Un petec de cer (45)

Auzi un ciocănit ușor dar refuză să se trezească. Când se făcuse dimineață? Parcă abia adormise? Și era încă întuneric. Bănui că era o greșeală și-și spuse că va renunța dar ciocănitul nu încetă. Se gândi apoi la cea care făcea curățenie, dar nuuuu... era prea cu noaptea-n cap.

Se ridică ca o umbră și-și dori ușa mai aproape măcar cu câțiva pași. Adormise târziu și peste toate visase că făcuse dragoste cu Jeff... sau cel puțin așa-i spunea gândul ei... deși când era Jeff, când recunoștea mâinile lui Ștefan... sau Vlad. Era buimacă... și totul sub privirea indiferentă a străinului cu pleoapele de ceară. Nedrept se strecuraseră toți în mintea ei, în așternuturile unei nopți mult prea scurte.

Deschise într-un târziu ușa dar cum nu mai era nimeni în dreptul ei, își scoase capul pe hol amuzată de insistența celui ce se ținea de farse.

-         Răsăritul nu așteaptă! auzi vocea lui Jeff și-i zări capul ițindu-se din cabina liftului.

-         Am uitat!  clipi Iarina. Acordă-mi câteva  minute sau mai bine ia-o înainte, ar fi păcat să-l ratezi din cauza mea.

-         E rece afară. A plouat până spre dimineață, îl auzi Iarina prin ușa  întredeschisă.

-         Am priceput... mă îmbrac să nu tremur.

După minutele cerute ca păsuire, Iarina i se alătură. În lift remarcă rucsacul lui Jeff.

-         Dar, tu, unde mergi de ți-ai luat bagaj?

-         Fleacuri. Iar în termos... luăm lapte cald sau ceai de la automatul din hol. Nu beau cafea, ai uitat?

-         Eu beau. O să-mi iau una, mormăi Iarina încă buimacă de trezirea prea bruscă.

-         Astăzi începi c-un lapte, spuse Jef apucând-o de mână.

-         O să fiu adormită toată ziua, protestă ca un copil.

-         Și adormită ești frumoasă.

-         Ce-ai spus?!

-         Femeile astea... nu se dezmint nici adormite.

Odată ieșiți din incinta hotelului, Iarina se miră să vadă cât de populată era plaja. Și ea care crezuse  că-s singurii nebuni. Zâmbi.

-         Va trebui să am dovezi c-am fost aici la ora aceasta, ca s-o pot convinge  pe Diana și că mai sunt, nebuni ca noi.

-         Atunci să-ncepem să strângem dovezi, spuse acesta imortalizând-o c-un aparat foto scos rapid la iveală din micul rucsac.

-         Descalță-te... până la barcă.

-         Nu se poate, ce-ți veni, care barcă?! Și-apoi apa e...

-         Știu, udă.

-         Rece... ce apreciere răutăcioasă!

-         Te-aș lua în brațe dar nu cred să mă lași.

-         Nu, mulțumesc, am picioare, rosti Iarina botoasă. Răsărit mi-a trebuit. Nu putem sta pe plajă ca alții?

-         Nu. Ai încredere în mine.

Se descălță docilă, își indoi pantalonii până peste genunchi exact cum îl văzu făcând pe el și cu maxilarul încordat pătrunse în apa care nu era chiar atât de rece pe cât se așteptase. Terenul era într-adevăr denivelat. Simțea în talpă muchiile  pietrelor și călca ca pe cioburi. Prin minte îi trecu pentru o clipă așternutul cald și se-ntrebă încă o dată, de ce naiba se lăsase angrenată în toată această nebunie.

Cam un sfert de oră îi luă până să ajungă la barcă. Din cauza pietrelor aceasta nu putea acosta prea aproape de mal.

Respiră profund când se văzu în ea.

-         De ajuns, am ajuns... de întors... om vedea, vorbi ca pentru ea.

-         Ia loc, o pofti Jeff.

-         Bun și unde pleacă domnul? Cine vâslește? Am venit să stăm la câțiva metri  de mal.  

-         Subsemnatul.

-         Spune-mi că glumești!

-         Sunt campion la caiac-canoe, stai liniștită. Și-apoi știi să înoți, nu?! Așa, pentru orice eventualitate.

-         Nu știu să înot. Tu chiar vorbești serios. De ce n-ai spus că tu vâslești?

-         Pentru că mă refuzai! Bine ia o vestă pe tine, dar te asigur că merg mai bine cu barca... decât cu avionul.

-         Cu ce e mai special răsăritul în larg decât pe mal?

-         Dacă facem liniște poate vom vedea și delfinii.

-         Sper să fie delfini, nu rechini. Deja m-au lut căldurile. Lămurește-mă,  acum, cât o mai pot lua la sănătoasa.

-         Promit c-o să fie bine, o liniști el și abia acum Iarina observă cât de frumoși erau ochii lui Jeff, albaștri, un albastru închis încadrat de gene ce păreau rimelate, păreau decupați din cerul acelei dimineți.

Descumpănită de privirea lui clară și frumoasă, de siguranța cu care se mișca în barcă în vreme ce ea tremura la fiecare zdruncin,   se așeză docilă și ferindu-se de el își făcu semnul crucii.

Se mai liniști după ce auzi fâșăitul apei răscolită de vâslele mânuite cu precizie de Jeff. Mai aruncă o ultimă privire spre mal.

-         Dacă știam... cu siguranță, nu veneam. Cred că-s nebună de m-am lăsat prinsă în asta

-         Mă bucur c-ai făcut-o. E magic, e superb... acum sper să se și întâmple.

-         Poftim?! M-am trezit de la miezul nopții, m-ai adus în larg și abia acum speri?!

-         Va fi un răsărit unic. Poate cel mai perfect.

Jeff se concentrase pe vâslit, în vreme ce Iarina studiindu-l cu coada ochiului și cu mâinile bine încleștate de marginea bărcii, abia avea curaj să respire. Atentă, la tot și la toate, urmărea  clipocitul apei, pescărușii și oamenii ce deveneau niște puncte mișcătoare. Trăia o senzatie ciudată. Începuse să-l vadă cu alți ochi.

 Era în zorii zorilor, într-o barcă c-un străin frumușel care voalat sau nu, îi făcuse propuneri indecente. Nu pricepea cum ajunsese, cum de nu-i dăduse în cap cu geanta, sau chiar cu înghețata. Cu siguranță din educație sau poate intuise că dincolo de fațada destul de arătoasă, era un suflet cu o poveste.

-         Nu păși așa, ne putem răsturna, îi șopti ea disperată, văzându-l cât de dezinvolt se mișca.

-         Nu-i chiar așa, râse el privind-o cum se chircea de teamă. Dar își văzu de ale lui deșertând micul rucsac în care Iarina descoperi că fleacurile nu erau chiar fleacuri.

Avea fructe, apă, un ziar, o minitrusă medicată, avea cănițe din plastic pentru laptele din termos, un binoclu, aparatul foto...

-         Ac cu ață ai? îl șicană ea.

-         Știam eu c-am uitat ceva, intră el în gluma ei.

-         Mă uimești. Când și cum te-ai putut organiza așa?

-         Am fost și ieri dimineață. Dar mărturisesc, mereu mai plăcut în doi. Privește! îi dădu el binoclul, luând aparatul foto.

Într-adevăr un abur roșiatic invada orizontul de parcă marea luase foc.

-         Privește treptele de culoare! Niciun pictor n-ar putea obține aceste tonuri.

-         E superb, într-adevăr, rosti Iarina impresionată. Sunt ani de când n-am mai văzut un răsărit la mare. Și ce s-a înseninat cerul!

Curând soarele-și făcu apariția de parcă trăgea cu ochiul la lumea ce-l aștepta. Iarina țopăi ca un copil extaziat dar se opri brusc speriată de mișcările bărcii.

-         Nu pot să cred. Privește-l ce tanțoș se ridică... dar cu câtă meticulozitate. Știe că e așteptat și-i place.

Câteva minute bune și era deja întreg aurind linia orizontului.

-         O autostradă perfectă... uite! și-i înmânându-i binoclul luă ea camera pentru alte câteva instantanee.

Soarele-și continua drumul, urcând sub privirile mute de uimire. Jeff turnă laptele în cănițe și-i întinse una.

-         Mulțumesc, rosti ea strângând în palme cana cu laptele alb, mirosind a vanilie. Ce bun e și ce alb! Nici lapte n-am mai băut de mult.

-         Păcat e mult mai sănătos decât licoarea aceea neagră de-i spuneți cafea.

-         Știu... dar nu-i păcat să mor sănătoasă?!glumi ea.

-         Nu,  păcat e să nu trăim sănătos când se poate. Am și fructe dacă preferi.

-         Nu, mulțumesc... eu trăiesc doar cu cafea până spre prânz. Nu pot înghiți nimic altceva la ora asta. Laptele a fost ca un balsam... și cald și aromat.

Iarina se rezemă de peretele bărcii adunându-și picioarele sub ea și abia într-un târziu realiză că el iar îi făcea poze.

-         Nu, te rog! Sunt... de nepozat, își ascunse ea fața.

-         Erai departe... cât de departe?!

-         Pe aripa pescărușului de colo arătă ea spre semnul ce se zărea traversând prin fața soarelui.

-         Nu te temi de înălțimi?

-         Ba da, zâmbi ea, eu da... nu și gândul, care  nu poate fi stăpânit.

Restul timpului priviră cuminți întrega desfășurare de evenimente. Undeva mai în larg era un vapor. Ascuns de noapte, Iarina zâmbi, nici pe mare nu erai singur niciodată.

-         Acum realizez... n-am telefonul aș fi făcut și eu câteva poze.

-         Am eu de vânzare, glumi acesta. O adevărată dramă... telefonul.

-         Nu-i adevărat, nu-s dependentă de el... e pur și simplu necesar... mă gândeam la Diana. Ne-am despărțit aseară devreme... acum probabil își face griji. Nu e ea foarte matinală, dar mai știi?!

-         Dacă vrei mergem.

-         Vreau.

Și trecând prin același supliciu pășeau după câteva minute pe plaja destul de animată.

-         E plină lumea de nebuni, auzi Iarina un moș în urma ei. Ăștia au dormit pe stâncă. Tot felul de drogați și păreau atât de normali...

-         Nu,  tataie, au coborât din barcă, îl apostrofă probabil unul dintre nepoți. Și nu te mai lega de lume că te spun lui mamaie.

Iarina izbucni în râs, un râs sănătos cu atâta poftă că-n curând își simți ochii înlăcrimați.

-         Ai un râs molipsitor, știi?! O să trezești tot hotelul, încercă acesta s-o tempereze în vreme ce așteptau liftul.

-         Scuze... m-a distrat tonul, cu care-a spus că păream normali... omul ăla nu glumea... chiar îi părea rău pentru noi.

-         Eu mă dau de ceasul morții și ea râde de se cutremură pământul, auzi vocea destul de agitată a Dianei. Nu puteați să lăsați vorbă la recepție?

-         Scuze... dar noi nu suntem normali... doar părem, glumi ea încercând să-și stăpânească râsul întrucât chipul Dianei chiar părea răvășit.

-         Băi, aseară mi-ai dispărut în timpul concertului, te-am găsit plânsă toată... ai plecat apoi de la restaurant clar că nu-ți erau boii acasă... și dimineață niciun semn... sunt bătrână, vrei să fac infarct?

-         Doamnele mele vă las  să vă lămuriți, se retrase Jeff discret.

-         Da, mi-o corupi și acum dispari. Ar trebui să-ți cer despăgubiri, tinere.

-         Am fost să vedem răsăritul, un răsărit superb... acolo după stânci, în larg.

-         Ori ai febră, ori sigur ai febră? Ce naiba de pe plajă nu puteați vedea același răsărit? Chiar m-am consumat... Ți-am înroșit telefonul, până m-am prins că suna în cameră. Mituește camerista... că ți-e rău... că una alta...și... .

-         Știu, scuze. Am uitat de telefon.

-         Te iert, da-mi ești datoare cu povestea.

-         Nu e poveste, nu e nimic. Hai să-mi iau o cafea... bun laptele, dar mi-e dor de cafea ca de-o nouă... dimineață.

-         Vezi să nu uit, ai mai multe apeluri de la un număr necunoscut. Scuze că ți-am butonat telefonul dar m-am trezit cu el în mână și de disperare, își aminti Diana, după ce se instalară pe plajă.

Abia atunci Iarina cercetă atentă  și descoperi trei apeluri, unul după altul, într-adevăr de la un număr străin de agendă. Gândul îi fugi la străinul cu pleoape de ceară dar verificând la ultimele apeluri, observă că nu-i același. Pentru o clipă se gândi că poate erau pentru slujba pe care tot încerca s-o obțină și ridicându-se de pe șezlong se retrase într-o zonă mai liniștită.