Vitraliu stingher (11)

Marga îl privi pe Victor, chipul lui înflorise într-un râs curat, senin. Nu era  forţat, nu era nimic protocolar era aidoma râsului de copil, cu poftă ca şi cum a râde era chiar raţiunea de a fi.

- Victor, îmi cer scuze. Mătuşa nici nu te-a lăsat să te exprimi.

- Mi-e atât de dragă mătuşa ta, că nici n-aş fi îndrăznit s-o contrazic. Aşa că, nu ne rămâne decât să-i urmăm planul, aprobă el râzând.

Şi oprindu-se în faţa Lucianei care tocmai pornise muzica i se adresă : 

- Domnişoara e amabilă să-mi acorde primul dans al acestei petreceri.

- Da, nanule dansez un dans cu tine, dar pe urmă i-am promis bunicului, că bunica nu vrea să mai danseze cu el că o dor picioarele.

- Măi, dar ce domnişoara hotărâtă. Ai şi carnet de bal, ca odinioară,  observ.

- Îmi mai povesteşte mie bunica cum era odată, dar eu carnet de acela n-am, numai că i-am promis bunicului şi nu m-ai învăţat tu, nanule, că promisiunile trebuie respectate?!

Reîntors în cameră bunicul nici nu fu lăsat să se aşeze.

- Gata, nanule, a venit bunicul.

- Dar poftim cedă el locul de dans, bunicului care numai că nu plângea de mândrie.

Victor luă loc pe fotoliu în celălalt capăt al camerei, aparent privind la televizor, deşi părea undeva mai departe,  în timp ce Marga se implicase într-o discuţie cu bunica despre Luciana.

- Bine nanule, dar eu dansez şi voi, nu?! comentă Luciana cu seriozitatea copilului adult ce-şi vede ordinele încălcate. Ia-o pe nana Marga la dans.

Marga se opri auzindu-şi numele şi se fâstâci copilăreşte când Victor, conform directivelor clare trasate de Luciana, o invită la dans. Parcă dansau dincolo de muzică şi de ritm aşa erau de stingheri. Norocul lor că melodia nu ţinu prea mult, deşi tare bine se simţise în braţele lui. Închise ochii şi pentru o secundă îl revăzu dansând în acea zi de vară la hora din sat cu Ioana. Numele îi venise de undeva din trecut şi se auzi rostind fără voie:

- Ce mai ştii de Ioana?

- Care Ioana, Marga?!

- Codana aceea cu ochi ca mura din satul tău…mi-am adus aminte aşa din senin. Iartă-mă, poate nu trebuia să întreb.

- Nu, de ce? Nu mai ştiu mare lucru. Drumurile noastre s-au despărţit. Prin sora mea am aflat că s-a măritat, c-un evreu parcă, şi că sunt stabiliţi în America. 

- Frumoasă fată mai era. Mi-o aduc aminte perfect.

- Da, dar nu singura…

- Nici nu ştiam că ai o soră. 

- Da e mult mai mică ca mine, e încă studentă. Dar ai văzut-o a venit cu mine de multe ori aici. La pomenirile Anemonei, la înmormântare.

Marga amuţi. Cât de geloasă fusese pe tânăra aceea frumoasă care plângea pe umărul lui,  care venise cu el la înmormântarea Anemonei. Da, chiar şi atunci răpusă de durere acest sentiment tot găsise o portiţă să se strecoare în sufletul ei înlăcrimat. Înnebunită de durere, îl căutase din priviri, dar văzând frumuseţea aceea ce-l însoţea se abţinuse de la orice gest de apropiere. Şi la pomenirile ulterioare venise tot cu ea şi crezuse că între ei e ceva mult mai serios. Nici măcar o clipită nu-i trecuse prin cap c-ar putea fi sora. Parcă ghicindu-i gândurile, Victor completă:

- Nu-s însurat Marga… încă. 

Marga doar îi zâmbi. Nu se vedea în oglindă dar simţea că obrajii i se înroşiseră.

- Victor, eu aveam în plan şi o oprire pe la mormântul Anemonei, îi şopti ea ferindu-se de Luciana. Aşa rămăsese stabilit cu mătuşa, să ne oprim când ne întoarcem. Crezi c-am putea pleca acum ca să nu ne apuce noaptea ?

- Nicio problemă. Eu am trecut şi înainte de a veni încoace  pe la…. Am avut multe a-i povesti şi m-am răcorit un pic la căpătâiul ei. Ani de zile ne-am susţinut unul pe celălalt şi n–ai idee cât îmi lipseşte.

- Şi mie, Victore! ...enorm . 

Îşi luară la revedere în ciuda protestelor Lucianei care vrând să-i  impresioneze vărsase şi ceva lacrimi ca de crocodil. O liniştiseră promiţându-i că imediat ce zăpada se topea, mai precis în vacanţa de Paşti urma să vină la Bucureşti să stea când la unul când la celălalt.

- O să-mi fie cam greu să alerg de la unul la altul. De ce nu vă mutaţi împreună, aşa aş sta la amândoi odată ? întrebă ea cu inocenţa specifică vârstei.

- Ca să stea împreună doi oameni ar trebui să fie căsătoriţi Luciana, o corectă  cu blândeţe bunica.

- Păi şi?!...toţi nanii sunt căsătoriţi cu nanele, am văzut eu la ziua colegelor mele de grădiniţă. Ai mei de ce nu pot?!

- Off, Luciana trebuie să mai creşti ca să poţi pricepe.

- Dar, chiar aşa de ce nu?! interveni în discuţie şi bunicul Lucianei, un om foarte rezervat, care de regulă vorbea doar dacă era întrebat.

- Şi tu? Nu-i mai da apă la moară copilei, că nu-i frumos să discutaţi aşa ceva. Şi ştii că atunci când îi intră ceva în cap mult timp nu tace.

Cu greu, dar plecaseră. Urcaţi în maşină, Victor îi întinse o carte de vizită şi-un pix. Marga îl privi întrebătoare.

- Să-mi scrii numărul de telefon, aşa ca pentru orice eventualitate. De multe ori mi-a părut rău că nu-l am. Şi m-am jenat să-l cer cuiva fără acordul tău. Dar uite Luciana, are dreptate suntem naşii ei.

- Eu nu, spuse Marga zâmbind, tu eşti cel care a botezat-o…nici nu ştiu când a început să-mi spună aşa, probabil învăţată de bunici. Mi-aş fi dorit să fi fost eu nana ei, dar…

Marga scoase telefonul din poşetă. Privi ecranul. Avea multe notificări : un apel ratat şi câteva zeci de mesaj. Le ignoră pentru moment, tastând numărul lui Victor şi lăsă să apeleze câteva clipe pentru ca acesta să şi-l poată salva. Făcu la rândul ei aceeaşi operaţiune. Reveni apoi la apelul ratat. Privi numărul,  nu-i era cunoscut, deci pute fi o simplă greşeală. Iar mesajele sigur erau tradiţionalele mesaje de Crăciun, avea să le vadă acasă când va fi singură.

- E mai simplu aşa şi mai sigur, concluzionă ea mulţumită dând drumul loc telefonului în buzunarul poşetei. Nu era o împătimită a mobilului, pentru ea doar un obiect ca oricare altul, care uşura oarecum comunicarea.

Acum opriseră maşina în dreptul cimitirului. Cum Victor nu cobora Marga i se adresă:

- Nu mergi?

- Mergi, Marga, eu am fost. Poate vrei să fii singură câteva clipe cu ea. O să vin şi eu.

Mantia albă a zăpezii acoperea cuminte locul de veci al prietenei sale. Numele Anemonei sculptat în marmura rece părea atât de straniu. Marga mângâie literele perfect desenate, parcă vrând să le transmită din căldura mâinii ei. Undeva în stânga crucii de marmură ofta parcă de trecerea timpului, crucea de lemn ce purtase numele prietenei sale. Se mai zăreau frânturi din nume. De ea agăţase cineva o coroniţă din brad. Marga scoase  şi ea coroniţa şi-o puse tăcută peste cealaltă. Aprinse şi  lumânarea  privind spre cer căci ştia simţea că sufletul Anemonei, e undeva în jurul ei. Făcu acelaşi lucru şi la mormintele din imediata apropiere unde se odihneau părinţii şi bunicii Anemonei. Erau cu toţii, o familie de suflete, multe mutate acolo, în locul tăcerii veşnice, mult prea devreme.

Marga auzi zăpada scârţâind şi întoarse capul. Victor ajunsese lângă ea. În ochi i se citea tristeţe, i se citea adevărul unui om ce suferă. O luă de mână fără a rosti nici un sunet şi Marga se cuibări în braţele lui, sprijinindu-se unul de altul. Era atât de bine în braţele lui Victor, ce simplu era dar cât timp le luase. De ce? Stătură aşa vreme de mai multe minute, fiecare gândind la ale lui şi probabil amândoi la Anemona.

Sub impresia momentului Marga se gândi la legătura dintre Victor şi Anemona. De undeva din trecut îi reveni în minte conversaţia dintre ea şi Anemona, din primele zile ale revederii lor. Pentru o clipă îşi reaminti şi emoţia ce-o năpădise privindu-l atunci în acea zi, la intrarea în seră după ce, doar cu zi înainte, fuseseră doi simpli călători ai aceluiaşi microbuz. Îşi amintea ca ieri discuţia în care prietena ei îi mărturisea cum şi în ce împrejurări  Victor, nu numai că revenise în viaţa ei, dar devenise unul din punctele ei de sprijin.

Marga închise ochii şi se abandonă trecutului, simţea braţele lui Victor protejând-o de restul lumii, iar de undeva dintre amintiri vocea Anemonei răsuna ca o dulce dezmierdare.

„- Va trebui să mă întorc mult în timp, poate chiar imediat după despărţirea noastră. Dacă vrei poate fi şi o spovedanie, eşti persoana faţă de care am greşit atât de mult. Nu pot ajunge la prezent dacă nu-mi înfrunt trecutul, Marga. Sunt conştientă că trăgându-te după mine în trecut te voi răscoli dar trebuie să încep de undeva din timpul nostru comun pentru că vreau  să-mi cunoşti povestea, spusă de mine. Te rog în schimb să nu mă contrazici, doar ascultă–mă ….

  Marga tăcea,  sorbind din ceaiul cald… cu privirea pierdută-n cană, încercând a alunga lacrimile ce-i invadaseră ochii. 

- Ia-mă de mână prietena mea şi hai cu mine s-auzi şi varianta mea. 

Şi Anemona începu incursiunea într-un trecut comun trecând uşor prin bifurcaţia ce le separase destinele. Rememoră parcă în şoaptă, momentele accidentului, împrejurările şi faptele povestind cum le simţise ea. Nu-şi dezlipea privirea de cea a Margăi, în ciuda lacrimilor ce-i  brăzdau chipul. Se oprea din când în când pentru a-şi trage sufletul sau a bea un pic din cana de ceai, ce i se răcise de mult.

- Ştiu că nu merit iertarea ta, vreau doar să nu mă urăşti. Au hotărât alţii pentru mine atunci, poate cum au crezut ei că-mi este mai bine. Ce rost are să mai judec pe cine şi cum?! Cert e că nici eu nu am făcut nimic spre a mă apropia de tine! Acum pot să-ţi mărturisesc că de teamă. 

- De ce teamă, Anemona?

- Realizasem că am greşit, că-mi eşti mult superioară, că eşti un om atât de bun…şi doar orgoliul prostesc m-a îndemnat să te ignor, mi-era teamă de un refuz din partea ta, mi-era teamă de reproşuri. Am crezut că pot trăi şi fără tine. Apoi m-a luat viaţa pe sus şi m-a purtat pe căi nebănuite….şi trecerea timpului a făcut parcă tot mai imposibil totul. Am închis într-o carapace totul şi am crezut că pot uita, ignora! Asta până ce acum doi ani şi ceva, am dat peste afişul cu expoziţia ta…. şi totul a revenit. Nu uitasem nimic, m-au invadat regretele, amintirile. Eram hotărâtă să te caut.  Dar după expoziţie ai primit bursa, a intervenit plecarea ta! 

- Cât mi-am dorit, ani în şir am tot sunat…

- Mi-a spus mătuşa ta, atunci în acea seară după ce ţi-am văzut expoziţia! E tardiv să mai spun că n-am ştiut, că mulţi ani …nici n-am dat pe acasă, la ce să fi venit?! M-am măritat imediat după terminarea liceului. Un alt eşec al vieţii mele. M-am îndrăgostit de unul din profesorii mei şi la nici două luni după terminarea liceului eram deja căsătorită. A durat cam un an de zile mariajul. Era mai mare ca mine cu 15 ani, gelos şi posesiv. Mai mult ne-am războit. A urmat o despărţire urâtă, cu scandal şi acuzaţii de tot felul. Mi-am revenit cu greu din toată povestea. Nici n-ai să bănuieşti cine mi-a fost  prieten de nădejde şi m-a ajutat să trec peste tot. Victor…îl mai ţii minte?

- Victor al copilăriei noastre?! Cel care locuia în cătunul vecin?!

- Chiar el draga mea! Proaspăt absolvent al facultăţii de drept, am dat de el pe holurile tribunalului, la una din ultimele înfăţişări ale divorţului meu. Eu nici nu l-am recunoscut! Era într-un cerc cu mai mulţi şi tot întorcea capul spre mine zâmbind. La cât de tracasată eram şi sătulă de un bărbat aşa de gelos, chiar mă pregăteam să-i spun vreo două, când s-a apropiat salutându-mă pe nume. Îmi părea cunoscut, dar nu ştiam de unde să-l iau până ce şi-a spus numele. După decesul părinţilor am luat-o şi pe bunica  şi ne-am stabilit la oraş A fost mai simplu şi pentru boala bunicii. Casa în care ne aflăm a refăcut-o mătuşa  după moartea bunicii. Aşa că mulţi ani eu n-am mai dat prin sat. Ştii bunica a trăit ultimii ani fără să mă mai recunoască. Indiferent cine intra în cameră întreba : ”Tu eşti Lucica, mamă? Ce bine c-ai venit să mă vezi!” Singura care s-a îngrijit de ea a fost mătuşa mea. Şi nu i-a fost uşor. Mă mai supăr eu pe ea, dar ştiu că mă iubeşte în felul ei. E foarte bolnavă şi ea, are mari probleme cu tiroida, dar nu se dezlipeşte de mine. Are un ton mai autoritar şi o privire mai specială, născute din teamă şi durere căci a lovit-o viaţa în aşa hal încât a transformat-o într-un animal încolţit şi tare o mai doare şi singurătatea. 

- Dar de ce spui că-i singură?! Unde-i verişorul tău?!

- E stabilit în America! S-a căsătorit acolo, are viaţa lui. A fost acum vreo doi ani în ţară. Mai vorbesc la telefon,  dar ştii cum e cu distanţa. Probabil după ce nu voi mai fi vor pleca şi ei acolo, deşi unchiul nu prea vrea. Spune că vrea să moară pe perna lui în ţara lui…nu peste mări şi oceane.

- Greu, trebuie să recunosc că uşor nu i-a fost. Suntem frunze-n vânt, ne ridică o adiere rebelă şi ne poartă către poteci doar de Dumnezeu ştiute, Anemona. Ştii adesea închid ochii şi mă gândesc cum ar fi fost viaţa noastră dacă nu se întâmpla acel accident?! Şi mă doare să ştiu că tata a fost de vină!

- Nu, Marga! Nu mai gândi aşa! Nu ai voie, draga mea! Aşa am gândit şi eu mult timp şi iată unde am ajuns! Ura şi răutatea mea şi a familiei mele au dezlănţuit poate tot prăpădul prin care am trecut! Tardiv să ne mai dezvinovăţim, să ne mai întrebăm. Dar să revin la Victor…Mi-a devenit cel mai bun prieten. Ajutată şi sprijinită de el., în toamna următoare am intrat la facultate. Mi-am văzut visul cu ochii am fost a doua pe listă la UNATC. Ani frumoşi, anii de studenţie. M-am mutat într-un apartament cu trei camere, cu chirie, împreună cu Victor! Nu te gândi la prostii!

- Nici n-am gândit şi-apoi nici n-ar fi fost prostii! Mi-aduc aminte că amândouă îl divinizam...spuse Marga mai mult şoptit.

- Eram nişte copile, năuce. Şi mai mult  el n-avut niciodată ochi şi pentru mine…dar pentru tine, da! ….pentru că o să râzi, dar chiar în ziua care ne-am reîntâlnit, din discuţii în discuţii am mers la o terasă…iar numele tău a apărut ca din senin pe buzele lui.

- Vrei să fii drăguţă, Anemona. Cum să cred că mă mai ţinea minte?! spuse Marga ducându-şi măna la obraji căci îi simţea deja în flăcări. O să-ţi mărturisesc că da, eu nu l-am uitat, dar nu-mi aduc aminte trăsăturile lui. Parcă mi le-a şters cineva din memorie. Mi-aduc aminte că era înalt, frumos …dar parca-ar fi o umbră fără chip.

- Cred că am ceva fotografii, pe undeva cu el. O s-o rog pe mătuşa când va reveni să le caute. Cum spuneam…Nu i-am povestit nimic atunci, doar am spus că nu mai ţinusem legătura. Dar ulterior da, l-am făcut părtaş la calvarul vieţii mele şi adesea am plâns pe umărul lui laşitatea şi neputinţa mea. Între mine şi el n-a fost nimic mai mult decât prietenie. Cred că am transferat asupra lui tot ce mă legase de tine. Era fratele şi prietenul meu. Doi ani mai târziu am cunoscut un coleg de-al lui şi  cum el deja avea o relaţie cu o colegă de-a mea,  aşa am ajuns să fim patru în apartament. Era minunat, totul mi se părea extraordinar. Doar amintirea ta era ca o rană deschisă. Uneori mintea-mi croia scenarii. Îmi doream ca viaţa să mi te scoată întâmplător în cale. Voiam să mă ia mă ia de mână şi să mă aşeze în faţa ta, indiferent de urmări. 

- Şi eu, Anemona…Ce simplu s-ar fi rezolvat totul! Inimile noastre se cunoşteau, n-aveam nevoie de cuvinte.

- Nu era momentul! Mai aveam de îndurat şi de plătit tribut vieţii. Să revin. Eram în anul patru prin ianuarie când situaţia bunicii s-a agravat şi eu am fost nevoită să revin în sat. Mătuşa se mutase cu bunica aici pentru că aceasta deja căzuse la pat şi mult nu mai avea de trăit. Am făcut naveta săptămânal o perioadă apoi prin primăvară a urmat decesul, înmormântarea şi alte mii de probleme care m-au ţinut departe de oraş şi de cel ce devenise între timp soţul meu. Relaţia dintre noi se cam răcise, dar o puneam pe seama stresului şi a necazurilor mele. Cam în aceeaşi perioadă Victor reuşise să-şi cumpere un apartament cu două camere şi se mutase împreună cu iubita lui. El şi-ar fi dorit să oficializeze relaţia dar ea-l tot amâna până după terminarea facultăţii. Cum nu mai era mult, nu a părut nimănui nimic ciudat. Soţul meu între timp câştigând  foarte bine şi nevrând să se simtă mai prejos a insistat  să ne cumpărăm şi noi un apartament. Aveam ceva bani puşi de-o parte şi nu m-am împotrivit mai ales că deja, aveam simptome c-aş fi însărcinată. De toată tranzacţia s-a ocupat el, astfel că într-o săptămână deja ne mutam în casă nouă. Aşteptam să mai treacă câteva zile, mă programasem şi la un consult la doctor. Nu voiam iar o alarmă falsă, cum mai fuseseră. N-am să uit acele zile. Într-o zi de vineri am fost la doctor mi s-a confirmat sarcina. În aceeaşi zi mătuşa mea şi-a rupt piciorul şi cum aveam pomană sâmbătă, a trebuit să plec vrând nevrând din acea zi la ţară L-am sunat pe soţul meu care a părut foarte înţelegător, chiar neaşteptat de înţelegător. Atunci nu m-am sesizat. Abia ulterior când am revenit acasă mai devreme decât se aştepta şi l-am surprins în casă cu fosta iubită a lui Victor, am pus totul cap la cap şi am înţeles. Aceasta se despărţise de Victor de vreo lună, dar eu prinsă cu toate ale mele nu avusesem timp să mai vorbesc cu el şi nu ştiam nimic. A fost un şoc total. Nici nu vreau să-mi amintesc. Culmea e că idila lor începuse de pe vremea când noi încă locuiam toţi patru, dar eu nu băgasem nimic de seamă.

- Off,  Anemona, ce spui?! reuşi să murmure Marga, blocată şi stupefiată de cele ce auzea.

- Mult mai târziu când ne-am regăsit şi Victor a fost iar lângă mine, mi-a mărturisit că acesta simţise ceva, de aceea şi făcuse efortul financiar de a-şi cumpăra locuinţă şi a se muta. Credea că fiind doar un flirt se va pierde undeva. Se pare că atracţia a fost mai mare căci fostul meu soţ şi fosta mea colegă sunt acum căsătoriţi cu acte-n regulă. Le doresc să dureze dar am mici dubii, deoarece ea e atât de geloasă. O fi ştiind ea ce ştie..., dar cert că amândoi sunt la fel de preocupaţi de reuşita materială de a fi cineva….ceva.

- Şi tu? Şi Victor?

- Ne-am revenit, care cum am putut. A fost un an greu, iarăşi un divorţ urât….fostul fiind un materialist fără pereche. Am renunţat la tot ce aveam împreună. Am stat cu chirie o perioadă la Victor, apoi mătuşa  mi-a cedat apartamentul din oraş,  se pensionase între timp pe caz de boală şi se mutase definitiv la ţară. A urmat licenţa şi absolvirea facultăţii. Sarcina creştea şi nu pot spune c-am avut o sarcină uşoară. Fostul a avut decenţa să-şi recunoască copilul deşi actuala nevasta a strigat mult timp după un test de paternitate, acuzându-mă c-ar fi copilul lui Victor. Am renunţat atunci la pensia alimentară, simţeam că aceea e de fapt marea ei problemă, dar n-am vrut să renunţ la dreptul de a avea un tată deşi Victor se oferise s-o treacă pe numele lui.”

- Mergem, Marga? o readuse în prezent vocea lui Victor.

- Mergem…confirmă ea şoptit şi lăsă în voia mâinii lui, urmându-l docilă. 

Preţ de câteva minute bune, nu schimbară nicio vorbă. Un ritm suav completa spaţiul dintre ei.  Victor conducea liniştit preocupat de drumul destul de înzăpezit, iar Marga  navigând prin hăţişul nedumeririlor sale.