Vitraliu stingher (1)

           Raze timide, gingaşe se strecurau printre lamelele întredeschise  a jaluzelelor  descriind pe lemnul rece al biroului linii curbe, jucăuşe… frânturi de lumină aurie ca nişte petale pe apa unor gânduri.

Una, mai rebelă, mai şmecheră ca toate,  se desprinse  de grup şi zâmbind şăgalnic se  postă ca o matroană subjugând sticla monitorului, reflectându-se discret şi pe chipul Margăi. Preocupată de ceea ce făcea, aceasta aruncă fugitiv o privire spre fereastra, locul pe unde luminoasa gaşcă se strecurase dar  grăbită să termine ce mai avea, decise să răsucească monitorul. Parcă anticipându-i gestul raza îşi schimbă rapid unghiul.

            „Clar ai chef de joacă cu mine” gândi Marga şi dădu să se ridice ca să  închidă jaluzelele. Intuindu-i gândul, raza îi poposi pe buze. Era minunat de frumoasă, caldă, sensibilă, duioasă, nu  avea puterea de a încălzi dar avea tandreţea unei mângâieri iar Marga se lăsă dezmierdată. Simţindu-se acceptată raza îşi chemă imediat suratele. Cât ai clipi  din spatele ei se iviră, unduindu-se cu  cochetă nevinovăţie, încă alte câteva.

            Marga le simţi freamătul blajin, apoi privi parcă cu jind, în jurul ei. Era ultima zi de lucru în firmă. Nici nu ştia când trecuseră peste patru ani. Îşi privi chipul reflectat în oglinda cuierului. Da, era obosită, cearcăne destul de evidente îi umbreau chipul dar privirea îi era senină şi eliberată. 

Avusese termene de respectat, proiecte de finalizat care o obligaseră să  tot amânase demisia. Nu-i plăceau lucrurile neterminate. Pe cât era de îngăduitoare şi tolerantă cu cei din jur pe atât de intransigentă era cu persoana ei.

         Dar gata, sosise acea clipă. Decisese de mult, îşi  revizuise priorităţile şi cu paşi mărunţi ajunsese în  momentul aşteptat ! Făcuse cu plăcere ceea ce făcuse şi recunoştea fusese remunerată pe măsura eforturilor ei, dar voia altceva…mereu îi lipsise… acum ştia că acel ceva şi-l dorise mereu.

        Îi era dragă echipa în fruntea căreia lucrase. Câţiva o sprijiniseră din prima zi, avuseseră încredere în ea, în zâmbetul ei destul de serios… dar  cu alţi câţiva luptase destul de mult. Avusese de lucru şi cu orgoliile unora, cu nemulţumirea altora că ocupase un post tânjit de alţii dar meritase. Cu răbdare şi profesionalism aceste animozităţi dispăruseră iar echipa lor devenise închegată şi invidiată.

       Marga se ridică zâmbind, trase jaluzelele permiţând astfel razelor să se lăfăie pe mobilier, pe mocheta proaspăt aspirată, să răscolească şi-n cel din urmă ungher.

       Acum, odată eliberată calea, aveau loc de joacă pe alese. Însă descoperind oaza de verdeaţă ce garnisea pervazul ferestrelor se aciuară care mai de care, pe frunze şi flori învăluind totul în lumina primăverii. Parcă împărţindu-şi sarcinile unele se ocupau  de plantele  ornamentale  dispuse strategic în colţurile mai luminoase ale biroului.    

       Biroul se transformase într-o sală de bal unde cu mişcări suave lumina şi căldura  soarelui dansau printre sufletele unor flori atât de iubite. Marga le uda cu drag, le dădăcea în puţinul timp ce-l avea…pe cele mai leneşe sau mofturoase le apostrofa blajin. Ascultaseră muzică împreună, căutaseră  soluţii  în seri târzii când de multe ori reflectarea lunii o găsea la masa de lucru printre schiţe şi proiecte, uneori singură alteori muncind cot la cot cu membrii echipei ei. Deşi le cerea să plece acasă,  ba chiar se târguia cu cei care aveau familii în spate…”Eu mai pot sta… pe mine nu mă aşteaptă nimeni, dar voi… voi aveţi responsabilităţi mai importante decât acest proiect pe care oricum îl vom finaliza şi-apoi vreţi să nu vă mai recunoască copiii acasă?!”

          Avea privelişte frumoasă de la fereastra biroului parcă atipică forfotei capitalei ce domnea în partea opusă. Părculeţul liniştit din  care doar arareori răzbăteau la ea lătratul unui câine, plânsul sau râsul zglobiu al unor copii era acum o feerie de muguri care numărau secundele până la explozia de verde crud ! Zăpadă care-i urgisise într-o iarnă mult prea lungă lăsase în urma ei un pământ reavăn şi negru din care se iţeau pe ici pe acolo firişoare fragile dar temerare de iarbă..

       O nouă primăvară bătea la porţile existenţei ei, a treizecea de la naşterea sa şi a patra fără Anemona. Deja a patra… murmura o voce în  interiorul ei! Doar Luciana şi zâmbetele adunate de-a lungul acestor ani, clipe minunate când dăruise şi primise dragoste din două pălmuţe mici de copil, mai estompau din durere! Acceptase dar tot o durea!

        Deschise fereastra, se simţea uneori sufocată de apăsarea pierderilor din viaţa ei. O lacrimă îi înmuguri în colţul ochiului dar ignorând-o Marga ridică privirea spre cer. Nu uitase niciodată cuvintele din copilărie… ”că oriunde şi oricât de departe ar fi fost una de alta, cerul e acelaşi peste tot”, aşa că ea se uita… sperând ca măcar cu gândul să ajungă lângă prietena sa, lângă toţi cei dragi urcaţi mult prea devreme la cele veşnice!

Sunetul telefonului o readuse pe Marga dintre amintirile ce-o împresurau destul de des. Reveni la birou unde aprobând cele ce i se comunicau îşi notă ceva în agenda de lucru.

-        Da,  Elena mi-am notat ce rapoarte să aduc, deşi sincer nu ştiuce mai e de revizuit la ele… doar le-am analizat si dezbătut… şi soluţia aleasă e singura viabilă. Dar am priceput la 11,30 în sala de şedinţe! Ne vedem atunci! încheie convorbirea Marga.

        Privi la ceas mai era mai mult de-o oră până la momentul indicat. Termină ce avea de lucru. Listă documentele unul câte unul, semnându-le şi  îndosariindu-le  cu grijă în bibliorafturile frumos etichetate şi aliniate în dulapul de culoarea fagului. Preţ de câteva minute aranjă totul pe birou. În general era atât de ordonată că unii mai cârcotaşi o numeau pedantă. Se ştia aşa şi nu-i contrazicea doar zâmbea când îi mai ajungea câte „o nouă formă de alint” la ureche.

         O moştenise pe bunica ei care exaspera pe toţi cu ordinea şi alinierea. Oftă unor amintiri, în cămara bunicii puteai nimeri cu ochii închişi până şi sortimentele de dulceţuri. Doar ea şi Anemona mai răvăşeau, ca din întâmplare, borcanele în lăcaşul sacru… căci bunica ei spunea că minuscula cămară e bogăţia materială şi sufletească a unei case. Acolo se adunau rezervele, acolo se păstrau conservele şi toate merindele adunate cu trudă şi pregătite cu dragoste pentru cei dragi.

        Ea, Marga, era un amalgam de stări… pe cât de dezordonat îi era atelierul de pictură… trădând un artist rebel mereu pe fugă… pe atât de ordonată era în viaţa de zi cu zi. Nu suporta colţurile îndoite, nu suporta mâncatul pe documente… i se părea lipsă de respect faţă de cei din jur. Încet, încet toţi îi cunoscuseră „defectele” şi se adaptaseră.

        Scoase dintr-un biblioraft câteva dosare, în timp ce mintea îi lucra febril. „Oare ce se întâmplase de convocase directorul acea şedinţă! Cine mai participa?” parcă se uluise, uitând s-o întrebe pe Elena. „O fost  anunţată şi  Camelia… cea care-i prelua postul şi implicit atribuţiile?! Eu i-am cam predat totul şi ar fi bine să fie la curent cu eventualele noutăţi şi revizuiri ce vor surveni căci vor rămâne în sarcina ei!” Şi tonul Elenei părea ciudat… acum reanalizând discuţia realiză că aceasta fusese foarte laconică şi nu prea stătuse la discuţii! Dar cum timpul trecea avea să vadă cu ochii ei ce şi cum. Îi era dragă Camelia şi-o susţinuse în faţa directorului. În ciuda unei aparente aroganţe era un om priceput  fusese un fel de mână dreaptă a sa, în echipă. Avea iniţiativă şi era perfect compatibilă cu postul.

          Nu fuseseră prea apropiate la început, căci o găsise în firmă şi era una din cele care susţinuse interviu odată cu ea pentru post. Îndurase șicane din partea ei dar le trecuse cu vederea considerându-le furii de moment generate de frustrarea căi suflase postul ea, „o neica nimeni”, cum o discutase câteva săptămâni pe unde apucase.. Nu pleca Marga urechea la bârfe dar unele ajungeau la ea necăutate. Ignorase totul şi în cei patru ani de colaborare nu bătuse nici măcar un apropo referitor la interviu şi alte aspecte. Fusese o bilă albă în favoarea ei căci din cel mai atroce concurent Camelia devenise un colaborator de nădejde şi multe seri le petrecuseră împreună peste program muncind şi învăţând una de la cealaltă!.

De viaţa privată a fiecăruia Marga nu ştia prea multe, doar strictul necesar, căci atâta vreme cât ea nu permisese infiltrări în cea a ei, nu întreba, nu judeca, doar asculta ce i se spunea, dacă anumite colege simţeau nevoia să o facă.

         Căsătorite, multe din colege plângeau uneori pe umărul ei ori  febra copilului cel mic, ori de vreun exces al unui soţ prea  neastâmpărat. Doar asculta, ştiind că de multe ori simpla relatare a unui moment mai puţin plăcut era un prim pas spre eliberare. Nu dădea sfaturi…se eschiva „ De unde să ştiu eu cum e mai bine să procedezi, nu sunt în măsură să mă pronunţ pentru că n-am trecut prin ceea ce treci! Fă doar ce simţi ..ascultă-ţi inima!”.

           Da, invariabil spunea acelaşi lucru uitând că de ani de zile ea ignora sistematic ce-i spunea inima ei, acea dragoste mai mult o umbră ce încă-i fremăta în ungherele sufletului!

Se ridică şi se îndreptă spre oglindă. Nu se machia defel. Doar un ruj în culoare naturală, cât mai discret, se bănuia uneori pe buzele ei destul de cărnoase. Ştia că are gură frumoasă şi că atrăgea în mod inerent privirile, de aceea şi evita colorarea buzelor mai mult decât o făcuse natura.  Îşi aranjă cele câteva şuviţe rebele  scăpate din legătura lejeră in care-şi adunase părul şi luând  dosarele în braţe se îndreptă  spre parterul firmei acolo unde era sala de şedinţe!

        Aprecia punctualitate de aceea considera o dovadă de respect şi profesionalism respectarea orelor stabilite, astfel cu două minute înainte de ora convocării intra deja în secretariat.

          Se opri în dreptul Elenei secretara directorului de care în decursul celor patru ani se apropiase cel mai tare, fiind singura căreia îi permisese să-i pătrundă în viaţa privată. Acum în prag de 40 de ani avuse la rândul eu un destin nefericit. Soţul căpitan de vas se prăpădise în împrejurări neclare într-o cursă pe mare, lăsând-o la nici 30 de ani,  după 7 ani de căsnicie, cu un copil de 6. Nu se recăsătorise deşi pretendenţi avusese destui şi încă avea.

            Fusese… era o femeie deosebit de frumoasă! Isteaţă şi fâşneaţă de multe ori Marga o alinta „Irina mea de rezervă”. Nici nu ştia când se apropiaseră aşa tare, se trezise la un moment dat făcându-i confidenţe, ascultându-le pe ale ei. Acum patru ani pierduse o soră şi-o prietenă, dar cum Dumnezeu nu lasă pe nimeni singur… o adusese pe Elena în viaţa ei!

            Aceasta vorbea la telefon şi-i făcu semn din mână să intre că e aşteptată. Marga o privi nedumerită, nici un zâmbet... nici o glumă ea care de regulă găsea ceva de zis, o expediase scurt dintr-o mişcare ca mâinii în sala de şedinţe! Se îndreptă ascultătoare spre uşa arătată, gândind că probabil chiar se întâmplase ceva de Elena o trata aşa sec.

              Intră în imensa sală de conferinţe şi se blocă. Privi mirată… nu mai pricepea nimic, era „o şedinţă de bilanţ de era prezentă aproape toată firma?” Acum înţelesese nedumerirea ei cu privire la alegerea acestei locaţii şi nu a cochetei săli de protocol unde se ţineau de regulă şedinţele de evaluare, fiind mai mult decât suficientă pentru cele zece- doisprezece care erau de regulă. Se opri c-o privire întrebătoare în dreptul celor din echipa sa, dar îi fu repede arătat un scaun căci deja  se auzise timbrul baritonal al directorului.