi-a spus că pleacă la o prietenă. Mi-a cerut și mașina, uitasem. Și nu e ea, nu e Ana pe care-o știam. Nu știu să explic... și privirea aia...

-         Oprește-te! Ești incoerentă. Are dreptate doctorul, e mai bine să rămâi sub observație. Merg să-l chem.

Noelia făcu ochii mari. Coborî din pat. Resimți o ușoară amețeală și se sprijini de tăblia patului.

-         Stai, unde crezi că pleci? Oficial ai fișă de internare, nu poți pleca, nu te poți ridica din pat, nimic fără voia doctorului. Ascultă și tu, pentru Dumnezeu! ridică acesta tonul. Ești de-un egoism și-o încăpățânare rar întâlnite!

-         N-am fost niciodată internată, urăsc spitalele, se dezvinovăți ea.

Se așeză cuminte în pat în vreme ce Nick ieși după doctor.

Mașina se deplasa cuminte. Între ei, după ieșirea nervoasă a lui Nick, se rostiră doar câteva cuvinte. O duruse tonul lui, cuvintele, o bulversase vederea Anei, o cu totul altă Ana, neajutorată, îmbătrânită brusc, neputincioasă. Doamna Mioara era în comă fără prea mari șanse, un tăvălug se prăvălise peste tot ce avea.

La coborâre, Nick o prinse de mână și-și ceru iertare. Se întoarse spre el și-l sărută pe obraz.

-         Ai avut dreptate. Mereu ai.

Găsi biletul lui Janet, o anunța că e sus. O sună să coboare. Următorul telefon fu pentru Dinu. Convorbirea nu dură foarte mult.

Se ghemuise-n locul preferat, privind spre liniștea din micuța grădină.  

-         Ce bine c-ați venit, donșoară!

 Îi relată în câteva cuvinte starea doamnei Mioara și-i ceru să stea lângă sora acesteia.

-         Nu pare să știe nimic, donșoară. Cred c-au prostit-o de tot calmantele. Sau chiar nu-i pasă!

-         Caută în agenda doamnei Mioara, trebuie să anunțăm pe cineva!

-         Vor năpădi ca muștele, donșoară! Exact de ce se temea doamna Mioara. Moartea asta...

-         Moartea nu e dincolo de nimic, Janet, e continuarea și atât.

-          Vă simțiți bine, donșoară? Am văzut că domnul Nick a plecat. Ce bine că n-ați fost singură. Nu știu ce ne-am fi făcut.

-         Janet, fă ceea ce te-am rugat! Vreau să rămân singură!

Femeia se retrase cu umerii plecați. Privi în urma ei. Nu-și dorise s-o supere dar ajunsese la limită. Mai dădu câteva telefoane și apoi intră în camera ei.

Se înserase când auzi soneria.

-         Bună seara, Noelia!

În prag se afla Ana, Ana cea de toate zilele, elegantă, parfumată, c-un machiaj perfect. Doar privirea și ușorul tremur al mâinilor aminteau de cealaltă Ana.

-         Trebuie să vorbim!

-         Mergi și te odihnește, Ana! Nu-mi datorați nimic, nici tu, nici Dinu!

-         Ești supărată.

-         Singura pe care sunt supărată sunt eu. Sunt bine, Ana. Mă scuzi, trebuie să răspund la telefon, se scuză ea profitând de ocazia ivită.

-         Bine. Noapte bună, Noelia! 
Dar nu răspunse, nu astă seară.