Femeia în albastru (11)

Oarecum stingheră şi agitată, Angela dădu să închidă telefonul însă vocea veselă a Cristinei o calmă, drămuindu-i neliniştile. Convorbirea debută timid, domol ... şi uşor, uşor se transformă  într-un hohot de râs întrerupt de propoziţii foarte scurte.
Nu ştia dacă, Cristina era  la curent cu perioada de detenţie… dar nici nu consideră potrivit să-i relateze la telefon întreaga poveste. Aşa că punctă doar câteva aspecte legate de viitor. Nici nu-şi terminase ideea că aceasta sări ca arsă când auzi urma să se stabilească în Bucureşti şi că voia să-şi caute o locuinţă cu chirie.

- Tu nu eşti normală?! Vrei să stai într-un capăt al Bucureştiului şi să lucrezi în celălalt? Nici discuţie… pentru început stai la mine, vezi ce job îţi găseşti… deşi piaţa nu arată prea grozav şi în funcţie de asta cauţi şi locuinţa. Avem timp şi spaţiu berechet... numai să vrei şi tu! continuă aceasta mai mult şoptit.
- Nu vreau să te deranjez, Cristina! veni iute replica Angelei, ignorând cele spuse de aceasta pe final.
- Nu mă deranjezi… ba din contra, mă scapi de o corvoadă. Îţi povestesc eu  când vii. Când şi cu ce tren ? … să vin să te iau de la gară.
- Eii dar, dă-mi adresa că nimeresc singură.
- Angela… ce eşti copil! Oricum sunt toată ziua pe drumuri, la telefon… face parte din rutină. Abia aştept să vii!
Acum privea cele două genţi de voiaj. Îşi îngrămădise viaţa-n ele şi plecase la drum.
Era singură-n compartiment, cei doi tineri ieşiseră pe hol la o ţigară. Aşa că-şi lăsă lacrima să-şi urmeze cursul. Dar la cea de-a două răvăşi un picuţ prin poşetă după pachetul de şerveţele. Uitând ce căuta se trezi privind cartea de vizită a lui Aron.
Zâmbi... Aron, mustea de energie şi tinereţe... şi acum după ce analizase întreaga desfăşurare a evenimentelor putea spune că nu era deloc aerian... ci liber. O pasăre ce avea curajul să se înalţe-n zbor fără prea multe reguli sau să păşească ţanţoşă printre oameni... privindu-i în ochi cu dezinvoltura de a fi tot om.
O puse bine, într-unul din buzunăraşele genţii. Era decisă să-i facă cinste cu acea cafea.... cândva. Nici nu ştia ce-o mâna… datorie faţă de tânărul ce-i însorise orele acelei seri…sau nevoia de a repeta acea  stare de bine ce-o simţise în compania lui.
„Poate nici n-o să mai ştie cine sunt”, gândi ea zâmbind. Trecuseră mai bine de două săptămâni de la întâlnirea lor. E drept mai scosese de câteva ori cartea de vizită… şi odată chiar formase numărul dar renunţase brusc.
Teamă, nesiguranţă?!
Greu de spus dar simţea că o a doua întâlnire nu s-ar fi terminat c-un banal sărut pe obraz deşi nimic, absolut nimic... nu fusese banal în acest gest.
În cele câteva secunde în care o privise în ochi… Angela intuise că şi el îşi dorise s-o sărute, că-i simţise freamătul buzelor dar  văzuse...  acel ceva din privirea ei şi-l respectase. Recunoscuse şi ea, mult mai târziu în noapte, simţind răceala aşternuturilor de mătase… că şi-ar fi dorit ca acesta s-o fi sărutat, ba chiar s-o fi luat în braţe şi să fi făcut dragoste cu ea.
Trenul încetini semn că se pregăteau de intrarea în gară. Aşteptă până ce se opri şi culoarul se mai eliberă.
Acum coborâtă privea în lungul peronului.
Nici nu putea trece neobservată, Cristina.
Înaltă, slabă… veşnic agitată… era aceeaşi. Zâmbindu-i, se îndreptă spre ea. Aceasta o zărise la rându-i şi-i venea în întâmpinare… dar privind-o un pic cam contrariată.
- Angela?! întrebă ea cu cea mai nedumerită privire. Treceam pe stradă de mii de ori pe lângă tine fără să-mi trăznească c-ai fi tu! Arăţi superrrrrrrrr!
- Şi tu eşti neschimbată.
- Fată… vino să te pup… eşti adorabilă. Neapărat reţeta… dar excluzi sexul că n-am cu cine şi nici timp… dorm pe unde apuc şi când apuc… dar nu şi cu … cine apuc… deşi mai văd pe câte cineva… care mă… inspiră.
- Tot zurlie ai rămas.
- Nţţ… vrei tu să fii  drăguţă, dar recunosc singură, m-am dilit de tot.
Drumul fu o adevărată încercare pentru sistemul nervos al Angelei. Aglomeraţie, dezordine… un adevărat haos pe străzile capitalei.
- Angela… o să te rog să mă scuzi. Mai am un drum de făcut, Casa mea e cum o vezi. El e domul Mark...  singurul domn ce-şi plimbă lăbuţele pe unde vrea. Nu-i prietenos că-i bătrân şi ciufut… dar nici nu zgârâie. Ignoră-l liniştită... te va ignora şi el, atâta vreme cât are castronaşul plin. Deci am fugit ca vântul ca să am de unde mă întoarce ca gândul.
Angela privi dezorientată în jur. Totul era un haos… de parcă taifunul era locatar acolo, nu un om.
Zâmbi… cu adevărat, Cristina nu se schimbase. Parc-o vedea în sala de cursuri… niciodată întreagă…mereu pe fugă şi agitată. Ba n-avea cursurile, ba-şi uitase legitimaţia… de pix sau stilou nici nu intrau în discuţie, erau deja fineţuri… şi cui să le ceri?! Dar era de-o inteligenţă sclipitoare şi avea timp pentru toţi. Ea mergea cu jalba-n proţap pe la decan. Ea negocia preţurile pe la piaţă, glumind şi înveselind mai toate precupeţele.
Avea o putere de convingere fantastică şi era … sau mai bine spus fusese iubită de toţi. Până la un moment dat… acel moment.
Se crispă amintindu-şi de seara petrecerii. Sărbătoreau pe una dintre colege, nimic cu pretenţii… doar distracţie şi voie bună. Rar trecea câte-o săptămână fără aşa ceva. Dacă nu aveau motiv speculau, inventau dar tot se adunau.
În ciuda expansivităţii, a veseliei şi a zâmbetelor afişate Cristina era foarte riguroasă cu viaţa ei nelăsând pe nimeni să  păşească dincolo de linia de demarcaţie. Participa şi se distra la petrecerile altora, mereu singură. Cum era tot timpul agitată fusese catalogată ca o mică zăpăcită, aiurită şi  mulţi nici nu se mai mirau că n-o văzuseră niciodată în compania cuiva. Avea foarte mulţi prieteni, era o bună camaradă şi probabil asta părea suficient.
Câteva tentative ale unor colegi de grupă ori de an rămăseseră la stadiul de încercare. Cu o abilitate demnă de un iluzionist le transformase în prietenie, devenind confidenta tuturor. Mereu c-o vorbă bună sau c-o glumă se putea spune că trăia prin alţii.
Prin anul doi circulase  un  zvon cum că aceasta ar avea alte înclinaţii sexuale. Dac-ar fi privit cu atenţie atunci, Angela, ar fi descoperit o altă Cristina descumpănită şi oarecum speriată. Dar ignorase şi ea ca şi cei din jur… făcând glume şi bancuri pe marginea acelor… şoapte cu iz de bârfă, rostite  discret pe la colţuri.
Totul explodă… în anul patru când înfruntându-i pe toţi, la una din petreceri, Cristina sosi însoţită de o fată la fel de frumoasă.  Atenţia tuturor se mută către ineditul cuplu… mulţi dându-şi coate şi întrebându-se dacă… era posibil. Toţi băieţii salivaseră privind-o pe cea ce păşise alături de Cristina. Era frumoasă, diafană… nu putea fi adevărat… şi totuşi era.
Fusese marginalizată… şi tratată c-un dispreţ grăitor. Mulţi din cei care până de curând o numeau prietena lor şi-i căutau compania… nu mai suportaseră să stea nici vizavi de ea.
Nici ea, Angela, nu fusese mai brează. Şi-n ea se dăduse în acele momente o luptă surdă. Crescută şi educată de oameni cu frică de Dumnezeu, se trezi în imposibilitatea de a accepta că oamenii pot gândi, simţi şi altfel.
Dar Cristina  era prietena, colega ei… şi-a multora, cărora le sărise mereu în ajutor. Nu putea da cu piciorul atâtor clipe, unei frumoase prietenii… şi totuşi…
Cristina se dăruise pe ea, luminând multora clipe întunecate, oferind mereu un umăr, o vorbă bună şi-un zâmbet. Era aceeaşi… căci dintotdeauna fusese altfel. Sufletul îi era acelaşi … şi drept la viaţă avea şi ea.
Dar cine să vadă?!
Zile întregi îi răsunase în cap expresia… strigată cu dispreţ de câţiva colegi… o acceptase tacit, îngroşând rândul celor ce-o ponegreau.
Adevărata tragedie urma să apară în zilele următoarelor săptămâni.  Deşi s-ar putea spune că era un sfârşit previzibil, vestea că Lili murise pică ca un trăsnet anihilând orice  altă reacţie. Toţi se treziră c-un mare gol în suflet, serios descumpăniţi, privindu-se neputincioşi.
Suferindă de mică de o boală incurabilă, aceasta luptase  şi câştigase ani buni faţă de estimarea medicală. Era veselă, se implica pe cât putea în toate activităţile grupei. Efervescentă şi dornică de viaţă, Lili fusese singura care-i luase din start apărarea Cristinei a doua zi la cursuri. Împiedicată de boală participa foarte rar la petreceri.  Deplasarea ei depindea de mulţi factori aşa că se mulţumea că putea ajunge la cursuri, examene... când ajungea.
Ascultase cu răbdare toate răutăţile colegilor şi ştergându-şi o lacrimă îi întrebase simplu: „Cine sunteţi voi s-o judecaţi?!”
Şi fără să mai spună nimic… doar privindu-i  cu milă, îşi împinsese scaunul cu rotile până în dreptul acesteia şi ignorându-i pe toţi… o privise în ochi : „Va fi bine. Lasă timpul să aşeze lucrurile.”.
După două săptămâni, murea. Inima ei nu mai rezistase acestei noi operații.
Acceptase operaţia conştientă fiind că exista şi acest risc. „n-am cărţi bune… dar nu pot abandona jocul” aşa-şi luase la revedere de la ei.
 „Cine sunt eu s-o judec pe Cristina?”…câtă dreptate a avut Lili.
Poate marcaţi de pierderea colegei, de fragilitatea acestei vieţi mulţi îşi reanalizaseră comportamentul, unii acceptând-o iar restul tolerând-o.
Cristina nu ripostase în nici un fel… nereproşând nimic, nimănui. Se strecura ca o umbră şi-i drept nu mai zâmbea ca înainte, era mult mai tăcută… dar o privise… păşea liberă, descătuşată.
Nu uitase nici astăzi cuvintele ei, din acea seară a petrecerii… când numai cu pietre nu fusese lovită: „Mi-aş fi dorit să fiu… „normală”… şi-am încercat să fiu, să par… mai mult de dragul celor din jur…dar am uitat de mine… şi n-am mai fost eu. Am obosit şi nu mai pot să fac frumos, de dragul nimănui!”
Trist… şi-adevărat!  Asta o ştia acum mai bine ca toţi, Angela. O aflase în alte circumstanțe.
O admira pe Cristina îşi acceptase pornirile, trăia printre oameni luptând pentru fiecare metru câştigat în această bătălie şi nu-i era uşor.
Cu resemnare, transformase neîmplinirile de ordin sufletesc în succes profesional făcând din micuţa agenţie o firmă recunoscută. Aflase din alte surse că părinţii o renegaseră, că nici la înmormântarea mamei nu-i fusese permisă participarea. Singura care mai ţinea legătura cu ea era sora ei… dar o făcea pe ascuns de teama unui soţ obtuz. Pusă deseori la colţ de răutatea oamenilor, învăţase  să se mulţumească cu puţin de aceea niciodată n-o auzise plângându-se sau căinându-şi soarta. Ştia în schimb că-şi sprijinea discret familia. Trimitea când şi când o sumă de bani tatălui ei, suferind de un diabet  insulino-dependent. O făcea prin sora sa iar acesta accepta banii netrecându-i prin minte că ar putea veni de la ea. Şi mai ştia că purta în poşeta ca o icoană fotografia nepoţilor pe care nu-i îmbrăţişase niciodată.
„Gata cu trecutul” îşi spuse Angela… intrând în baie pentru un duş rapid. Îşi suflecă apoi mânecile, dădu drumul la muzică, inundând încăperea cu acorduri de jazz şi trecu la treabă.
Se desfăşură nestingherită prin bucătărie şi living urmărită din când în când de privirea întrebătoare a lui Mark, nedumerit probabil de atâta agitaţie.